Când s-a întâmplat Laura avea 12 ani. Săptămâni întregi nu a scos niciun cuvânt. Într-o zi bunica sa a găsit o scrisoare, în care Laura o anunța că a plecat. Luase un tren și se trezi ca prin vis ajunsă într-un oraș necunoscut, un oraș fără timp pe care-ț recunoștea ca natal. Stătea în chirie într-o cămăruță spațioasă, de obicei ordonată, iar când sună alarma a treia oară, sări din pat gâfâind. „La naiba”, zise în timp ce trăgea un tricou pe ea. Mirosul de alcool din cameră îi aminti de petrecere și i se făcu greță instantaneu. Nu mai avea timp. Aruncă niște apă pe față și când luă periuța de dinți își aminti că o găsise noaptea trecută pe jos așa că o aszârli iar pe jos. Își puse costumul de baie și prosopul în plasă și se duse încă o dată până la oglinda mare din cameră. Încercă să ștreagă dungile de pe obraz care se hotărâseră să-i dea de gol noaptea chinuită și blestematul vis care o muncise spre dimineță. „22” spuse scurt, cercetându-se atent. Se uită la ceasul de pe mână care arăta 7: 40 și trânti ușa. „Altă zi cu soare”, știa asta de la prima gură de aer pe care o trase adânc în piep. Începea să urască soarele din ce în ce mai mult. Și-ar fi dorit o furtună grozavă, își imagina oamenii cu pungile în cap fugind care încotro, în timp ce ea răzbunătoare să stea râzând de toți și asta îi dădea o oarecare satisfacție. Pielea îi era însă atât de neagră, de parcă soarele ar fi ales-o în mod special pe ea să-și încerce toate puterile. Mergea repede, traversând dintr-o parte în alta, căutând orice petec de umbră. De abia scuturată de visul în care se zbătuse căuta cu ochii în pământ un mecanism nou de-a pătrunde firele lui subțiri. „Trebuia oare să-l ia în seamă? Era un fel de prevestire?” Ajunsese să se întrebe ce sunt visele și îi veneau în cap tot felul de definiții ciudate pe care i se spunea vecina sa. Tanti Mărioara era o femeie bătrână și singură care sătea sub ea și o mai chema din când în când la o cafea și-un biscuit. „E ochiul diavolului” zicea ea, „nu trebuie să cercetezi că pici în păcat”. Asta dacă era un coșmar, că schimba definițiile de la un vis la altul după niște reguli complicate și de neînțeles. Niciodată de când începuse să lucreze la ștrand nu avuse niciun fel de probleme. O dată bandajase o fetită ce se tăiase într-un ciob și-i făcuse plăcere. În rest copiii se bălăceau, strigau, săreau, făceau concursuri sub apă..atât. Ea stătea pe scaun sau se plimba ca să-i poată observa și câteodată făcea schimb cu un coleg să poată intra în bazinul mare să se răcorească. Își șterse fruntea de sub breton, gest pe care-l făcea o dată la câteva minute și se hotărî să nu mai dea atenție coșmarului, să-l păresească în agonia lui de animal de pradă înjunghiat care suferă că nu poate să înșface căprioara ce paște la câțiva metri de el.
Aproape că ajunsese. Trebuiau să curețe bazinul, să dea drumul aspirator, să aranjeze umbrelele și șezlongurile și apoi putea să se odihnească până pe la vreo nouă. când apăreau primii oameni. După ce termina treaba făcea câteva lungimi de bazin în apa încă rece și curată sau pe spate minute în șir, privind norii fără să se gândească la nimic precis. Munca nu era grea, dar trebuia să fie atentă tot timpul. Banii îi ajungeau să se întrețină și să-și facă mici plăceri din când în când. Era mulțumită de viața ei și n-ar fi făcut nimic ca să o schimbe. „Poate că e o avertizare”, își spuse, aluncecând din nou înspre vis, sub apă, la imaginea copilului cu ochii deschiși, roșii. Era ciudat că timpul trecea altfel în vis, era ca și cum întâmplările nu se mai întâmplau în timp, n-ar putea explica în cuvinte cum. Apoi strigătele din jur... și ea ajunsese prea târziu, poate cu câteva secunde prea târziu. Sentimentul asta n-avea capăt, o neputință înghețată și continuă, ca și cum ar fi fost înfiptă într-un într-un ac enorm. Chipul copilului din vis era neclar, apa tulbure îl acoperea, doar ochii mari și roșii o priveau mut, dureros. În timp ce luneca spre fundul bazinului, care devenise imens, copilul se prefăcea băiat și din băiat bărbat, iar trupul lui era prea greu, nu-l putea trage afară, nu putea să-l scoată, nu putea face nimic.
-Laura, ai ajuns. Hai să începem că-i supărat șefu. S-a stricat filtru și nu mai trage apa.
Laura s-a trezit brusc și a înțeles imediat că trebuia să se mobilizeze. După ce s-a ajuns la concluzia că vina o purta o broască ce a blocat filtrul, toți au răsuflat ușurați și s-au apucat de treabă. Ștrandul se deschidea la opt jumătate și încă mai aveau destulă de lucru. Doar să mai apuce să facă o baie singură, se gândea în timp ce freca cu un burete gros marginea unsuroasă a bazinului.
Privi apa și mirosul ei de clor concentrat o ameți mai să cadă. Pentru o secundă i se păru că vede imaginea copilului din vis, îl recunoscu, îl știa foarte bine și în clipa când își dădu seama cine e uită și puse o mână în pământ de sprijin. Își aminti instantaneu cât ura soarele care era vina tuturor relelor și că nu mâncase nimic de dimineață, iar greața o cuprinse din nou.
-Unde-i Laura? Auzi o voce dinăuntrul barului pe care o recunoscu ca fiind a șefului. Du-te și spune-i să se schimbe.
Laura lăsă buretele și se duse spre baie. Acolo o găsi pe colega ei care era deja îmbrăcată.
-Ai auzit că azi te pune pe tine la bazinul mare? o întrebă Gabi. Mi-a spus mie să te anunț. Cică Andrei se simte rău, nu vine și rămâi tu cu Bogdan.Ce ați făcut azi noapte?
- Am băut ceva mai mult, da’ ne-am distrat, zise Laura. Și a mai zis ceva?
- Doar să te schimbi repede și să te duci, că pe Bogdan îl mai ține el cu o treabă.
Bazinele nu erau la mare distanta unul de celălat, însă cel mare trebuia supravegheat de două persoane. Într-un fel te plictiseai mai putin pentru că cei mai mulți se așezau în jurul lui și întâlneai aproape de fiecare dată pe cineva cunoscut. Și responsabilitățile se înjumătățeau, se făceau înțelegeri secrete, ca fiecare să aibă mici distracții. Dacă înotau ziceau că testează apa. Laura se întreptă spre bazinul mare, își puse prosopul pe scaun și plasa lângă. Lumea nu venise, așa că se băgă în apă și privi cerul în voie. „De niciunde nu arată cerul mai frumos ca din apă”, se gândi ea. Simțea că spațiul nu mai era cel real și avea impresia că cerul s-ar fi reflctat acolo în baziunul acela înverzit pe margini și scorțos. Căuta cu privirea să se descopere undeva printre norii albi, întinsă pe spate, până când o dureau ochii și i se părea că vede locul ei ascuns. Atunci mulțumită ieșea din apă. Deodată soarele se acoperi de un nor negru și apa o scurtcircuitase. Se cutremură ca înaintea. Senzația de liniște dispăru fără urmă. Își dădu seama că apa o doare, o împunge, o trădează. Că totul fusese o minciună și închise ochii înfricoșată. Când îi deschise privea în vis și văzu ochii mari, albaștri, încă calzi, ochii lui Vlăduț- fratele ei, care acum se îndepărta tot mai mult spre fundul lacului. Dar acum ajunsese la timp, acum reacționase, acum era bine. Coborî după el și-l ajunse. Acum totul era clar, atât de clar. De data asta avea să-l salveze, sigur că avea să-l salveze. Începu să râdă și să plângă nebună de fericire, privind îmbrățișarea din locul ei secret, în timp ce trupul i se ducea ușor la fund.