cu greu îmi țineam echilibrul pe gheața care începuse să se topească. un fel de pieliță alunecoasă care ascundea urmele celor care au încetat să mai treacă pe-acolo. pe uliță mirosea a fum de ciocălăi.

din ogradă dispăruseră toți merii și prunii. poate cel mai mult m-a durut moartea părului de la poartă. în fiecare an de sfînta maria băieții din sat aruncau cu pietre în el să cadă perele. în locul lui se ițise o nișă de beton. cineva îmi spunea că acolo va sta contorul de la electrica.

*

poarta pe care flăcăii o dărîmaseră cînd se măritase ela. fîntîna în care bunică-miu mă căuta cu cangea crezînd că m-am înecat se căsca acum ca o gură ce suge pentru ultima dată aerul de la suprafață. și nu știu de ce iar m-a durut. pe vremuri mă ridicam pe vîrful picioarelor ca să ajung la găleata cu apă. acum eram de patru ori mai înalt decît ea. mi-am zis atunci că probabil unele lucruri se micșorează doar ca noi să putem crește. dacă toate ar crește cu noi probabil n-aveam mai avea loc unii de alții în ceruri.

*

ne-am pus hainele la uscat pe bordul mașinii apoi am ieșit la plimbare prin chamonix. era o noapte clară. lucidă. mont blancul părea un bunic ce-și leagănă nepoții pe genunchi. pe străzi o bolboroseală ciudată. oamenii nu mai vorbeau în cuvinte. oricum nu ne-am fi înțeles. am închis ochii și mi-am imaginat că din gurile lor ies baloane de săpun. o sticlă de whiskey zăcea pe jumătate îngropată în zăpadă. am iubit sticla aia pentru că noi oamenii ne îngropăm unii pe alții la doi metri sub pămînt apoi ne mirăm de ce ne lipsim.
telecabina era oprită. peste tot lumini care te înconjurau bucuroase că au găsit o formă de viață.

*

pe vremuri băieții lui Cucea se urcau beți în tractor. erau singurii din sat care aveau drujbă iar pentru un pahar de țuică tăiau lemne iarna prin sat.

pereții casei era brăzdați de crăpături adînci. ai fi zis că bunică-mea își întinde rădăcinile prin pereții de chirpici în căutarea lui petrea al ei.
la început nu m-a recunoscut. lîngă pat căldărușa în care își făcea nevoile. și cadrul metalic cu care se deplasa. dacă bunică-miu ar fi fost vreun cristos atunci cadrul metalic ar fi fost sulița soldatului care-i străpunge coasta. din coasta lui n-a curs sînge și apă. a curs fier topit.

în mînă frămînta o plăcintă cumpărată de la magazin. auzi miluță să nu care cumva să scrii rău despre guvernanți.
de ce.
o să-i superi și-o să te bage la închisoare.
a ciugulit brînza din plăcintă a făcut-o boț apoi a început s-o molfăie. mîna lui mi se părea un vreasc uscat pe care dumnezeu îmbrăcat în halat de moton îl aruncă înfrigurat într-o sobă.

*

anestezia a coborît pe străzile din chamonix. oamenii se îndreptau tăcuți spre pîrtie. încă mai aveam limba arsă de la frankfurteri și conservele de beef curry. după o noapte ghemuit în mașină îmi simțeam genunchii ca o crustă de gheață gata să cedeze.
cîntaserăm toată noaptea cu chitara în centru iar ceața care se ridica de pe munți mi se părea inutilă. singurul lucru cert e că niciodată lumina n-a fost mai bogată ca întunericul.

*

iaca nu-i bun. nu-i bun cît cîștigi. de ce n-ai rămas.
păi și acolo e greu.
cristi?
muncește și el pe unde apucă.
iaca nu-i bun.

a adormit cu gura deschisă în timp ce noi mîncam. mă uitam la bărbia lui și mi se părea că e un ghețar din argentière care în fiecare an e mai aproape de oameni cu doi centimetri.
m-am gîndit atunci oare cum ar fi să iau mogîldeața aia de om în brațe să fug cu el pe mont blanc și cînd se trezește să creadă că e încă în armată și se ascunde de nemți prin nămeți.

am ieșit. în curte o casă nouă. stîngace ca o pălărie veche pe capul lui raj kapoor.
da petre am zis. moartea e ca atunci cînd se schimbă garda regală la buckingham palace.
tobele răpăie și cei care vin salută pe cei care pleacă.