Urma parcă un ritual, întâi își puse mantoul în cuier, apoi își trase ciorapii, rochia, și rămase aproape goală în oglindă. Se privi și se roși si ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când descoperi totuși cât de frumoasă este.
Visa ca o nebună cu ochii deschiși ca era în lavabourile cine știe cărui teatru din cine știe ce oraș occidental... Se văzu pe scenă la Iași, juca Violeta din Traviata, își căută o rochie albă din cufăr, ca cea de atunci, și se îmbrăcă cu ea. Atunci glasul ei fermecase sala, în final directorul trupei italiene îi oferise două sute de lire pe seară într-un lung turneu prin lumea Orientului și occidentului. Poate că, dacă accepta, ajungea departe... Cu ochii în oglindă, îsi ridică părul și îl strânse coc. Nu, o maturiza acel coc! Îi sta tot mai bine cu părul revărsat pe coapse. Aruncă și rochia aceea albă care-i aducea aminte de clipele când o priviseră toți cu ironie și răutate la brațul lui Ștefan Micle. Își luă din cufăr altă rochie, o rochie albastră, de un albastru-deschis, culoarea cerului de vară, cea mai dragă rochie a ei și o trasepeste cap; mătăsurile alunecară lin peste pielea ei rozalie. Acum era ca o regină, îi stătea așa de bine cu ea, își puse și o ghirlandă bătută-n safire și topaze pe frunte... Doamneee, ce frumoasă era, cum strălucea: ar fi ieșit îmbrăcată așa și arfi luat-o la fugă pe străzile Vienei, așa desculță cum era și s-ar fi dus la Mihai și i-ar fi zis: iată-mă, Mihai, asta sunt...
Apoi iar îi apăru în față maică-sa cu tânguielile ei, că nu, că trebuie să-l ia pe Micle că pierde partida, că frumusețea și tinerețea trec, se duc; vița de artistă e mereu în bataia vântului, văzuse ea multe la viața ei, câte artiste nu se rataseră și se ramoliseră cu timpul... așa e viața făcută, din mai multe căderi decât urcușuri. Și iar îi venea ca un laitmotiv aceea întrebare pe care i-o pusese de mii de ori: de ce, mamă, m-ai căsătorit așa de mică? ...trebuia să mă lași să-mi trăiesc și eu viața ca toate fetele... Și iar același răspuns: dacă nu te căsătoreai cu Ștefan, acum erai o anonimă din Iași, poate ca mine, le spălai rufele lor, așa e când e omul sărac, trebuie să renunțe la ceva, las-o-ncolo de dragoste că vine și trece ca o apă... Nu, mamă, dragostea nu vine și trece ca o apă, dragostea e ceva înălțător, divin, care te înlănțuie cu puterea ei toată viața... Ah, domnule Mihai, cum de nu te-am cunoscut eu altădată că fugeam ca doi nebuni în lume, ca rătăciții, ca ră-tă-ci-ții pe pământ, ca Paul și Virginia...
Vai, cât de ridicolă putea să fie, să se maimuțărească în oglindă ca fetele de la pension.
Privi camera, era liniște, soțul, acel bătrânel simpatic și cuminte, se-auzea respirând, dormea adânc, fără vise. Se dezbrăcă și ea repede și-și luă un capot pe ea. Cât de caraghioasă putea să fie! Își aminti de eroina unei cărți de duzină citită decurând, care fantaza noaptea lângă soțul ei, se visa regină, amantă, iubită, eroină de legendă și nu mai știa ce și, când se scula dimineața și lua totul; de la capăt, proza amară a zilei, cu mâncare, copii, măturat, scuturat, se blestema și-și blestema părinții, bunicii și străbunicii care i-au mai dat viață. Până un de poate ajunge ridicolul... Își aminti apoi că Ștefan trebuie să plece a doua zi și nu cumpărase nimic pentru fetițele ei. Oare ce-or fi făcând ele acum? Dorm ca niște îngerași, sărmanele, le lăsase pe maică-sa; plnseseră o zi întreagă să le ia și pe ele la Viena, le potolise însă cu promisiuni că le va aduce cele mai frumoase jucării din oraș.
Și băgându-se ca o intrusă lăngă soț în plapumă, adormi cu figura lui Mihai sub pleope, printre șirul de lacrimi care-i inundaseră deodată fața. Mihai semăna perfect cu portretul lui pe care-l luase de la Jaques, acel frumos efeb pe care-l visase ea și-l dorise să vină s-o fure s-o ducă-n ținuturi fermecate...
În acea noapte n-a visat nimic, era prea obosită să mai poată visa, o cuprinsese o oboseala plăcută, stenică, care-o pusese jos ca pe un copil și-o plimbase prin raiul somnului dulce. Se trezise dimineața cu câteva raze jucăușe cu lumina lor orbitoare care dădusere năvală prin perdeaua transparentă, jucându-se pe fața ei și pe ochii ei somnoroși.
- Ce face Veronicuța?- o întrebă Micle care se sculase și-și aranja nișțe hârtii la masă.
- S-a trezit, domnule!- îi răspunse ea veselă.
- Înseamnă că-i priește Viena!
- Am dormit ca o pruncă, Ștefane!
- Ai găsit pe acel student al lui Pumnul?
- Da!
- Și ce impresie ți-a făcut?
- Impresia pe care o ai când întâlnești un vis din copilrie: e tot numai poezie și naivitate...
- Sa ai grijă că studenții-ăștia uita adesea buna cuviință când e vorba de femei...
- Vai, Ștefane, e așa de bine crescut, un bonjurist, aproape că m-a cunoscut de anul trecut când a venit cu Miron pe la noi.
Au plecat în oraș după cumpărături. Rectorul trebuia să plece în țară și se grăbea. Veronica l-a condus la gară și, după plecarea trenului, a rămas singură pe peron.
În sfârșit, respiră usurată, singură la Viena! Era un vis de mult visat, voia să umble ca o nebună, să vadă, să citească, să se plimbe, să guste din nebuniile orașului, din arta lui, din viața lui, să admire oamenii, magazinele, teatrele, parcurile, împrejurimile...
Stătuse destul închisă ca într-o colivie în Iașul ei plin de lichele și de parveniți. Era ca o pasăre scăpată din această nenorocită de colivie care zbura în primele raze ale primăverii...
A doua zi, dimineața, apăruse un soare dulce, cald, sclipitor care se ridica pe boltă printre câteva firișoare de nori. Pentru Veronica Ana Câmpeanu era o mare sărbătoare, i se împlinea un vis: seîntâlnea cu Mihai Eminescu! La prima lor întânlire simțise, văzuse că poetul se îndrăgostise de ea și ce poate fi mai frumos pe pământ decât soaptele dragostei; ea care niciodata nu fusese îndrăgostită cu adevărat, acum simțea ceva nou, un fior pe care nu-l trăise niciodată...
Guy de Maupassant avea dreptate când spunea că inima are taine pe care nicio rațiune din lume nu i le poate pătrunde. Ce-i bogătia, gloria, puterea pe lângă dragoste? Nimic! Bogatul va avea pe altul și mai bogat, gloria este umbrita de altă glorie, puternicul e învins de altul și mai puternic; dragostea însă ne face egali cu zeii, ne da acea fericire pe care n-o simte nici bogatul, nici gloriosul războinic, nici preaputernicul zilei...

Ion Ionescu-Bucovu