Frunzele ascuțite, cu limbul lanceolat și colorat într-un albastru pal, cad și se înfig cu un zgomot sec în sol. De fapt nu e un strat de pămînt sau iarbă, ci o masă sticloasă, alcătuită din cristale albe, mărunte. Sunetul vag metalic e acompaniat de o foșgăială agasantă, ca și cum mii de rozătoare ar ronțăi ceva în subsolul întinderii imaculate. O bufniță de zăpadă își fîlfîie fără zgomot aripile moi și-și ia zborul dintre ramurile copacilor înspre linia orizontului care se topește în văzduhulul aproape incolor.
Silueta bărbatului se conturează clară, în cadrul ferestrei în formă de arc frînt și își proiectează umbra dincolo de gratii, pe cîmpul alb. Privește planarea păsării și sub sprîncenele stufoase, irișii îi lucesc întunecați și ficși. Mîinile cu degete lungi și noduroase prind barele și aplecîndu-se în spațiul dintre ambrazură și zidul masiv, urmărește zborul moale pînă cînd aripile se confundă cu cerul mat.
" Ce ciudat, nici măcar nu-mi dau seama dacă e seară sau dimineață. E frig, o să ningă...poate nu astăzi, dar mîine precis. Mă întreb de ce se mai fîțîie norii pe cer, dacă nu aduc măcar o lapoviță care să topească întinderea asta nesuferită a cărei strălucire îmi rănește ochii. De cîteva zile parcă mi-a slăbit vederea.Dacă voi orbi nimeni nu va mai afla de ce sunt aici. Voi dispărea ca și un grăunte incolor de praf în imensitatea deșertului...
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii / lar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea / Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:/Ce rost avu venirea și-acu ce sens plecarea...
Cine o fi scris asta? E un deceniu de cînd n-am mai citit o carte. Cel puÈ›in mi-a rămas scrisul dar È™i asta pînă cînd mai sunt goi pereÈ›ii. Ar trebui să-mi procur un cui È™i să scrijelesc în piatră tot ce am scris cu cărbunele. Dacă plouă, umezeala va È™terge literele È™i nimeni nu va mai afla ce a simÈ›it È™i cum a trăit ultimul prizonier din Azúcar. السكّر As-Sukkar, vraja albă, gustul pierdut al paradisului, moliciunea gurii de hurie...hallal! Dacă nu mi-ar fi luat busola aÈ™ fi aflat cu exactitate în ce direcÈ›ie să-mi orientez qibla. Lipsa unui covoraÈ™ e scuzabilă, cred că nici al-Qushayri nu s-ar supăra, dar dacă greÈ™esc direcÈ›ia, chiar È™i cu un grad longitudinal, atunci adio Grădină a Plăcerilor..."
Bufnița, aceeași sau alta asemănătoare, se reîntoarse, rotindu-se deasupra copacilor dezgoliți. Þinea în gheare un rozător cu blana sidefie și smulgea cu pliscul, din corpul inert, bucățele de carne rozalie. După ce înghiți ultimul ghemotoc, rămase imobilă pe creangă, închizîndu-și ochii enormi de nuanța pucioasei. Undeva înăuntrul incintei se auziră zgomotul unor uși trîntite și clempănitul unor pași pe pardoseaua de piatră.
" Înainte de a fi adus aici, memoria mea funcționa ca un instrument precis, fin reglat. Era suficient să aud un cuvînt și imediat toate amintirile îmi alergau prin minte. În capul meu se afla un fișier ordonat, cu fiecare imagine așezată pe raftul ei. Alif...aroma literelor abisale rotindu-se pe alb. Anii aveau și ei semnificații precise. Îmi amintesc de pildă că în 1936-35, mai exact în 1313 după Hegira, mă aflam la Bar cu Emilio Ballagas.Un plantator cubanez îi insuflase ideea trăznită să aclimatizeze trestia de zahăr în Europa. Cred că Zog era încă regele Albaniei și prin misiți se arătase interesat de planul nebunesc de a da o lovitură monopolului european bazat pe extragerea zahărului din sfeclă. Emilio s-a îndatorat pe la bănci, a adus și a montat instalații pentru distilarea melasei, dar bineînțeles că lujerele fragede de trestie s-au uscat, nerezistînd pe stîncile sterpe din Montenegro, iar Zog peste un an sau doi a trebuit să-și ia tălpășița sub presiunea italienilor."
Dincolo de gratii, crengile uscate ale copacilor începură să se miște ușor și o adiere caldă aduse un parfum de caramel amestecat cu arome de cenușă. Ușa grea, din lemn masiv, a celulei se deschise și o femeie brunetă, corpolentă, între două vîrste, înveșmîntată într-un halat bleu, care purta o tavă intră în încăpere:
-Bună dimineața domnule Moreno, cum ați dormit?
Bărbatul tresări, tot corpul său uscățiv și fragil fu străbătut de un fior ambiguu, ceva între revoltă și scîrbă:
- Perra malsana, cățea murdară, de cîte ori să-ți spun că numele meu este Zahrawi...Abu Abdallah Muhammad Musa al-Zahrawi!
Femeia făcu o grimasă sugestivă care-i boți obrazul gălbui cu pori adînci și puncte negre de sebum:
-Haideți, domnule Moreno, e ora injecției... Dacă nu dormiți bine am să-i spun medicului de gardă să vă prescrie un somnifer!
-Nu, nu vreau să dorm...dacă adorm voi orbi, sau mai rău, voi visa că sunt liber!
Asistenta îi suflecă mîneca tunicii din pînză cenușie, decolorată de prea mult spălat și înfipse cu dexteritate acul seringii în brațul descărnat. Pacientul o lăsă să-i administreze medicamentul și în timp ce ea așeza un bol cu terci și un pahar cu suc de portocale
pe o masă scundă, începu să recite cu o voce înfundată, guturală:
"Þin într-o mână cupa și-n alta un Coran
Și fac ce-mi spune legea, și-o-ncalc în chip viclean
Așa îmi trece viața sub cerul diafan
Nu-s nici păgân cu totul, nici sincer musulman."
-Omar Khayam, zîmbi femeia
-Ești sigură? De unde știi?
-Nu sunt chiar o incultă domnule Moreno...urmez niște cursuri serale...
În urma ei, rămase o dîră de miros dulce-amar amestecat cu damful dezinfectantelor și al poțiunilor. După ce ușa se închise, ziua fără soare albi pereții acoperiți cu arabescuri, litere și mîzgălituri caligrafiate în cărbune. Bufnița, în arcada ei de aer, deschise ochii rotunzi de culoarea sulfului.