Sunt plecat demult de acasa. Nu stiu unde am stat, cine am fost sau daca am fost…..crampeie doar….mireasma padurii, o lumanare aprinsa alunecand lin pe râu si zâna mea cu ochii cât o mie de ceruri, cu primavara in păr, toamna in suflet, iarna in vestminte si vara in priviri. Pe ea mi-o amintesc de cand luna o trimitea sa danseze inainte de prima rouă.

Aiurea….. nu mai stiu nimic. Poate am citit undeva sau poate in lipsa unor dovezi palpabile asa imi inchipui ca trebuie sa fi fost acasa. Oricum un vis viu, ciudat in sensul ca nu ma mai apasa precum alte vise negre ca noaptea in ultima zi a iadului.

Masina goneste in continuare pe strazile vremii pustii.Aerul este irespirabil, asfaltul incins, benzina intra in corp prin porii deschisi si dupa fiecare curba, sangele care clocoteste in mine il vad galgaind cu nesat in jurul meu. Zambesc, imi place gandul asta. Cum ar fi sa ma fac praf, sa fiu una cu mizeria asta nesfarsita care ma inconjoara. Cred ca o merit.

E atat de cald, atat de lung drumul asta si gandurile mele sunt monotone precum constructiile astea consumeriste care ar speria si diavolii banalitatii si ai desertaciunii. E mult prea cald pentru mine.Beau cu pofta din apa asta cu gust si ma gandesc ca parca am trecut pe langa un izvor in care pluteau florile precum stelele pe cerul de dincolo, o icoana pe care ceara se scursese si o fata cu flori in par care ma privea trista.

Iulie, mult prea cald si putred, iar tu ai baut mult prea putine lichide…. Imi spune soferul zambind hâd, duhnind a pământ.