agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2219 .



Gust de septembrie
proză [ ]
Concursul de proză scurtă Agonia 2009

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lentib ]

2010-01-21  |     | 



Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uși iar mesele se legănau ca niște gondole. Se apropia ora închiderii. Discuția lâncezea și Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoțească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore și sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineață, încât să nu-ți asuprești subalternii.
- Ce vorbești, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braț.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era scurt: câteva străzi traversate pieziș, o duzină de reclame care năuceau un ochi prea atent și iată-ne instalați într-un colț întunecat al barului. Maiorul îmi făcu semn apoi își îndreptă hulpav privirea spre o cântăreață cu aer lasciv ce-l ademenea din televizor:
- Frumos mai cântă! E și bună pe deasupra. Îl aprobai cu o mișcare ușoară a capului, atenția fiindu-mi îndreptată spre conversația care începuse între Jean și colegul lui de catedră:
- Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lauda Matei cu ochii strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu coperți negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
- Și ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Jean.
- Eeee, am făcut-o cu discreție. Știi, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospețimi secrete. Matei rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum “sensibilitate”, “transcendență”, “gingășie” și ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
- De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă și acum, student fiind, continuă să scrie? observație ce îl descumpăni o secundă.
- Pentru că nu vreau să-l pervertești ! scrâșni deodată, în disonanță cu veselia de până atunci.
Jean începu să râdă pe înfundate:
- Ahaaa, acum înțeleg ! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar, îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găsești un pretext ca să-l trimiți la plimbare. Þi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere că există oameni cel puțin la fel de inteligenți și cultivați ca tine. Ah, ce modest sunt... Știi ce face, Luciane, acest părinte nemernic? mi se adresă pe un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-și ferească odrasla de frumusețea dar și de mizeriile vieții, de mirosurile ei fetide. Când va scoate capul în lume, o să fie atât de șocat încât se va adecva foarte greu acestui univers care mustește de răutate, minciună, meschinărie și nu va avea puterea să recunoască măcar o floare de mucigai...
Vocea marcată de inflexiuni retorice și zâmbetul lui de mască antică încercau să atenueze din gravitatea acuzațiilor, ce îl pleoștiseră rău pe Matei:
- Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e ușor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până și pe impasibilul Ionel, discuția reușise să-l sustragă apetisantei fete de la televizor. Stătea acum în poziția gânditorului de la Hamangia, privindu-l cu un amestec de blazare și compătimire.
- Să admitem că ai dreptate, nu știu ce înseamnă să crești un copil însă sunt un bun pedagog și psiholog, sau așa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt prietenul tău și zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu. Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog, la naiba! Ce te-ai crispat așa? Știu că tu faci asta, pentru că ai căpătat și o autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar lasă-l să vadă și alte orizonturi.
- Luciane, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii...
- Eu cred că merită să vă asumați riscul, domnul profesor, îi zisei lui Matei. Acesta mă privi brusc cu indignare. Fața i se congestionă și izbucni:
- Cum îți permiți, tinere, să-ți dai cu părerea? El nu are nevoie de avocați. Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le amușinezi? După ce că te tolerăm, ești și obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu știu ce văzuse Jean în ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem întrecea orice închipuire.
- Domnule, cum vă permiteți dumneavoastră să-mi vorbiți astfel?
- Măi băiete!
- Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeți! și cu greu mă stăpânii să nu țip și eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriți.
- În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici și asta poate confirma Jean, în al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtați cu fiul dumneavoastră. Dar cine știe, poate relația cu fiul este de natură metafizică și noi nu știm.
În clipa aceea, de fereastră se izbi un porumbel cu ciocul pictat, semănând cu o mască venețiană.
- Uite, bătrâne, se văicări Matei cu glas stins, cum amorsezi conspirații împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!...
- Lucian nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Luciane, ce te amesteci tu în treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantității apreciabile de băutură îngurgitate, căzuse în letargie, tresări și de data aceasta își așeză mâinile pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsând la vedere burta proeminentă.
- Îmi place că nu se amestecă în probleme, care ies din sfera competenței lui. E mare lucru să întâlnești astfel de oameni.
Fața lui Ionel se lumină.
- Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoț sau un criminal. Carevasăzică – schimbând accentul grav – să bem pentru competență, domnilor! Și, pentru că nu în ultimul rând o calitate a polițiștilor este rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deși disputa fusese elegant tranșată în favoarea lui, Matei, a cărui roșeață mai scăzuse, ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc și plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Jean:
- Băieți, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la București. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu știa totuși prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau și Matei nu mai apărea. Jean, îngrijorat se duse după el întorcându-se destul de repede, zâmbind:
- Ce credeți că face la toaletă?
- Ce?
- Stă cu pantalonii în vine și își numără banii cu voce tare. Izbucnirăm toți în râs.
- Păi cum ai putut să-l vezi?
- Știți că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la ușă, l-am strigat dar nu mi-a răspuns. Știu că este cardiac și, îngrijorat, am ieșit afară să bat în fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, așa am văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Matei apăru clătinându-se ușor.
- E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Lucian, o să te rog să plătești tu partea mea. Nu știu cum, mi s-au dus aproape toți banii și mai sunt trei zile până la salariu.

Matei și Ionel, locuind în același cartier, plecară cu un taxi.
- Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Pașii noștri sunau în noapte precum ai trecătorilor întârziați prin piața San Marco.
- Știu ce vrei să-mi spui…
- Ce să mai vorbim, un imbecil și jumătate !
- Mai știu că vrei să mă cerți!
- Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilința.
- Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit “Jocul” lui Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
- Aș fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt și mâine e musai să ajung la redacție. Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare și cât este destin în faptul că locuiești pe strada Mântuleasa?
- Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.

Așteptând în stația de troleibuz îmi veni în minte fața schimonosită de furie a lui Matei, apoi mi-l imaginai numărând bancnotele. Nu știu cum îmi apăru în față complet schimbat. Parcă era o hologramă rotindu-se lent în jurul meu. Din patetismul lui rămăsese doar melancolia iar hârtiile deveniseră firimituri. Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca și porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat.
Se învârtea atât de repede încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!