-1-

ȘARPELE DE APÃ

de Paul Sârbu

Nu trecuse nici o jumătate de ceas și Sinicăi începură să i se încleșteze dinții de durere. Speriată, șopti la urechea soacră-si , Darca, destul de tare, încât o auziră toți ceilalți:
- Nasc.
Taras , barcagiul, trase cu lehamite un gât de spirt:
- Aici ?!...
Femeia simți o ruptură în vintre. Sub picioarele ei, în luntre , se făcuse o baltă. Tremurând de durere și rușine, icni scurt:
- Nu mai pot!
- Doamne , nu ne lăsa! Se rugă soacră-sa.
În pântecul șalupei, motorul păcănea cu un uruit surd, implacabil.
Vântul se trezi. Spirale de catran rupeau vârfurile uscate de stuf, rămase de anul trecut, amestecându-le cu cele verzi, din primăvara asta. Valurile, ca niște pârghii de metal, creșteau zgâlțâind barca; spuma apei se aduna tot mai multă pe la maluri. Solzii reci, albaștrii – întunecați ai apei se încolăceau, zvâcnind în urma bărcii, șuierând ca un șarpe de apă care le pândea orice mișcare. Furtuna își arăta colții și sâsâia cu limbi otrăvite. Taras mai înghiți o dată din „ Cernobâlul” lui puturos, apoi se aplecă la urechea lipoveanului :
- Semn rău! Îmi vine să-i dau brânci în apă! S-a împlinit anul de când vârtejul l-a înghițit pe Chiciuc în adâncul Ghiolului Nebun. Cam la vremea asta își cere dreptul…
- Gurrra! Mârâi nevastă-sa, Ivanca.
Era o lipoveancă uriașă, bălană și pistruiată, cu ochii albaștrii și mari cât ai unei vaci, și șoldurile late cât sidelca. Bărbatu-său o privi într-o dungă. Știa că nu e de glumit cu ea când i se înroșește și i se lățește rădăcina nasului. Atunci , fugea din calea ei cât era el de bărbat. În astfel de cazuri, Ivanca lua comanda:
- Ce stați ca niște momâi! ? Întindeți pe fundul lotcii pături, prosoape, zdrențe, ce aveți și aprindeți felinarul acela, că se-ntunecă! Bărbații să treacă


-2-

la prova! Puteți bea până vă ia dracu’! Dar să nu prind pe vreunul că se uită, că-l trăsnesc de se duce bâldâbâc în apă! Și acolo, știți voi cine vă așteaptă!
Călătorii își făcură cruce. Bătrânul lipovean aprinse felinarul și-l agăță într-un cui, la mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă și roșie ca o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse.
Cu o zvâcnitură, Ivanca smulse fusta Sinicăi, apoi o așeză pe mistoc, încercând să-i desfacă picioarele și să i le proptească în crivace.
- Doamne, ia-mă! Gemu tânăra femeie, căutând să se acopere cu mâinile.
- Opriți barca! se pomeni vorbind Darca! S-o ducem pe un plaur uscat, să nască acolo!
- Nu ! hotărî Ivanca. Înainte, spre Sulina! Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! Nu se știe ce se poate întâmpla!
- Darca apucă de un picior al Sinicăi, iar pe celălalt îi porunci Domnicăi să-l țină. Aceasta, fată de șaisprezece ani, tremura ca varga:
- Să nu se rupă ceva în ea, mătușă!
- Nu se rupe! strigă Taras. Intră ca paiul și iese ca maiul! Ca mâine îți vine și ție rândul, mânzo!
Ivanca nu-l mai luă în seamă. Pentru femeia ce se căznea să nască, încropise un pat din tot ce găsise. Sinica ,având privirea în gol, acum vorbea aiurea, acum începea să geamă, plângându-și singură de milă:
- Mamăăă! Ce-oi fi căutând eu aici, în mijlocul bălților?!
- Lasă, fata mamei! o - ncurajă Ivanca, lasă, Sinico! Asta e soarta noastră! Mai bine zi bogdaproste că nu ești singură! Acum ești hahlușkă de-a noastră ! Nu ești străină! Nu te lăsăm!...
Barca tăia mai departe valurile, care foșgăiau ținându-se după ei ca niște reptile cu cranii de apă ce se zdrobeau îmbăloșate de trestia de pe margini. Printr-o fereastră de nori se vedea luna ca un ochi holbat, hipnotic, ieșit din ape.
Taras mai sorbi o dată și spuse cu alean:
- Parcă e vie luna în seara asta! Mare cât o burtă de femeie, cine dracu o fi lăsat-o și pe - asta borțoasă?!...
- Hai sictir ! îl repezi Ivanca.
Sinica se chinuia mai departe pe fundul lotcii:
- Dați setcile astea mai încolo că nu pot să mă întind !

-3-

Luară brațul de plase pescărești și-l aruncară la pupa.
Luna sau poate ochiul fosforic al unei gadine clipea din când în când din valuri ; gheare de apă se întind după ei. Licuririle acestea rele puteau fi
semne de moarte. Toți auziseră de existența unui mare șarpe ce ieșea din smârcuri și cerea suflet de om în fiecare an. Unii spuneau că l-au și văzut. După alții era doar un coșmar pe care –l trăiau pescarii, uneori în grup.
Felinarul se clătina, șfichiuit de vânt, gata să fie smuls din cui, parcă de un duh.
Văicărelile Darcăi fură tăiate de glasul Ivancăi :
- Ajunge cu smiorcăiala ! Lasă-te jos și așteaptă să apuci copilul de cap!
Darca își întinse mâinile cu degetele rășchirate, gata să prindă ca-ntr-un clește capul noului născut, iar Ivanca puse mâinile ei late pe pântecul Sinicăi, gata să apese :
- Acum împinge ! Screme-te!
Femeia începu să se zbuciume, cuprinsă de munci, apoi icni o dată scurt, făcându-i pe toți să privească spre cuibul tainic de unde așteptau să apară puiul de om. După câteva clipe Darca spuse:
- I-a ieșit capul !
Lipoveanul cel bătrân desprinse felinarul și-l puse chiar între picioarele Sinicăi. Se vedea capul fătului ieșit afară cam de o palmă , cu spume sângerii, care i se scurgeau pe gât. Domnica lăsă totul baltă și fugi la prova , ascunzându-și fața. Taras, care nu putea părăsi cârma, lungise gâtul, cu sticla de spirt într-o mână. Cui îi mai păsa că bătrânul se holbează? Femeia era la capătul puterilor; broboane de sudoare îi curgeau pe obraji; părea vlăguită.
Din nou Ivanca își apăsă mâinile pe pântecul ei :
- Nu te da bătută! Eu împing, tu screme-te! Acu’!
De data asta copilul lunecă cu ușurință în mâinile Darcăi, care-și ținea degetele ca o plasă deasă, de năvod. Apoi cu copilul în brațe, se ridică, atât cât o lăsa buricul netăiat.
Sinica zăcea leșinată. Lipoveanul cel bătrân se ridică și spuse:
-E băiat !Hahol de-al nostru ! Pescar ! Să trăiască!
-Dar de ce nu scâncește ? se sperie Darca .Trebuia să țipe!Nu vedeți că nici nu respiră ? Să-l ștergem la gură și la nas,că se astupă !


-4-

Ivanca începu să șteargă copilul cu basmaua ei de la gât .Dar acesta atârna în mâna ei ,ca o bucată de carne vânătă,neînsuflețită ,cu gura ca un cearcăn .Îl apucă de picioare și , ținându-l cu capul în jos ,îl lovi de mai multe ori încet ,peste spate . Degeaba ! Picură doar puțin sânge și spuma musti pe micul trup încremenit .
-E mort ! țipă ascuțit, în noapte, Domnica .
Se priviră neajutorați la lumina felinarului care pâlpâia nehotărât .
Împietriră .
Să fi fost bietul copil încă o jertfă plătită duhurilor care stăpâneau smârcurile ? În apropierea petelor sângerii pe care le arunca felinarul , ca pe niște răni ale valurilor ,se simțea un tremur greu, apăsător ca o primejdie care-i împresură și care le ceru o viață să-i cruțe pe ceilalți .
Venise ceasul .
Un vârtej plumburiu se inela prin stufărișuri , spicuri reci și ascuțiți ca niște colți se înfigeau în fața celor din luntre , valurile plesneau barcazul , ai fi zis că spuma lor era chiar balele din gura unui balaur care își cere drepturile . Poveștile locului ,transmise din gură-n gură ,despre un mare șarpe de apă mâncător de oameni , reveniră vii, în mintea celor din barcă .Prin puterea lui diavolească șarpele stăpânea din timpuri străvechi locurile . Cu mult în urmă , se spune că ,cei care trăiau pe atunci au încercat să-l ucidă , ieșind cu toții, cu sulițe , harpoane , coase. Degeaba ! Apoi au dat foc nesfârșitelor stufărișuri ale bălților .Zadarnic. A urmat secetă și o boală de dalac ,care a secerat jumătate din oameni și aproape toate animalele .Ca să cadă la învoială , un trimis al oamenilor din Deltă a promis că vor da câte o victimă din sat, în toți anii ce vor urma. Și construind o colibă în cele mai neumblate smârcuri , spune legenda, au trimis-o acolo pe cea mai frumoasă fată din sat să-i fie nevastă. Numai atunci șerpele cel mare s-a lăsat înduplecat , a adunat norii și a scuipat peste lume ploaie . Pe atunci oamenii respectau înțelegerea cu șarpele apelor , dar în zilele noastre nimeni nu mai păzește învoiala și acesta le aduce aminte , alegându-și singur câte o victimă . Tot din vechime se știe că șarpele nici nu poate fi ucis și nici nu are moarte ca toate târâtoarele , deoarece sufletul lui se află ascuns într-unul din vulturii codalbi ai Deltei , și chiar de-ar ghici careva taina răpunerii lui , toți ceilalți șerpi de apă l-ar răzbuna pe împăratul lor , mușcându-i pe cei care ar îndrăzni să încalce cuvântul dat de strămoși .
Toate acestea erau, desigur, povești de adormit copii. Oamenii nu mai credeau pe de-a-ntregul. Dar în anumite momente , mai ales când câte un

-5-

pescar pierea , coșmarul acestei gadine revenea mai înfricoșător decât dacă le-ar fi ieșit în cale un șarpe adevărat .
Căci, cu acesta te mai puteai lupta, dar unul plăsmuit în mintea lor e de neînvins !
Nori negri se învârtoșau tot mai deși ,înghițind astrele .Doar micul felinar , ce pâlpâia neîncetat , îi mai lega de această lume . Vântul părea dezlănțuit : amenința să răstoarne barcazul . Dintr-un colț al cerului ochiul fosforic,hipnotic,al lunii mai clipi o dată , hulpav, apoi se închise .Toți își amintiră de păcatele lor .
Și dacă într-adevăr cineva trebuia să plătească ? Poate copilul ! Abia acum înțelegeau legea cea veche .Pruncul era suflet curat ,deci jertfa cea mai potrivită ! Cine știe ce alte nenorociri vor urma –dacă nu vor împăca duhul necruțător , respectând învoiala .
- Să-l aruncăm în apă! Dacă vrem să scăpăm cu toți! Spuse Taras cu jumătate de gură.
Atunci se trezi Sinica din leșin , de parcă auzise . Ea era o „venetică” –habar n-avea de vreun duh rău al apelor . Strigă :
-Copilul! Dați-mi copilul!Vocea ei tăie întunericul , trezindu-i și pe ceilalți din teama care-i împietrea , readucându-le mințile care zburaseră cu sute de ani în urmă .Dar primul care-și reveni de-a binelea fu bătrânul lipovean .Agățând felinarul de catarg ,luă sticla de spirt din mâna lui Taras și începu să toarne pe spatele micului trup ,care se afla încă în mâna Ivancăi .După câteva clipe auziră un țipăt ascuțit și destul de puternic pentru un trup atât de micuț .Începură să chiuie și să bată din palme :
Slavă Domnului !
Încrederea încolți din nou în inimile oamenilor. Gadina borî înapoi o parte din stelele înghițite și valurile începură să se lumineze ici și acolo. Șarpele de apă scuipase din gâtlej totodată și viața pe care ar fi voit s-o înghită. Parcă își lepădase pielea demonică ,parcă se luminase .Îi iertase oare pe cei din luntre ? Oricum , aceștia se închinară . În această zarvă Sinica nu încetase să strige cu brațele întinse :
-Copilul !Dați-mi copilul! Nu-l țineți așa, în frig !Dați-mi o cârpă, o flanelă ,ceva,să-l învelim,că se-mbolnăvește !Dar cine sta să o asculte ?! Soacră-sa ridica pruncul și îl cobora ca pe un trofeu , în chiotele tuturora .
-Lăsați copilul ! Mi-l omorâți ! Nebunilor !Sunteți beți !țipa Sinica mai tare ca toți, ținându-și cu o mână buricul netăiat .


-6-

În cele din urmă Darca înfășură copiulul într-o broboadă și i-l dădu să-l țină . Apoi luară cu toții câte o gură zdravănă de băutură , dându-i și lehuzei ca să se întremeze Le mai trebuia însă , ceva cu care să-i lege buricul . Din păcate nimeni nu era pregătit pentru asta . Tot lipoveanul cel bătrân găsi soluția :
-Îi legăm buricul , tot cu buricul ! Îi fac un nod pescăresc de nu-l mai desface nici dracu’ !
Mai trase o dușcă și se puse pe treabă .După ce termină ,zise cu mândrie :
Meserie ! Acum îmi trebuie un cuțit , o custură , un tărpan , ce-o fi, să-l și tăiem ! Da’ mai repede !
-Mi-am uitat lada cu scule ! zise barcagiul . Dacă m-ați luat cu zorul …Și sticlele astea sunt făcute din plastic –nici nu poți să iei un ciob ! Mai căutați voi , trebuie să aveți ceva prin genți !
Domnica avea la ea o trusă de machiaj , cu forfecuțe , pile și cuțitașe , dar preferă să tacă , de frică să nu se întâmple „ceva rău” și să nu cadă vina pe ea . Ivanca își pierduse briceagul prin setci , și cum dracu’ să-l mai găsești acum , la lumina chioară a felinarului , ce trăgea să moară , clipind , bălăngănindu-se . În timp ce bărbații căutau , Sinica îi dădu soacră-si copilul să-l țină , iar ea încercă să rupă buricul cu unghiile , cât mai aproape de burtă și mai departe de copil , ca să nu-i facă vreun rău .
-Îl rup eu –cu dinții ! …se trezi spunând bătrânul lipovean , înveselit de spirt .
-Cu dinții ?!...se înfurie Ivanca , tu nici dinți nu mai ai ! Þi s-a urcat băutura la cap ?!
Între timp , după ce reuși să rupă pe jumătate buricul , Sinica smuci cu putere și se pomeni cu parte din placentă în mână.
-Ai rupt casa copilului , toanto ! o certă Darca . Tu nu știi că aici trăiește al doilea suflet al copilului și că trebuie păstrată cu grijă , îngropată la temelia casei , ferită de descântece , farmece și de vrăji ? Ai rupt viața copilului , năroado ! O să aibă o soartă rea !
Simți iar o sfârșeală și Sinica se lăsă pe spate , moale ca o cârpă .Ivanca o acoperi cu o pătură , căci sângerarea sacadată , ca o spumă roșie se porni năvalnic . Ivanca îi trase două palme ca să-și revină , dar lehuza dădu ochii peste cap . Din nou le veniră gânduri ciudate , spaime vechi . Oare șarpele de apă chiar îi iertase ? sau renunțase la prunc în schimbul vieții femeii ?


-7-

-Poate că este timpul ca de acum încolo să-i ducem pe plaurul cel mare din mlaștini câte o vacă sau alt animal ! Să nu mai ceară suflet de om ! Iar dacă nu se va învoi –aducem niște popi , să-l blesteme ! Până când o să ne mai fie frică de el ?! spuse Ivanca
-Se văd luminile Sulinei ! Suntem salvați ! strigă barcagiul . Mai bine luați câte o gură de spirt ,să prindeți curaj !
Bătrânul își muie deștele în spirt și i le băgă lehuzei în ochi ,ca s-o trezească la viață . Și, într-adevăr , de usturime ,Sinica icni și-și reveni din leșin .
Barcazul trecu în viteză pe lângă un pod îngust ,de metal .Taras opri motorul lăsând barca să lunece. Acostă lângă două mari cargoboturi , izbindu-se de roțile de cauciuc care protejau bordajul .
Femeile urcară primele pe mal , ducând lehuza pe brațe . Darca venea din urmă cu copilul , mormăind rugăciuni .Domnica fugise înainte ca să cheme brancardierii . Aceștia apărură imediat alergând, o puseră pe Sinica pe targă și porniră în grabă cu ea și cu noul născut , la spital. Ivanca se-ntoarse la barcă răsuflând ușurată :
Acu’ e rândul nostru ! oftă ea . Băi , Taras , morcov murat , ia dă sticla aia încoace !
Și , împreună cu Darca și Domnica , dându-și capetele pe spate , sorbiră zdravăn , după care se luară de gât și începură să chiuie , învârtindu-se într-o horă isterică , tremurându-și țâțele și șoldurile fără rușine . Când se mai opriră să răsufle , Ivanca adăugă :
-O să răzbim prin toate relele ! O să facem copii cu cine-om nimeri –nu cu mortăciunile alea de lângă barcă (făcând semn cu capetele către Taras și bătrân , care le înjurară!). Și n-o să ne temem nici de lume , nici de dracu’ , nici de blestematul de șarpe de apă ,care nu mai are nici o putere asupra noastră !
Începură din nou să cânte și să joace ,unduindu-și șoldurile , fără să le pese de trecători. Și , în limba lor haholească răsună atunci, în noapte , un vechi cântec de dragoste :







-8-



Ivanca, te, Ivanca,
Rubașka veșevanka,
Oboie me liubeles,
Oboie me huliales,
Oboie molodi me !...






După ce se sărutară ,își luară bagajele în spinare și, tot mai dansând singure , se pierdură în noapte . Rămaseră pe chei doar Taras și bătrânul lipovean :
-Turbatele astea te omoară , dacă nu le saturi ! spuse barcagiul .
Da’ bine că n-a-ntins dracu’ copita la mine-n barcă ! Mi s-ar fi dus vestea că mi-e lotca blestemată ! Nimeni n-ar mai fi urcat în ea !
Celălalt privi-ntr-o doară solzii violacei ai Dunării, care părea într-adevăr un balaur obosit , detronat din mintea localnicilor :
-Să fi fost toate astea doar o întâmplare ? se-ntrebă el clătinând din cap .Sau vreun semn ? Altădată oamenii ar fi crezut că acest copil s-a născut sub ocrotirea șarpelui care-i va da puteri să răzbească în viață . Oare ce soartă o să aibă noul născut ? Oricum , nu trebuiau să blesteme duhul apelor
Chiar în acea clipă un fulger despică cerul , făcându-i să tacă ! Apoi , bătrânul își continuă monologul :
- Dar dacă o avea o viață plină de necazuri ? Hm! Da’ de unde dracu’ , Doamne iartă-mă , să știm noi ?! Ia , mai bine dă fuga , Taras, și mai adu o sticlă , că noaptea e lungă și rămânem fără băutură .