Dorina se întoarse încet, să nu o sperie. Fetița părea gata să plece dacă i-ar fi spus, dar, deocamdată, aștepta și se uita la Dorina. Aceasta se apropie în vârful picioarelor și se opri lângă ea. Îi puse din nou mâna pe umăr.

- Draga mea... Îi venea greu să vorbească. Îmi spui și mie... cine ți-a pus acest nume?

- Nu știu. Întotdeauna mi s-a spus așa.

Brândușa se uită în pământ - doar o clipă - era stânjenită.

- Îmi pare rău! Vroiam doar să vă văd chipul.

Se uită îndelung la Dorina, dar aceasta nu părea să bage de seamă. Se uita necontenit la Brândușa.

- Brândușa... nu știi cumva... câți ani ai?

- Nouă... cred...

- Nouă.

Dorina se pomeni plimbându-și degetele prin părul ei negru, mătăsos.

- Și chiar vrei să iei masa cu mine?

Chipul micuței se luminară pe dată.

- Da, vă rog, dacă se poate...

Dorina scăpă un suspin a încuviințare.

- Ei bine, atunci să știi că tare m-aș bucura și eu să iau masa cu tine astăzi. Vrei să vii înăuntru?

Brândușa dădu din cap că vrea și aproape că făco o plecăciune.

- Aș fi tare fericită, mulțumesc.

Dorina se ridică și îi întinse mâna.

- Atunci, hai înăuntru.

Și intrară împreună în casă.


***


- Ai terminat de mâncat? o întrebă Dorina pe micuța și distinsa ei musafiră.

Grațioasă, Brândușa luă șervețelul și se șterse la gură, apoi răspunse:

- Da, mulțumesc. A fost delicios!

- Bea și laptele.

Brândușa se conformă îndată.

Dorina era uimită de cât de bine se simțiseră la masă. Nu avuse un musafir de care să ai grijă ca de un bebeluș.

Brândușa era oaspetele desăvârșit.

- Ei, pentru o fetiță care s-ar putea să aibă sau nu părinți, ești cât se poate de manierată, domnișoară Brândușa.

- Mulțumesc. Și supa și sandvișurile au fost excelente.

Sufletul lui Dorina a fost năpădit de o căldură inexplicabilă.

- Mulțumesc frumos.

Se așezară amândouă în sufragerie. Erau niște momente cu totul deosebite. Dorina răsfiră pe masă broderiile ei preferate; acolo mai erau și două servicii, unul de argint, iar altul de porțelan, alese cu grijă. Așa crezuse de cuviință să facă.

- Trebuie să fiți o mamă deosebită, doamnă Scutaru.

- Ooo..., se fâstici Dorina.

- Ce cred Dan, Maria și Tudor? v-au spus că sunteți o mamă minunată?

- Oh, da!

- Obișnuiți să luați masa cu ei?

- Păi,... nu prea des. Sunt la școală aproape toată ziua și n-au stare o clipă...

Brândușa păru ușor dezamăgită.

- Mie mi-ar plăcea să iau întotdeauna masa cu dumneavoastră: și la amiază și seara.

Dorina râse.

- Ei, nu luăm masa în fiecare zi cu porțelanuri și argintării.

- Da, dar cel puțin ați fi dumneavoastră la masă!

Dorina fu mișcată. Se uită în ochii mari, căprui ai fetiței, care părea s-o soarbă din priviri și nu-i venea în minte nimic ce-ar fi putut spune. Erau clipe nespus de minunate și, totuși, neliniștitoare. Dorina își roti privirea prin cameră, se uită la ceas...

Ceasul de pe perete... nu era acolo.

- Măi să fie! Ce se întâmplă?...

Brândușa se neliniști.

- Ce este, doamnă Scutaru? Ce s-a întâmplat?

Dorina se uită încă o dată prin cameră.

- Nu știu unde este ceasul.

- Ce-i acela ceas?

- Ce-i acela... ce? Oh... este... Păi, așa ne dăm seama cum trece timpul.

- Dar ăsta ce-i?

Poftim! Tocmai când lucrurile începură să se așeze, apare și situația asta! Dorina încercă s-o scalde:

- Oooo, n-are importanță.

Se ridică de la masă.

- Te mai pot servi cu ceva?

- Oh, nu, a fost de-ajuns, mulțumesc. Dar Brândușa se neliniști din nou: sunteți bine, doamnă?

Dorina se uită pierdută pe fereastră.

- Hmm... da, Brândușa. Sunt bine. Doar mă uitam pe fereastră...

- E frumos afară, nu-i așa?

Dorina se apropie și mai mult de fereastră, iar Brândușa o urmă.

Afară lumea se schimbase.