Tremuram la marginea drumului uzi, murați, obosiți și ne rugam să mai treacă vreo mașină, să ne ia cineva și pe noi cineva. Cum a început ploaia toți au dat naibii concertul și s-au năpustit cât mai repede la mașini.
-Cineva tot o să ne ia, îmi spunea Andrei clănțănind, da’ nu prea îmi venea să-l să-l cred.
-O să ne ia pe naiba, o să stăm aici ca proștii și o să înghețăm de frig. Ai măcar o lanternă?
-De unde să am?
-Cât crezi că ne ia să coborâm pe jos? întreb eu, deși mi-era groază să știu.
-Habar n-am, câteva ore, mult oricum, îmi răspunde gândindu-se la altceva.
Din depărtare se vedea lumina unor faruri printre copaci.
-Vine una, fii pe fază acum!
Întindem amândoi mâinile în aer și așteptăm cu teamă. Dacă nu oprește nici asta? Dacă nu ne mai ia nimeni? De frică închid ochii și îmi las mâna fără voință să-mi atârne cumva afară din mine. Andrei mi-o strânge pe cealaltă. Și lui îi e frică.
Simțim doar o rafală de vânt rece peste obraz.
- Nu înțeleg oamenii ăștia, fir-ar să fie de nemernici, nu ne-ar lua defel, zic eu revoltată.
- Poate nu ne-au văzut, spune Andrei cu resemnare, sau poate nu mai aveau loc.
- Nu ne-au văzut pe naiba...Andrei, țip eu scuturându-l de mână, uite alta. Se vedeau copacii slabi și înalți luminați pe rând. Întindem iar mâinile în aer. Aud cum foșnește pădurea, cum bate vântul și sper. Aproape că zic o rugăcinune în cap, dar de emoție nu mă pot concentra la nimic.
Deschid ochii. Mașina de politie oprește în fața noatră. Suntem salvați.
-Bună ziua, spune eu repede deși era deja înspre noapte, vă rog mult nu ne puteți lua și pe noi până în sat?
-Nu coborâm până în sat, îmi răspunde polițistul, dăm o tură pe aici și apoi urcăm pe munte.
-Sună bă pe Mișu că asta stă în sat, spune cel de la volan. Dă-i prin stație că poate n-a coborât încă.
-Am vorbit eu cu el, a cobărât de vreo oră, îi răspunde celălat polițist.
Căcat. Deja nu mă mai puteam concentra să ascult nimic. Andrei a mai întrebat ceva, mie îmi era clar. Disperarea creștea și cu ea odată neputința, teama, înjurăturile.
O altă mașină se vede, speranța crește iar ușor, poate asta o să ne ia, poate o să le să facă milă. Andrei mă trage de mână până intrăm de-a dreptul pe drum. Oprește motorul și mașina de poliție. Polițistul vine înspre noi și face semn mașinii să oprească. Șoferul deschide geamul de la manivelă și eu mor de nerăbdare.
-Bună seara, spune pe un ton grav polițistul. Coborâți în sat? Vă rog să-i luați și pe copiii ăștia.
-Doamne ajută, îmi scapă mie fără să vreau. Încerc să aud răspunsul bărbatului din mașina oprită, dar îmi dau seama că nu e de bine. Când trec pe lângă noi, văd în spatele mașinii mare înghesuială. Polițistul ne explică, nu mai are rost oricum. Ne promite totuși să anunțe prin stație colegii în caz că mai coboară vreunul, dacă nu, ne sfătuiesc să nu coborâm pe jos, ci să mergem vreo 5 kilomentri de la intersecție în dreapta unde e o cabană.
-Andrei ce ne facem? întreb eu.
-Eu zic să mai așteptăm puțin scumpa. Mai puțin. Cineva tot o să ne ia. Mi-a zis că poate mai coboară mașini.
-Andrei, nu mai coboară nimeni, nu vezi? Și dacă coboară deja nu ne mai văd. Numai dacă ne punem în mijlocul drumului.
-Hai scumpa, ai încredere. Uite s-a oprit și ploaia. Mai ai țigări? Aprinde-ți una și liniștește-te, îmi spune el mângâindu-mi capul gol.
Mi-era atât de frig că mâna îmi tremura pe bricheta și nu reușeam să-mi aprind țigara..
-Andrei, mă dor picioarele și mi-e frig.
Niciun răspuns.
-Andrei, mi-s hainele ude.
Nimic. La ce mama naibii se gândea?
-Andrei, țip eu disperată, fără să mai știu ce să-i zic.
- Măcar l-am văzut pe Garbarek, zice el trist, dar calm.
- Dă-l mă naibii și pe ăsta. Festival de jazz ne-a trebuit nouă!
-Ãia nu se întrebă de ce naiba nu ajungem? N-ai numărul lor?mă înttreabă Andrei.
-N-am și nu cred că le pasă. Din moment ce am le-am plătit….îi doare fix în cur, zic eu supărată.
Se făcuse noapte. Bătea vântul și copacii se scuturau făcându-ne pielea de găină. Îmi aprind ultima țigară și caut după sticla cu cafea. Sorb o gură și mă gândesc cât de bine ar fi fost să avem niște votcă cu noi.
-Auzi, am o idee, spun eu aproape vioie, hai să mergem acolo unde își pun ăștia corturile. Poate stau în jurul focului și na…le spunem care-i treaba și ne primesc și pe noi. Hă? Nu poate să fie departe. Ce zici?
Soluția mea nu era tocmai proastă, doar că îmi era nu știu cum. Nici nu știam prea bine unde își pun corturile, dar auzisem că trebuie să fie și din ăștia și încă mulți. Și dacă dorm toți, nici măcar nu poți să bați la ușă. Ce naiba faci? Să intri așa în cortul omului e de-a dreptul nesimțire.
-Andrei, hai să mergem acum să-i căutăm, până nu se culcă, zic eu apăsând pe „acum” și pregătită să merg oriunde, numai să se termine așteptarea..
-Prin pădure? Ești întregă la cap?
-Ãăăă...doar intrăm puțin și dacă nu vedem urmă de ei, ne întoarcem imediat, spun eu deși la variantă că ne-am putea pierde de mama focului nu mă gândisem.
- Hai, nu vorbi prostii, s-a răstise el la mine, tu nu-ți dai seamă că dacă pierdem drumul putem să ne luăm adio...
- Da, atunci de ce naiba nu vii tu cu o idee mai bună? Hai, zi ce facem. Stăm aici până dimineață nu? La urma urmei tu ai insistat să venim la festival și așa mai departe.
-În cel mai rău caz încercăm să căutăm cabana aia.
Am început să ne învinovățim unul pe altul, ceea ce nu era tocmai rău: nu mai simțeam frigul și nici apa din pantofi.
O altă lumină, de data asta mai puternică, se vedea în depăratare. Am rupt brusc cearta și ne-am strâns mâinile.
- Asta e scumpa, fii atentă!
Eram pe poziții. Chiar zâmbeam. După ce ia curba, văd ambulanța. Se oprește în fața noastră.
- Andrei vorbește cu șoferul, eu stau mai la o parte și nu cutez să ridic capul. Înțeleg că ne ia. Îi explică lui Andrei ceva și deschide ușa din spate. Nu mai intrasem în nicio ambulanță până atunci. Nici nu am timp să mă bucur. Urc și rămân înlemnită. Nu pot să mă mișc din loc. Pe patul din stânga un om acoperit de un cearsaf. Þeapăn. Mort. Decedad. Îi poți bănui lejer trupul. Pe banca din dreapta o femeie încă tânără cu doi copii mici. Ea are capul înfășurat în fular și o geacă mult prea mare. Cei doi băieței se înghesuie în ea și ne privesc în ochi fără sfială. Nu spun nimic, nu întreb nimic. Andrei mă împinge, apoi rămâne și el nemișcat câteva clipe. Ne așezăm pe bancă. O fi soția? Sau și ei ca noi au făcut autospotul? Mă uit la Andrei, se uită la mine. Nu spunem nicicare nimic. Suntem morți de oboseală. Mașina pornește din loc și observ că trebuie să mă țin de bancă să nu mă pic. Mortul se clatină și el, în stânga și-n dreapta, după curbe. Închid ochii. Suntem cu caprele în pădure. Mai puțin și ajungem în poeniță. Acolo e lumină și soare mult. Andrei taie cu briceagul o creangă și începe să o ascută. Apoi mai face una la fel. Eu mă duc să caut lemne. Punem de un foc, scoatem șunca, cartofii și ouăle fierte pe un șervet. Andrei ia carnea și o înțeapă în mijoc. O pune deasupra focului. Fac și eu la fel, apoi o duc zâmbind la nas și o miros prelung. Când deschid ochii viermi albi, mari și groși de-un deget se plimbă pe ea și încep să urce și pe mine. Þip.
- Scumpa, liniștește-te. Ajungem imediat, îmi spune Andrei. Pun capul pe umărul lui și las lacrimile să îmi curgă. Mi-e din nou frig și în fața mea omul acoperit de ceașaf prinde înfățisări halucinante. Îi se văd picioarele de la ghenză în jos, niște pantofi uzați și plini de noroi, mărime mare. Ceva mă apasă pe piept și mi-e din ce în ce mai greu să respir. Îl văd plin de sânge, capul spart, fără un ochi, cu obrazul mâncat, cu gâtul tăiat...Oprește-te! Îl iau pe Andrei în brațe. Mă mângâie și-mi spune că imediat ajungem că mai e puțin.
.Drumul e neasfaltat, plin de gropi și mașina ne zdruncină încontinuu. Îmi amintesc că Andrei are rău de mașină. Din totdeauna. Nici nu îmi imaginez cum trebuie să-i fie acum. Mă uit fără să vreau la mort și mă cuprinde o groază teribilă că ar putea pica de pe pat. Poate e prins cu ceva, sper eu. Copiii cer niște apă și spun că le e foame. Femeia scoate o sticlă de doi litri și le dă. Mă uit la ei și nu înțeleg nimic. Aș vrea să întreb ceva, dar nu pot deschide gura. Mi-e somn. După o curbă bruscă, Andrei caută ceva în buzunar, nu găsește și vomită lângă ușă. Mă caut de șervețele, îmi scot până la urmă eșarfa de la gât și i-o dau. Îi pun mâna la frunte și îmi pare că arde.
-Hai copilu’ că mai e puțin, șopesc eu de data asta, cu o voce pe care n-o recunosc.
Femeia tace, copiii se sprijină unul de celălat.
Cu burțile pline, Andrei scoate sticla de apă și o toarnă peste foc. Ne ridicăm. Caprele sunt puțin mai încolo și rumegă iarba proaspătă care în dinții lor face un zgomot monoton, plăcut. Andrei merge înainte mea. Fac ultimii pași mai repezi și îi sar în spate.
- Di căluț, zic eu veselă și Andrei aleargă săltându-mă. Apoi ne aruncăm pe iarbă, ne jucăm, ne rostogolim. Îmi șoptește ce mi-ar face și rămânem îmbrățișați. În final, uităm de capre și de toate. Ne proptim unul de celălalt și adormim. Ne trezim după un timp, uităm ce am visat și plecăm după nemernicele capre care au luat-o iar aiurea.