1.
Frînghia, de un cenușiu palid, era udă. Plouase aproape toată noaptea și cîlții se îmbibaseră cu umezeală. Picuri murdari se scurgeau și din blana galben-cenușie a cîinelui, un dulău flocos ca o oaie. Se legăna înțepenit la capătul funiei, îmbrîncit de rafalele reci, cu membrele rigide și cu limba, bucată de pastramă vineție fezandată de agonie, atîrnîndu-i printre colți,.
„Cred că a murit deabia în zori, după ce s-a zbătut ore-n șir”, spuse domnul Chipere punîndu-și ochelarii pe șaua nasului și apropiindu-se de cadavru. Nasul masiv, osos, cu nări arcuite suținea rama de plastic negru și lentilele groase, ca un pilon de pod greutatea unei pasarele.
„Mă mir că nu l-a auzit nimeni lătrînd sau urlînd” am zis cu o voce slabă, scîrțîit de vînt în geamuri, stînd prudent, la vreo zece pași de bara bătătorului de covoare sub care pendula cîinele ștrangulat .
„ Da, a murit încet, dar nu a urlat....cel mult a schelălăit înfundat, fiindcă uite, nodul e potrivit cu îndemînare chiar sub beregată!”
Mi-am întors privirea spre zidul de beton al blocului, zgrunțuros ca fiorii de scîrbă care mi se plimbau stomac. Nu-mi plac cîinii, dar mila pentru patrupedul executat îmi împungea coastele, colcăia sub lingurică și-mi urca cleioasă în gît. O milă cenușie, grețoasă ca și funia de care spînzura cîinele. Arareori animalele sunt executate deliberat în acel mod, fiindcă nu trebuia să fi nemaipomenit de perspicace ca să-ți dai seama din tabloul macabru la care asistam, că fusese o execuție.Gri se arcuia deasupra noastră și cerul opac, pătat de nori vineții, cîlțuiți.
Chipere renunță să examineze javra și cu nasu-n jos ca un prepelicar, pășea atent, căutînd ceva printre petele de iarbă mucedă. Silueta lui greoaie, îndesată, îmbrăcată într-o jachetă cenușie aproape că se confunda cu peisajul.
„ Iar se joacă de-a Sherlock Holmes” mi-am spus și mă pregăteam să părăsesc maidanul, cînd, fără niciun avertisment, taluzul de dincolo de patrulaterul noroios încadrat de tufe a început să se zguduie și o namilă vînătă s-a năpustit în peisaj. Trei-patru-cinci-șase vagoane, vopsite într-un bleu ieșit la soare, hurducăindu-se cu ferestrele oarbe, cu ușile compartimentelor bălăbănindu-se ritmic, fără tablele pe care e inscripționată destinația, au trecut prin fața noastră. Chipere a ridicat capul, comentînd sec: „Manevră, chestii inutile de-ale C.F.R--ului!” Locomotiva afumată care le împingea, funinginea îi năclăia flancurile portocalii, părea goală, iar în dreptul hublourilor nu am zărit nici o siluetă. Șinele au scrîșnit sub apăsarea roților, acul macazului țăcăni sec și tenderul fantomatic, cu tampoanele ca niște butoane supradimensionate ne-a întors spatele, a luat larg curba, dispărînd dincolo de lizieră. Plopii uscați și-au potolit zbuciumul, aerul țiuia de liniște, pînă și cîinele-pendulă înțepenise.
L-am lăsat pe Chipere să-și desfășoare ancheta și m-am îndreptat spre casă. Cuvîntul nu sună exact, garsoniera mea, o alveola strîmtă din fagurele de beton cu cinci niveluri nu e chiar o „casă”, e doar un domiciliu, dar mă leagănam în clișee și în iluzii domestice spunîndu-i așa.
Pe la cinci după-amiază a venit, ca de obicei în fiecare sîmbătă, cu tabla de șah subsuoară. Domnul Chipere e un mister în plină lumină pentru toți locatarii. Se recomandă cu un aer vag cazon: „ Chipere, fost tehnician de îmbunătățiri funciare și hidrologice, actualmente pensionar” dar nimeni din bloc nu știe dacă are familie, dacă era văduv sau dacă divorțase. Eu știu ceva mai mult, dar nu cred că e locul să dezvălui amănunte și nici dacă va avea vreo relevanță în șirul întîmplărilor.
Am jucat o partidă cu negrele și am pierdut. Am băut cîte o gură de cafea rece, iar el și- aprins o țigare căruia i-a rupt filtrul și care puțea ca o mărășească. Prin norișorul albăstrui, muced, s-a întors la episodul cu dulăul:
„ E ciudat că în perioada asta a anului, nu sunt mai mulți cîini la tomberonul de gunoi. Iarna trecută era plin pe-aici de tot soiul de cotarle, veneau împinse de foame...”
Am jucat încă o partidă și a pierdut cu negrele. Am așteptat să ascundă doi pioni, unul alb și celălalt negru, ca să vedem cine începe a treia partidă, dar a răsturnat piesele în cutie. Îl preocupa soarta cîinelui spînzurat:
„ Cine dracu’ să omoare un cîine? De obicei scapi de cățeii nedoriți, ba am auzit de la hingheri că țiganii le iau beregata ca să-i belească pentru piele. Cică se fac mănuși din ei!”
M-am bucurat cînd s-a ridicat ca să plece. Mă durea capul, o apăsare difuză dar persistentă în dreptul tîmplelor, furișată în orbite, mocnind în ceafă. Știam că se schimbă vremea, așa ar fi spus bunică-mea pe vremea cînd să fii meteodependent era o noțiune vagă. Din prag, Chipere și-a întors silueta greoaie, prin ochelarii cu lentile groase, de prezbit, irișii căprui lucea măriți, iscoditori:
„ Cine ar fi avut interesul să omoare un cîine...ce zici?”
N-am mai zis nimic, am aerisit camera și m-am trîntit pe canapea învelit de frigul umed. Am încercat să ațipesc, dar blana gălbui-murdar se leagănă încă prin fața mea și am început să răsfoiesc în memorie toate imaginile în care apăreau cîini.

2.
Þineam într-o perioadă, cam la o lună după ce mă mutasem la numărul 14, scara A, un fel de jurnal. Scriam într-un caiet dictando gros, trîntind fraze trunchiate, imagini fugare‚ descrieri fără verbe, aproape zilnic, despre tot ceea ce îmi atrăgea atenția. Nu notam data, o pagină era o zi, doar pentru duminică mîzgăleam un asterisc ca să marchez sfîrșitul unei săptămîni. Cînd îl recitesc, nu știu ce ar gîndi altcineva despre rîndurile acestea, dar am senzația că șiragul de cuvinte e scris de un străin...
„ verde, roz, brun siena. primăvara fierbe, muște mari vin de la ghenă. zdrențe perini, plăpumi jegoase scoase la soare pe balcoane. am aruncat mucurile din scrumieră pe geam.baba de la parter de sub balconul meu m-a văzut și a promis că mă pîrăște la administrator. cineva, nu eu mă apăr. dai foc la bloc nebunule”...
Întorc pe sărite cîteva pagini.
„ oranj țipător alb dureros.caniculă. 40 ⁰ C la umbră.șah. chipere destul de simpatic. îmi spune că Aurelia de la patru face plajă topless pe terasă. prea bătrînă pentru tine, prea tînără pentru mine precizează. am pierdut iar stupid ultima partidă cu avantaj de o tură. joc neatent ascultînd ce povești înșiră”
Dacă ar știi că mie îmi plac femeile mature...cîți ani poate să aibe Aurelia? Treizeci și cinci, maxim patruzeci. N-arată rău, e suplă, brunetă, trăsături armonioase nu atîrnă vizibil carnea pe ea.
„ gol. dacă aș putea să-mi adun energiile aș ieși din el.cine spunea că ești suma eșecurilor asumate? sau a experinețelor ratate. cînd vine toamna mă apuc de ceva productiv. din noianul de idei care-mialleargă sub țeastă din una măcar tot o să iasă ceva.afurisiții bani le simți doar lipsa.”
Privesc ultima însemnare, e lapidară:
„ Certat cu Adriana. Punct.”
Punctul e uriaș, o bilă bleumarin care înghite ultima literă și străpunge foaia.
Iau un pix și scriu apăsat, citeț, cu litere drepte pe următoarea filă:
„ Iarnă urîtă, cenușiu peste tot. Cîine spînzurat lîngă bloc.șah. Chipere anchetează.”

3.
Al doilea cadavru a apărut după cinci zile. Cîinele, o cotarlă mică, albă cu pete maronii pe spinare și cu o coadă bearcă, zăcea pe burtă, chiar în dreptul tomberonului de gunoi. La o privire superficială, dacă nu ar fi fost balta de vomă cu cheaguri întunecate sîngerii presărate în lichidul verde-putred, ai fi crezut că moțăie. L-a descoperit baba Grama de la parter, cea obsedată de incendii. Cînd m-a chemat Chipere ca să-l văd, grupul de copii curioși se rărise.
„ Ce zici?”, m-a chestionat cu o voce moale, răgușită, strîngîndu-și fularul în carouri roșii-negre-albe în jurul gîtului.
„ De ce vorbești în șoaptă?” i-am întors întrebarea, „ încă un cîine mort, mare mister!”
„ Am o laringită care mă chinuie cînd se schimă vremea...e ucis, nu mort-mort....cu otravă, sunt sigur!”
Am urcat în apartamentul său, două camere decomandate, baie, bucătărie și o debara, mobilat cu piese desperecheate. Aerul e închis și plutește un vag miros de farfurii murdare peste odoarea persistentă de mucegai. În sufragerie, pe masa lungă cu furnirul scorojit, zăceau stivuite teancuri de dosare și surprins am zărit printre ele cîteva volume de drept: criminalistică, legislația muncii, cod de procedură civilă și altele, nu le-am reținut denumirea. Ne-am așezat pe două scaune identice, cu tapițeria de pînză oranj roasă de ani, mi-a întins pachetul de țigări, deși știa că fumez foarte rar de la alții și a început gîjîind:
„ De data asta nu e o concidență, ai văzut?”
Eram cam agitat în ziua aceea, trebuia să plec la un interviu și nu aveam chef să-l ascult:
„ Ce să văd? Cineva omoară maidanezi și-i plasează în spatele blocului!”
„ N-ai văzut semnul? Un „doi” mare, scris cu cretă pe tomberon...du-te și uită-te atent pînă nu se șterge!”
„ Te cred, și ce-i cu asta?” Mă plicitisea și nu aveam chef să cobor scările doar ca să mai văd odată o javră care crăpase.
L-a apucat un acces de tuse seacă și după și-a recăpătat suflul, a cotinuat cu o luminiță sclipindu-i enigmatică în irișii maronii, catifelați:
„ E aceeași mînă care a omorît și celălalt cîine...sadicul a vrut să fie clar, a lăsat o semnătură!”
Nu am vrut să-l contrariez, să-i spun că citește romane polițiste de doi lei:
„ Ai vreun indiciu, bănuiești pe cineva dintre locatari?”
„ Ar putea fi madam Grama, are trei pisici de rasă...”
Am luat o țigare din pachet și am aprins-o cu bricheta mea:
„ Nu o văd pe bătrînica aia sfrijită în stare să omoare un cîine, chiar prin otrăvire, cu atît mai puțin să-l spînzure!”
A tras și el cu două degete o țigare din pachez, i-a rupt ca de obicei filtrul, dar nu a aprins-o. A ținut-o în colțul gurii pînă s-a mototolit umezită de salivă:
„ Ea, poate nu, dar nepotu’ su care vine săptămînal să o ajute...?”
Mi-l amintesc vag: un băiat chelbos, palid, care saluta cu sfială ori de cîte ori îți intersectai pașii cu el și care căra mereu o sacoșă burdușită. Nu am înțeles de ce Chipere credea c-ar putea avea facies de criminal. A tușit înroșindu-se violent, salvele seci îi zguduiau pieptul și i-am aruncat stînjenit o observație:
„ Ar trebui să le lași de fumat, îți face rău tutunul!”
Broboane grele îi perlau fruntea, părul rar, blond-cînepiu se umezise de transpirație, a tușit din nou înecat, și apoi și-a suflat nasul într-o batistă mare, albastră, mototolită. După ce și-a revenit, a continuat raționamentul ca și nu m-ar fi auzit:
„ Cred că ar trebui să caut făptașul plecînd de la mobil, da’ habar n-am ce motive pot să-l împingă pe un om normal ca să asasineze niște cîini...”
„Doar n-o să anunți poliția pentru așa ceva!”
M-a privit uimit, aproape jignit de faptul că mi-a venit o asemenea idee.
„O să încerc să vorbesc cu un șef de la ecarisaj, poate știu ei mai multe!”
„Nu facem un șah?” am încercat să-i abat atenția.
De data asta uimirea a fost mai evidentă:
„Azi? E de-abia joi!”
Avea dreptate, i-aș fi deranjat lanțul tabieturilor, așa că m-am ridicat nerăbdător și i-am spus că trebuie să plec.
„ Vroiam să încălzesc niște ciorbă de văcuță. Nu vrei să mănînci cu mine?”
L-am refuzat, nu mi-era foame și mă grăbeam:” Poate altădată”
A zîmbit moale, apropînd explicația mea formală, clipind cu ochiii mijiți, ticul mi-era familiar și am ieșit cu senzația că refuzul meu îl mîhnise. Cînd am ajuns la mine, am început să cotrobăi prin șifonier după o cămașă curată și brusc mi s-a făcut foame. În definitiv cît de dificil poate fi să fierbi o ciorbă? Ar fi trebuit să o sun pe maică-mea ca s-o întreb de rețetă, dar mi-era teamă că nu voi rezista avalanșei de întrebări și sfaturi. Se frămînta mereu că nu mîncam măcar o masă caldă pe zi, că nu mă îmbrăcam destul de gros cînd era frig și alte griji insignifiante, dar care în ochii ei luau dimensiuni vitale.
Cînd am încuiat ușa m-a ajuns și pe mine neliniștitoare, grea, întrebarea:
„ Cine dracu’ are interes să omoare, unul după altul, doi cîini?”

4.
Azi mi-am reamintit ultima ceartă cu Adriana. Am derulat de atîtea ori episodul prin cap, încît de fiecare adaug un nou amănunt. Dialogurile, chiar și după jumătate de an de la eveniment, îmi apar mari și luminoase ca subtitrările unui film demodat. Cearta a pornit de la faptul că vroia un animal de companie. Garsoniera în care locuiam, deabia ne încăpea pe noi și lucrurile absolut necesare. Ea avea o droaie de cărți, mai ales tratate de psihologie și cursuri universitare, o parte au rămas aici, umplîndu-se de praf, fiindcă nu a mai venit după ele. Știa ce părere am în legătură cu creșterea animalelor într-un apartament, dar a insistat:
„Te rog, măcar un porcușor de Guineea sau un papagal!”
Și-a însoțit rugăminte cu un aer nevinovat de fetiță cuminte, țuguindu-și caraghios buzele, iar eu am replicat plicitisit:
„ De ce nu un cîine sau pisoi?”
A înțeles ironia, dar a continuat:
„ O cunoștință mi-a promis un pui de golden retriever..sunt așa drăguți cînd sunt mici!”
„Cine e cunoștința asta, îl știu și eu? Un bărbat nu-i așa?”
Nu sunt gelos, dar discuția a alunecat deliberat pe panta asta.
„E o rasă scumpă, de ce ți-ar face cineva un cadou atît de costisitor?”
A început să plîngă brusc ca dezlănțuirea unei ploi torențiale și mi-a aruncat țipînd:
„ Da, e un bărbat bogat, care îmi face curte și vrea să mă seducă dăruindu-mi un nenorocit de cîine de rasă!”
Bineînțeles că nu am crezut-o, vroia doar să mă înfurie și a reușit, fiindcă tot răul a izbucnit din mine și am strigat necontrolat:
„ Atunci poate că ar trebui să te muți la el, ca să poți avea cîți căței aurii vrei...pe deasupra pești, papagali, kakadu, pisici , sau de ce nu chiar tigri, tot ce îți dorește suflețelul, nu să te plictisești într-o garsonieră împuțită lîngă un ratat iremediabil ca mine!”
De-abia astăzi pot înțelege semnificația acelui scandal dar nu mai pot repara nimic. S-a culcat supărată, mi-a acceptat de formă scuzele, dar a doua zi cînd am ajuns acasă am găsit biletul de adio:
„Nu există nici un cățel auriu sau un alt bărbat. Plec fiindcă nu mai suport să văd cum ne rănim reciproc.”
Am revăzut-o doar cînd a venit să-și ia o parte din lucruri. M-a salutat, avea fața boțită de lacrimi, la întrebările mele tandre a catidicsit să spună cu o voce neutră:
„Crede-mă e mai bine așa...nu mai insista, plecam oricum!”
O mare expertă în despărțiri, Adriana! Ne mai certasem noi de multe ori, în două dăți plecase la maică-sa, dar de data aceea a fost definitiv.

5.
Mă bălăceam într-un vis cald, eram pe o plajă, soarele-mi pîrlea calin obrajii, valurile schelălăiau vesele, o simțeam pe Adriana vie, lîngă mine, cînd m-au trezit brusc bătăi puternice în ușă. Amețit de somn am deschis ușa, Chipere cu jacheta lui de stofă păroasă, cenușie, îmbrăcată peste pijama, gîfîia găsindu-și cu greu cuvintele:
„N-am vrut să te trezesc...credeam că ai auzit urletele...N-ai auzit urletele?”
„Ce urlete? Nu..poate ți s-a năzărit!”
Știam că lua medicamente pentru tensiune și hapurile puternice au efecte secundare. Nu a mai stat să-mi dea explicații, a dat a lehamite din mînă și a coborît scările în fugă. M-am îmbrăcat ca în armată și am alergat în urma lui. La etajul unu se deschise o ușă și se ivi chipul boțit de nesomn al lui Laza, muncitor la fabrica de zahăr, un tip solid cu ochii mereu injectați care m-a întrebat și el:
„ Ai auzit lătrăturile? Parcă urla a mort!”
Am intrat în bezna rece, umedă care urca cuprinzîndu-mi gleznele, genunchii, pieptul, umerii ca un val. În cercul tremurător de lumină, decupat de lanterna ținută de Chipere, scena se înfățișa în toată cruzimea ei. Corpul cafeniu, cu blană deasă, zăcea prăbușit pe o coastă , chiar lîngă intrare, înconjurat de pîrîiașe de sînge închegat. Măruntaiele îi atîrnau vinete și alburii, iar botul cu canini galbeni rînjea disprețuitor morții.
Stăteam și priveam leșul ca și cînd ar fi fost un accidentat strivit neverosimil, chiar sub ochii mei de un autobuz. Chipere spuse încet:
„Pe ăsta îl cunoșteam...e o cățea, copiii o strigau Lady...îi dădeam și eu cîte-o coajă sau un os!”
În spatele nostru se buluceau în întuneric siluete neclare, vocile sunau înfundat, curioase, surprinse, revoltate, compătimitoare.
Din masa compactă se desprinse silueta fragilă a doamnei Grama de la parter. Purta un capot maroniu de molton peste cămașa de noapte. Capul îi tremura necontrolat și cununa de păr rar, argintiu semăna cu o tufă rotundă acoperită de funigei.
„ E Lady, a gîngăvi ea, au omorît-o pe Lady...eu i-am pus o zgardă ca s-o recunoască hingherii și ei tot au omorît-o!”
Chipere s-a apropiat de cadavru, l-a examinat cu atenție și s-a întors spre mine triumfător. Þinea în mînă o curelușă ca o zgardă, de care era prins un carton, cu un „3” inscripționat mare pe el.
„Gata, a strigat Laza, eu telefonez la poliție, cineva terorizează tot blocul omorînd cîini și aruncîndu-i pe pragul nostru!”
Am urcat repede și bîjbîind amețit m-am așezat în genunchi pe gresia din baie. Am vomat cu icneli doar fiere și după fiecare revărsare a mațelor, vedeam dinainte ochilor fiecare detaliu al cadavrului: blana mînjită de sîngele întărit, intestinele vineții, o rană care dezgolea coastele pînă la os, limba atîrnînd neagră printre colți, ochii opacizați de agonie și reîncepeam să vărs.
După-amiază a sosit o mașină a poliției, din care a coborît un agent tinerel, cu fața roșovană, însoțit de un ciobănesc alsacian. În hol, polițistul patruped a început să latre necontrolat, trăgînd cu furie de lesă.
„Jos Max! Stai...caută!” îi comandă agentul și alsacianul amușină inutil scările, de pe care cineva ștersese dîrele de sînge. Polițistul își făcu zelos datoria, îi chestionă pe toți cei dispuși să-i răspundă la întrebări și-și notă ceva într-un carnețel. Spre surprinderea mea, Chipere nu a discutat cu el mai nimic și a refuzat să semneze o declarație.
„Știu eu cum e cu anchetele astea...ei își fac datoria, cercetează, fac dosare și rezultatul investigației: nula tăiat!”
Privind undeva în gol, și-a ridicat un arătător și a citat din memorie, de parcă ar fi răsfoit un cod:
„ Infracțiunea de omor calificat se pedepsește conform art. 197 litera be, aliniat unu, Cod penal, cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturii civile pe o perioadă de 6 ani...asta la oameni ...bineînțeles, cînd e vorba de animale legea 205 din 2004, prevede prin art 23 aliniat 1, 2 și 3 că făptașul primește de la 3 luni la un an de închisoare sau amendă contravențională de la 500 la 2000 de lei...ai auzit să fi fost cineva închis pentru uciderea unui animal?”

6.
Jucăm șah. Chipere mută neatent, pripit și înainte de a-i captura dama de alb, îl întreb:
„ De ce nu ai luat un cîine, să-l îngrijești?”
Mă privește surprins, răstoarnă toate piesele cu dosul palmei și-apoi oftează adînc:
„ Nevastă-mea fie iertată, avea un pechinez! Mă enerva îngrozitor: dormea la picioarele patului nostru toată noaptea, ba cîteodată cînd îi era frig se culcușea și sub plapumă. Îi dădea să mănînce numai parizer, biscuiți și prăjituri, îl răsfăța ca pe un copil, fiindcă noi nu am avut copii...Rexy îl chema și a murit cu doi ani înainte de a se prăpădi ea!”
Nu știu ce să mai zic și mă aud rostind inutil:
„Dar după aceea, de ce n-ai luat un pui de maidanez sau chiar un cățel de rasă...”
Pare că nu mă aude și continuă melancolic:
„ Cînd și-a dat seama că are cancer știi ce mi-a spus? Să-l deshumez pe Rexy și să-l îngrop lîngă crucea ei...ai mai auzit o trăsnaie ca asta?”
Se ridică, merge cu pași grei pînă la o comodă, din sertarul căreia scoate o cutie de carton. Îmi arată o fotografie alb-negru, destul de neclară, în care o doamnă cam la 50 de ani, slabă, cu o figură severă și crispată, cu părul grizonat, îmbrăcată într-un taior negru, pozează țeapănă cu un șmoiog neastîmpărat de blană sură în poală. Chipere începe să rîdă:
„ Aici puiu’ avea doi ani jumate, ceea ce în ani omenești înseamnă că era major...dar să revin la ultima ei dorință. Ce era să fac, i-am promis că o să-l aibe pe Rexy și pe lumea cealaltă lîngă ea...problema era că nu-mi mai aminteam nici mort unde îngropasem javra!”
Mi se pare că văd lacrimi în ochii lui, dar revine voios:
„Mai facem o partidă? E unu la unu...”
Reașezăm rapid piesele și după un sacrificiu calculat cu vreo nouă mutări înainte, deși m-am obișnuit cu stilul lui imaginativ , mă bate cu negrele. Mă ridic să plec, dar vocea de bunic neîmplinit , duioasă și neașteptat de caldă, mă oprește:
„ Am făcut niște chiftele cu sos de ciuperci, rețeta lu’ nevasta-mea săraca...e ora cinei, n-ai vrea să...”
De data asta nu-l mai refuz. Ne așezăm față-n față în bucătăria îngustă, la o masă de pal alb. Chiftelele sunt gustoase, dar sosul în care plutesc ca niște bucăți de plastic fad, felii de champignoane, e nesărat. Îmi întinde solnița, scuzîndu-se:
„ Poate mai vrei sare, eu din cauza tensiunii, știi...gătesc cam nesărat!”
Șterg urmele de sos din farfurie cu o felie de pîine și-i mulțumesc pentru masă.
„ Știi, îmi spuse cînd mă conducea spre ușă, cred că am să adopt totuși un cățel...”

7.
Peste cinci zile de la cina cu domnul Chipere, s-a petrecut și crima numărul patru. Poate cuvîntul „crimă” e prea sărac ca să poată reda oroarea. Cîinele, o corcitură cu blana gri și cap masiv, fusese tranșat în sferturi și atîrnat în cîrlige de crengile unui castan din spatele blocului. Poliția a venit și de data asta cu promptitudine, a făcut fotografii și a pus întrebări tuturor celor care se aflau în dimineața aceea acasă. La sugestia mea au pozat și cifra „ 4” scrijelată de mîna criminală pe scoarța copacului.
Chipere a continuat ancheta pe cont propriu. Nu știu ce făcea, nu-mi dădea prea multe amănunte, dar a vorbit cu cei de la protecția animalelor și a început să lipească peste tot afișe semnificative, ceva gen: „stopați violența asupra animalelor și ele sunt ființe vii, sunați pentru fiecare abuz, la orice oră la telverde...”
Pentru prima dată de cînd instituisem obiceiul de a juca șah în week-end, a sărit peste partida de sîmbătă după-amiaza, fiindcă a început să facă de pază.
În timpul zilei, scruta cu un binoclu rablagit tot cîmpul, pînă dincolo de linia ferată. Cînd stătea în casă tresărea și alerga pe balcon ori de cîte ori auzea un zgomot puternic sau un lătrat. Noaptea făcea rondul în jurul blocului, cred că din trei în trei ore, cu o lanternă puternică în mînă. Într-o dimineață l-am găsit chiar în spațiul strîmt din spatele ghenei, așezat pe un scăunel de pescar cu o pufoaică albastră, ponosită, pe umeri, cum purtau muncitorii de pe șantierele epocii de aur. Era rebegit, se încovrigase de frig prăbușindu-se interior. Și-a șters ochelarii și m-a rugat să-i cumpăr un pachet de țigări. L-am convins cu greu să urce și să se bage în pat. Îi auzeam aproape în fiecare noapte tusa seacă și de cîteva ori am urcat să-l întreb dacă nu are nevoie de vreun medicament.
„ Nu, a gîfîit anevoie, am tot ce-mi trebuie...spune-mi mai bine ce fac cîinii? Nu am văzut un cîine de aproape o săptămînă...”
Surprinzător era faptul, asta observase și el demult, că haitele de maidanezi care cutreierau cartierul căutînd hrană prin tomberoanele de gunoi, dispăruseră, ca și cum nasurile lor sensibile depistaseră de la distanță mirosul înfricoșător al morții. În schimb am văzut doi șobolani imenși, bruni, cu cozile golașe care se strecurau pereche prin deschizătura ghenei.
Am reînceput să scriu în jurnal, chiar și cîte o pagină întreagă pe zi.Habar n-am ce înșir acolo, cuvintele vin și se lipesc în rînduri dese, întunecate de foaie:
„ cenușiul se întinde de sus pînă jos, de la dreapta la stînga, una cu cerul, cîmpul, blocurile. Iarna moare încet fără urmă de zăpadă. anul acesta nu a nins deloc, dar frigul și umezeala au scorojit pînă la cărămidă tencuiala pereților, mucegaiul înflorește în betonul armat, trunchiurile castanilor s-au îmbibat de apă ca niște bureți și putrezesc lent în pcioare, iar cîinii au dispărut. cineva sau ceva omoară cîinii și-i aruncă înaintea noastră”
Uneori devin profund filozofic; unde am citit asta?
„ o glumă amară marele secret cosmic: ne naștem, murim, putrezim...”
Cînd am coborît să cumpăr pîine, m-am întîlnit cu doamna Grama pe scări. Își tîrșîia pașii și strîngea în mîinile ei zbîrcite un borcan plin cu un lichid gălbui, limpede, în care pluteau fire, răsucite ca niște viermișori. Mi-a răspuns la salut, deși am senzația că uneori nu mă recunoaște, și a trecut de mine lent, viața pîlpîia în ea ca o lumînare, îngînînd:
„ Am făcut o supă de pui, îi duc lu’ domnu’ Chipere o supă de pui, e răcit și mi-a spus că ar dori să mănînce o supă de pui, am făcut o supă...”
Am urcat și eu la el după vreo jumătate de oră. Ușa era deschisă, l-am găsit în pat. Parcă se scofîlcise, fața îi era o bucată de ceară gravată de riduri adînci, iar corpul părea micșorat sub plapuma de atlas lucios.
„Domnule Chipere, l-am întrebat prostește, vă simțiți bine?”
„ Parcă ne tutuiam...e doar o laringită cronică, revine în fiecare iarnă, cînd înverzește iarba îmi trece! Mă fac eu bine, altfel cine o să te mai bată la șah? Dar spune ai mai văzut vreun cîine?”
L-am liniștit, nu se mai întîmplase nimic de o săptămînă încheiată, deși e drept nici poliția nu dăduse de vreo pistă.
„Stai liniștit, totul o să se rezolve....”
M-a privit intens, fără ochelari irișii cafenii luceau catifelați și febrili în orbitele vinete:
„ Așa e, într-un fel sau altul, toate or să se rezolve!”
I-am spus un banc deocheat, dar nu am reușit să-l fac nici să zîmbească măcar. Am coborît tiptil, după ce am simțit că a adormit.

8.
Am visat-o din nou pe Adriana.Stătea pe o pajiște cu iarbă înaltă, înconjurată de o mulțime de căței de toate soiurile și culorile: albi cu pete maronii, pufoși ca neaua, negri cu blana cîrlionțată. Rîdea fericită și luă în brațe un ghemotoc auriu cu ochii deabia mijiți, arătîndu-mi-l și sărutîndu-l. Pletele ei brune îi fluturau pe umeri, la fel de reale ca și atunci cînd trăiam împreună.
Am trîntit în jurnal concluzia: „nu e suferință mai adîncă decît să-ți amintești de vremurile în care erai fericit.”
Azi noapte a nins. Prima zăpadă din iarna asta a pospăit iarba înghețată cu o glazură imaculată, plopii anemici și-au învelit trupurile subțiri în flanele albe, cîmpia goală părea primenită. N-a ținut prea mult, fiindcă a venit un dezgheț brusc cu răpăieli calde și de sub pătura curată și toate rănile pămîntului sîngerează într-o mîzgă murdară. Copiii, care se bucurau că pot scoate săniile din debarale, stau cu fețele comic strivite de geamuri și privesc cum iarna plînge cu lacrimi de noroi gălbui.
Pentru că nu vroia să se interneze în spital, am chemat un medic ca să-l consulte pe domnul Chipere, un tînăr brunet, serios, cu trăsături pure, de meridional. L-a auscultat, i-a luat tensiunea , a citit ultimele analize și a conchis simplu, în șoaptă, cînd i-am înmînat onorariul:
„Chemați rudele, nu cred că o mai duce pînă în primăvară!”
M-am întors în dormitor și am așezat tabla de șah pe marginea patului:
„ Azi e sîmbătă, am spus, ai ocazia să mă bați!”
Chipere a zîmbit chinuit, fața i se uscase și pielea întinsă pe oase era brăzdată de riduri adînci ca și dîrele de noroi în zăpada moale:
„ Nu sunt în formă...poate mîine, acum aș vrea să mă odihnesc”..
Am notat sec în jurnal:
„ chipere grav bolnav doctorul nu-i mai dă multe zile de trăit. iarna e bolnavă.cenușiul înghite orice fărîmă de puritate.”

9.
Ultimul cîine a fost ucis în noaptea de sîmbătă spre duminică. Mă trezisem cu o durere difuză în ceafă și de-a lungul vertebrelor. Citisem pînă noaptea tîrziu. Cînd ațipeam, deschideam televizorul și fixam sonorul tare ca să nu adorm. Minutele se scurgeau încleiate și ca să le gonesc, să scap de calvarul așteptării, coboram din cînd în cînd scările și cercetam cu privirea maidanul sub razele lanternei.
După miezul nopții, a răsărit și luna , palidă sub echimozele norilor vineții împrăștiați pe boltă. Întotdeauna am urît luna plină, e o scorpie decrepită, macabră, sub razele ei reci aleargă vîrcolacii, liliecii vampirizează vitele iar depresivii se sinucid.
Dimineața se zbătea să iasă din pîcla întunericului. Fuioare scămoșate de ceață se ridicau din cîmpia putredă, crengile negre ale plopilor se desenau pe fondul gri-deschis ca într-o stampă de Hokusai. Am luat binoclul și am ieșit pe balcon. Dincolo de taluzul prăbușit, un marfar gri-verzuise clătina fără zgomot pe șine și dispăru în masa alburie după ultima curbă.
O presimțire grea îmi strîngea pieptul și am coborît în fugă scările. Inima îmi bătea ca după un maraton pierdut dinainte. Era acolo mă aștepta, chiar lîngă colțul blocului, în patrulaterul murdar dintre ghenă, cei doi castani golași și bătătorul de covoare. Capul negru, cu urechi ascuțite, botul rînjind batjocoritor cu toți colții, pupilele încremenite în întuneric, se profila distinct, în vîrful unui par înfipt în pămîntul moale. Un „5” uriaș, conturat din lumînări stinse se lățea în fața lui. Restul corpului, bucăți de carne sîngerie cu smocuri smulse de blană, labele, intestinele, organele tumefiate se întindea într-un cerc sinistru în jur.
Am încercat să strig, am țipat din toate puterile, înăuntrul meu sîngele urla revoltat, dar fălcile mi-erau încleștate, strigătul rămînea mut, și priveam fascinat ochii întunecați ai cîinelui, în care deslușeam neiertător, ca o glumă amară, mesajul:”ne naștem, murim, putrezim...”
M-am prăbușit neajutorat într-un abis rece, iar greața mă supse ca o mlaștină.
Cînd m-am trezit, horcăind ca un înecat, vedenia dispăruse. Cineva împachetase capul și resturile într-un sac de plastic. Eu stăteam cu capul în poala Aureliei care-mi pusese o compresă udă pe frunte și-mi mîngîia maternă tîmplele. Mă întrebă dacă vreau să cheme ambulanța și eu am putut bîigui doar atît:
„ Da, sunați la urgențe... repede...cred că domnul Chipere...”
Am ajuns prea tîrziu. Chipere murise.

10.
Înmormîntarea a avut loc într-o sîmbătă. Vremea mirosea a primăvară, se înseninase, cerul azuriu lucea ca un geam bine spălat. În aerul limpezit, clopotele capelei se auzeau clare, pînă dincolo de șirul de blocuri cenușii.
Spre surprinderea tuturor, la cimitir s-a adunat foarte multă lume, nu doar vecinii și foștii colegi de muncă, dar și mulți necunoscuți. Groapa fusese pregătită lîngă soția sa și după ce sicriul a fost coborît și groparii au aruncat ultimele lopeți de lut peste el, ne-am întors în apartamentul răposatului, unde, după datină, o soră de-a lui, nepoatele și cumnată-sa ne-au împărțit colaci și colivă. Locatarii din bloc strînseseră, așa cum se obișnuiește, niște bani pentru înmormîntare și m-au desemnat pe mine să îi înmînez rudelor, dar una din femeile acelea cernite m-a refuzat cu blîndețe:
„ Nu e nevoie, Mihai al nost’ fie iertat a fost tare grijuliu. A lăsat mai multe plicuri cu bani, pe fiecare era scris precis pentru ce să fie cheltuiți: pentru popă, pentru gropari, pentru pomană, pentru săraci...a lăsat și pentru dumneata ceva, fiindcă i-ai fost dintre toți vecinii cel mai apropiat!”
În plic erau cinci bacnote albastre, noi nouțe și un bilet scris cu un pix roșu:
„ Cumpără un cîine io nam mai apucat”
Au trecut două luni de la moartea domnului Chipere. Vara a sosit brusc, dînd peste cap succesiunea firească a anotimpurilor. Pe maidanul din spatele blocului unde iarba lucește aurie spuzită de miile de păpădii nu a mai apărut nici un cadavru. Poliția nu a reușit să dea de urmele sadicului ucigaș, dar se pare că omorurile au încetat.
Mi-am găsit o slujbă destul de bine plătită, nu mai îmi pierd vremea plîngîndu-mi de milă și cîteodată seara, cînd ajung obosit acasă ,urc pînă la etajul patru, unde Aurelia mă așteaptă cu o ciorbă caldă sau cu specialitatea lui Chipere, chifteluțe cu sos de ciuperci. În apartamentul său nu s-a mutat nimeni și ori de cîte ori trec prin dreptul ușii, tresar și aștept să se deschidă ușa:
„ Nu vrei să jucăm un șah, e sîmbătă?”
Mi-am cumpărat un golden retriever, mascul. Pentru că nu mă pricep să îngrijesc un cățel, am luat unul de doi ani, gata dresat. Îl plimb în lesă prin jurul blocului și îi arăt locurile de care trebuie să se ferească. Mă înțelege, miroase circumspect toate cotloanele și mă privește dînd din coadă că a înțeles. O să credeți că sunt nebun, dar în irișii lui cafenii, intens catifelați, lucește iscoditoare privirea de prezbit a domnului Chipere!