M-a dăruit maicuța, lumii, într-o dimineață de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineții senin și liniștea spartă de țipătul păsărilor rănite de săgețile soarelui. S-a născut maica mea într-o căsuță așezată pe o limbă de rai, lângă o lizieră de pădure, acolo unde Dumnezeu a scăpat o fărâmă de iubire din mână, atunci, pe când modela universul. În diminețile de vară își deschidea ochii către un lan de grâu, care cocea merele căzute dintr-un măr bătrân și falnic, parcă anume pus acolo să vegheze hodina ei de peste noapte.
Poate de aici mi se trage și iubirea imposibilă pentru sfântul astru. Iubesc cu patimă soarele și ploile feciorelnice de vară. Prin ograda căsuței mi-au călcat pașii cu grijă, ca să nu strivească, în augustul verii, fiorul de viață nouă: greierii, care mă îmbătau în noapte cu cântecul lor, făgăduind toate plăcerile în căutarea perechii.
Mai moare azi câte un cânt de pasăre în mine și golul ce mi-l lasă încerc să-l umplu cu câte o visare dulce-amară la vremurile copilăriei, când nimic din astă lume nu m-ar fi întristat. Cum, trecem prin timp, simt că vreau să nu-mi silui sufletul să trăiască făr de amintiri.
Așa se face că tânjind după un ochi de apă, în vara ce a trecut, m-am (re)întors la altarul soarelui și mării, unde de dimineața și până-n asfințit mă lăsam abandonată ca un fir de nisip, dincolo de netimp.
Într-o după amiază, când părea că soarele vrea să-și închidă pleoapele, am zarit la orizont o siluetă. De aici, unde marea și cerul par că nu au prag, mi s-a cuibărit în suflet o amintire. A unui bătrân hoinar, căci silueta lui tăia zarea, beată de dorința unei scalde în valurile crețe și sărate. Trupul lui mai purta încă însemnele unui bărbat vânjos și înalt la tinerețea lui. Se apropie și după cum aveam să constat imediat, bătrânul avea un har irezistibil de la Dumnezeu. Nu lăsa să zăbovească tăcerea nici o clipă. Așa se face că după un salut de bună ziua m-a întrebat degrabă, dacă nu vreau să citesc presa locală a zilei, pe care el nu o rata niciodată. Plictisită de atâta ședere i-am raspuns negativ. Dar, bătranul păru neimpresionat de nevoia tacerii mele și mă anunță demn, că aici la malul mării el cu mânuțele lui a zidit în doi ani o bisericuță. Că, așa a vrut el acum la amurgul vieții să-și strige crezul înaintea plecării către o viață nouă.
Așa mi-am petrecut nouă dupa amiezi aici cu bătrânul și marea, când toate-n jur puteau să se desfacă, prăbușească și curme, căci nimic nu mă îmbăta mai tare decât amurgitul și plăcerea cuvântului lui.
O, de-ar fi liniște mereu i-aș auzi îndemnul: promite-mi tataie că mâine nu mai fumezi!
Dar nu mi-am ținut promisiunea. În fiecare zi mă vedea fumând și-mi cerea același lucru: renunță!
Chiar în ultima zi a șederii mele am vrut să scap de povara rugăminții lui! Voiam să-i spun că, parcă nimănui, niciodată, străin de suferințele mele, nu i-a păsat atât de mult, și că aș vrea să-i dau ascultare.
Bătrânul nu a mai sosit la obișnuita-i oră. Nu l-am mai revăzut! Mi-a lăsat în suflet un pustiu! Și nimeni nu m-a întrebat de vreau. Am plătit pentru neascultarea mea! Iartă-mă bătrâne! N-am vrut!
Astăzi e ziua Maicii mele. Când te-ai născut, acum șapte decenii, Domnul te-a întâmpinat. La Mulți Ani maica mea dragă! Încă să nu îndrăznești să părăsești a lumii sărăcie, în care, toată bogăția ta am fost eu. Copilul tău, care ți-a greșit ca și bătrânului, dar pe care, și tu și batrânul l-ați iertat!