Ora amiezii. Pe lângă mine trece o bătrână mărunțică, adusă puțintel de spate, într-o cațaveică gălbie, cu-n tulpan negru pe cap. Ce-o fi căutând pe plajă? mă întreb. Probabil că trece de la Vama la Mangalia și-i mai ușor drumul pe malul mării. Mă uit la ea cum deapănă grăbit din picioare și dintr-o dată îmi aduc aminte de bunicuța mea dea la Frasin, care venea pe jos, pe malul Moldovei, cu o geantă din pânză cafenie, în care se afla pe lângă smocul de busuioc, mere, gutui, turtă dulce și ciocolată.

- De ce n-ai luat autobuzul, mămucă? o întreba bunica, fica ei. Să vii pe jos atâta cale!...

- Dar de ce să nu vin? Nu-s chiar așa de bătrână, abia am împlinit șaizeci de ani - răspundea ea cu-n zâmbet blând pe obrazu-i încă trandafiriu și-o sclipire ușor copilărească în ochii ei castanii cu sprâncene negre și stufoase.

Se căsătorise la treisprezece ani și cum și bunica se măritase la cincisprezece, se înțelege de ce am avut norocul să am nu numai bunici, după mamă, ci și străbunici. Despre acești străbunici ai mei aveam să aflu că au avut doi feciori și trei fete - lucru amuzant - pe amândoi feciori îi chema Vasilică, iar pe toate trei fete, Maria. Ca să se facă o distincție, băieților li se spunea Vasilică-cel-Frumos și Vasilică-cel-Urât; cât depre fete, uneia îi spunea Maria, alteia Mărioara și celei mai mici Maricica.

- Bunică, da' nu se supără Vasilică-cel-Urât că i se spune-așa? întrebam eu nedumerit.

- Nu se supără! răspundea bunica cu ochii îndulciți de amintiri.

Când am fost la Frasin, aveam să văd că Vasilică-cel-Urât era cu nasul mare și un pic cam strâmb și niște ochii mici și negri, care fugeau în toate părțile. Cât despre Vasilică-cel-Frumos era un flăcău înalt și subțirel, cu-n obraz cu trăsături regulate și-o mustăcioară bălană deasupra unei guri cu buze subțirele ca ale mamei mele.

Am fost acolo, la tata-bătrânu' și la bunicuța, o singură dată, pe când aveam doar patru ani! M-a luat bunica cu dânsa. Îmi aduc bine aminte cum m-am urcat în trenul care mergea hodorogind și hurducându-se. Din fugitivele imagini ce-au întovărășit această vizită a mea, deosebesc o casă de țară, cu lăiți pline de perine și cu-n cuptor grozav de mare, pe care se putea dormi, un cuptor pe care m-a suit numaidecât bunicuța, ca să mă încălzesc. Chipuri îmi trec, fugare, pe dinainte. Rețin îmaginea Maricicăi - cea mai mică soră a bunicii - și mai cu seamă, a șalului ei mare și catifelat, cenușiu, cu care era împodobită. Toată ziua mă trimitea tata-bătrânu' alăturea, la Băcănie, să-mi cumpăr iepurași de turtă dulce și ceasuri de ceocolată, căci nu prea aveam ce face și zadarnic trăgeam cu urechea s-aud ce sporovăiesc bunica și cu bunicuța, de dimineață și până seara, în mare taină.

Mă văd lepăind mărunțel, pe potecuța care duce la dugheana cu bunătăți și-mi amintesc c-o limpezime de fotografie gura mare cu colți ascuțiți a unui câine ciobănesc, ce vroia să sară pe mine și să mă mănânce.

- Vreau acasă!... plângeam eu, după ce am fost adus în brațe, înainte de a avea vreme dihania cea fioroasă să se-nfrupte din mine. Vreau acasă!...

Atuncea a venit bunicuța și mi-a pus mâna-i mică și ușoară pe creștet.

- Nu plânge, dragul bunichii, mi-a spus. Lasă că te duce chiar mâine Ileana înapoi la Humor! Nu plânge!...

Și, cum am simțit mâna cea bună pe creștet, cum mi-a stat plânsul. Pe dată m-am simțit liniștit, ocrotit, plânsul s-a dus pe pustii pâraie și o dulce căldură și pace a coborât în adâncu-mi.