agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2073 .



Ielele
proză [ ]
povestea tragica a doi indragostiti

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bucovu ]

2010-02-10  |     | 




(povestea tragică ā doi îndrăgostiți)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ținuturile noastre, se lipi lângă moșia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părțile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheață. Ziceau că sunt și ei tot români de-ai noștri, uitați de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteț nevoie mare, îl numi arendaș pe moșie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori și vântoase și ape mari și ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac și plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanță de la Paris și vrea și ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu știa că boierul are și o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii și gata!
-Să iei și o pătură, că-i cam șubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă și ea cântecul brotăceilor și-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune și ea brebenei, maci și lăptucă de baltă, c-așa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porții, îl aștepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfășurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumușel de mână și o sui pe capra trăsurii. Fata își ridică poalele și puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam rușinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnișoară, zise el încântat de-așa ocazie, de unde are boierul o fată așa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o așa gingașă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoști, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ și plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănțică și de aglice și lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roșii și negre din macii sălbatici ieșiți de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un țipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreață, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subțire și o puse ca pe-o păpușă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în brațele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă și tu ce frumos cântă păsărelele, privește și tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde și frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieșit zilnic printre ele…Si nici nu știu cum te cheamă!
-Norocel, domnișoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde ești?
De prin părțile macedonene, români uitați de vreme pe-acolo!
-Voi sunteți neam de artiști, măăă! V-ați molipsit de la greci…
-Se poate, că știu și eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supărați, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască și hai pe lună.
Si-l luă de mână și merseră tăcuți un timp, el îi simți jarul mâinii în palmă și ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, și se întoarse cu fața spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilță de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte și o sărută pe obraz,apoi o îmbrățișă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se și cerul, și pământul, și soarele, și pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morții; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată niște căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi și fața speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii și mâinele și plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un șarpe uriaș spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrișul boltit al sălciilor plângătoare și, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriași, fumurii, grei și amenințători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea și cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viața ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Și ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau șevaletul și culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnișoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile și sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop și-i făcură leoarcă. Printre tunete și fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii și plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul și se trântise încotoșmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu știa dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă și cu aceeași pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie și-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii și-l sărută și ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui și din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănțuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, și ce noapte, și ce tăceri, și ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau și se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopții. Luna într-o caleașcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt și mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră și ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca și-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri și rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ținea de urât și stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse și cerul tot se transformase într-un altar de biserică, și glsul Zinei, cântat, șoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopții, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloșca cu Pui, Carul mare și luna bezmetică pe cer și stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foșnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului și dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopții spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinișoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului și dintrodată simți mâna dreaptă și piciorul drept moi și se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binișor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna și piciorul? Cu ce mai mucesc eu și cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineața cu treburi și cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul și vedea forfotă mare.
-Leliță Brândușo, vino te rog până la mine și mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână și-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domnița boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie și atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, și-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă și mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brândușa, se sprijini într-un ciomag, și șontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină și tăcu. Șchiopul merse direct în camera moartei, o privi și o sărută pe mâinile ei firave. Era exact așa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roșie în obraji, o vie moartă, parcă aștepta să se scoale să plece să picteze…
Și Zina ā fost înmormântată în fața bisericuței de la conac și Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viața, așa șchiop și cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineață și-i punea câte-o lumânare și-o floare la cap, în speranța că atunci cănd va închide și el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai și acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!