Idealul face parte din ființa omenească și stoarce visuri adânci. Toată viața urmărești un ideal, îl visezi, îi dai diferite forme, urci și cobori trepte dar nu simți că timpul trece și idealul este tot mai departe, treptele se înmulțesc, visul te poartă spre înălțimi năucitoare. Ființa dornică de idealuri, de împlinire, uită de realitate, de chip, de împrejurări pentru a urca trepte dar nimeni nu socotește cât va durea căderea, nu vezi panta dintre obstacolele vieții.
În singurătatea nopților târzii te afunzi și mai mult în visare, în dorințe dar atunci când biata ființă rătăcește drumul se prăbușește în univesul ei și trasă de lanțuri grele, pleacă după destin cu pustiul în suflet.

Flavia privea pe geamul serei cum ploaia își face de cap. Stropii băteau darabanaua intens, unul mai vârtos decât altul pe acoperișul de sticlă groasă, apoi se prelingeau ca niște lacrimi uriașe pe pereții înalți, tot din sticlă. La capătul celălalt al serei care era destul de departe, nu se mai vedea decât un fum.
''Dacă mai ține mult ploaia în acest ritm, o să ne trezim în golf''- murmură pentru sine femeia.
Se părea ca natura își revărsa tot năduful pe această parte de lume.
Olanda, țară situată aproape în întregime, sub nivelul mării, în care apa oricum ocupa loc de cinste, uneori înspăimântă. Face să tresară inimile locuitorilor. Doar tehnologii înalte inginerești le mai stăvilesc. Uneori se aud sirene înfricoșătoare care îi îndeamnă să-și facă
bocceluța și să plece cu mic, cu mare, la autobuzele care-i duc în locuri mai ferite de apă, fără să știe dacă se mai întorc.
Melancolia puse stăpânire pe sufletul femeii și amintiri triste o năpădiră. Cei doi copii ai săi abia plecară la școală cu soțul ei Waleed, care mai rămânea în oraș pentru cumpărături.
Ferma pe care o dețineau cei doi soți, Flavia si Waleed Schwartz era la 20 km de orașul K.,departe de orice altă localitate, undeva într-un ținut răzleț. Nu oricine s-ar fi încumetat să-și facă acolo o gospodărie. Aici a fost mai ieftin terenul când a cumpărat această familie de emigranți, teren arid dar care prin munca lor devenise o fermă strălucitoare, permițâdu-le să-și crească cei doi copii, Estelle si Brahim.
Flavia se urni greu din fotoliu din cauza kilogramelor, moștenire de la mama sa, pentru a-și lua o cana cu cafea și pachetul de țigări, din aceeași moștenire. Se întoarse în seră pe același fotoliu împletit de soțul său, din răchita ce creștea din abundentă pe marginile proprietății. În dreapta sa se afla o măsuță împletită din același material de construcție. Îi făcea deosebită plăcere să stea singură cu gândurile ei, obișnuință din copilărie, să privească pe geam, să viseze sau să-și depene amintiri.
Gândul o purtă spre adolescență, spre casa ei din țara natală, spre România. O casă enormă, fostă casă boierească clădire de tip medieval, pe bulevardul orașului Sibiu unde circulația mașinilor era interzisă. Casa avea etaj, geamuri mari cu tăblii la fel de mari, impunătoare, îndreptate spre stradă, cu o poartă mică încadrată într-un zid ce dădea direct în trotuar, frumos zugrăvită, în culorile fidele timpului medieval din care făcea parte. Făcea parte din gama construcțiilor muzeistice ale orașului, dar unde familia ei nu avea decât două camere destul de mari. Una servea de dormitor iar cealaltă de bucătărie și de cameră de zi. Restul casei era locuită de alți citadini. Veceurile și dușurile erau comune, cu încă trei familii.
Dar îi avea pe părinții ei. Pe tatăl Helmut și pe mama sa Elena.
Helmut Muller, german de origine dar naționalitate română, fusese oaia neagră a familiei.
Dupa ce trăise anii tinereții în mod haotic, ajunsese în închisoare timp de trei ani, pentru tentativă de viol. Din discuțiile pe care și le amintea Flavia prin casă... ''Nu am ajuns decât să-i dau chiloții jos.''spunea cu ironie Helmut. În timpul detenției părinții nu-l căutaseră deloc, ba mai mult îl dezmoșteniseră și i-au trimis vorbă să nu se mai întoarcă acasă, deoarece și-a făcut destul familia și nația de râs. Așa a ajuns Helmut să se cupleze cu Elena, mai în vârstă cu opt ani decât el, țigancă, cu o fizionomie aproape dezgustătoare. Grasă și foarte brunetă, cu fălci lăsate și gâtul exagerat de gros, cu buze groase și vinete. Noroc cu rujul care o însoțea tot timpul pentru a le colora mai plăcut iar părul blond, vopsit, nu făcea altceva, decât o discordanță și mai mare între el și culoarea pielii.
Elena avea această locuință, în centrul urbei, după naționalizare. S-au întâlnit în parcul din apropiere, unde Helmut a dormit câteva nopți și după câteva cuvinte schimbate pe bancă, Elena l-a luat acasă, atrasă de culoare albă a pielii, după care tânjea și de ochii lui albaștri, ca porțelanul de Saxa. Nu era singurul bărbat pe care-l culegea din parc. Însă, neamțul rămăsese la ea profitând de atenția deosebită, de îngrijirea de care avea parte, lucru ce nu i se mai întâmplase de mult și de faptul că locuia în centru.
Bărbat înalt și frumos, tip de blond nordic, își impuse libertate deplină în fața Elenei, fără a face mai nimic. Ea se descurca cu toate: cu banii, gospodăria, mâncarea. Femeia avea slujbă într-o bucătărie și putea aduce câte o porție din ce era mai bun, în fiecare zi și pentru el.
Apoi se născuse Flavia.

va urma