Ma insel. Intodeauna m-am inselat. Nu te iubesc , sunt ipocrita, cum pot numi iubire desfatarea asta a dorintelor, exaltarea sentimentelor carnale, iubirea e ceva mult peste atrocitatile astea ascunse in ambalaje dulci.
Mi-e rusine de sentimentele mele , tind sa cred ca n-am iubit niciodata , si nici nu voi iubi prea curand, sunt prea infantila.Ma lepad foarte usor de realitate , alergand fara suflare intr-o lume in care sunt mereu binevenita dar nu-mi este de niciun folos.
Cu ce ma ajuta daca inima-mi bate mai tare cand ma indragostesc , cu ce ma ajuta faptul ca las luciditatea la o parte si tot ce ma inconjoara e vazut de ochii subiectivi de copil-poet. La ce bun toate astea?
La nimic. Observ asta tot mai des si mai clar , nu fac decat sa devin imbecil de penibila, si altii observa asta profitand . Mi-e rusine cu mine asa cum sunt , nu ma pot acomoda cu nimic din ce ma reprezinta, fizic , moral , nimic. Totul imi provoaca repulsie, repulsie fata de naivitatea propriei persoane , si de faptul ca nici macar nu ma pot schimba , nici vointa n'am asa-s de slaba.
E un chin sa fii suflet intr-o persoana pe care o urasti, o persoana care te dezgusta prin dorintele si desfatarile ei , prin indepartarea ei fata de spiritual si pur, si delasarea in activitati materiale uneori fara un folos real, in activitati degradante. E o oarecare detasare a fiintei de corp, o detasare dorita. Dezgustul persoanei insa nici el nu ma ajuta cu nimic, parca nu eu ma conduc pe mine.
As vrea sa fug , sa fug de mine, pentru ca intodeauna am preferat fuga . Cand ceva se intampla sau interveanea un obstacol , fugeam .Asa fac de cand eram mica , fug. De tot ce e greu , obositor, defaimator , displacut , orice ..
Fuga asta de mine si tot ce e in jur ma face defapt sa-mi fie mila si scarba de mine, stiu asta si totusi nu pot face nimic, sau nu vreau? Incep sa cred ca defapt am ajuns sa ma urasc atat de tare incat nu'mi mai pasa de mine si de aceea spun ca nu pot face nimic , ca defapt in subconstient eu nu vreau sa fac nimic , nu-mi mai pasa de propriul eu.
Trist. Foarte trist.
Imi vine sa plang , des, dar nu o fac, nici macar sa plang nu merit la cat sunt de deplorabila, asa vreau sa stau , sa ma sfaram in propriile sentimente,cugetari , simtiri..nu vreau sa ma vindec , vreau sa ma consum in boala asta, ca nu ma simt o pierdere mare a societatii. Vreau sa-mi vad trupul sfarsit , tulburat , borfait, sfaramat, contorsionat de durere. Sa-mi fie si mai scarba de slabiciunea mea , sa-mi urasc propria fiinta pentru delasarea ei trupeasca , pentru fragilitatea ei, in schimb eu sa ma simt usurata, detasata de tot.
Vreau iubirea. Dar fara trupul meu, fara greutatea asta pe umeri , vreau iubirea a doua suflete.