agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-20 | |
PARTEA A TREIA
1. Spre deosebire de alți ani, în anul acela iarna fusese prea aspră și prea lungă. De abia spre sfârșitul lui Martie soarele dădea semne de izbândă asupra nămeților de zăpadă. Începeau să se contureze coamele sure ale dealurilor ce înconjurau orașul. De departe se puteau desluși ogoarele oamenilor despărțite prin fâșii lungi și foarte înguste de pământ cu iarbă uscată. Deși era încă destul de frig, vâlcelele șipoteau vesele sclipind sub razele soarelui. Pe drumurile ce duceau spre oraș era forfotă mare, ca în orice zi de târg, mai ales că acesta era primul târg de primăvară, de la care nu putea lipsi nici un gospodar care se respecta. Cu toate că mulți dintre ei nici nu vindeau, nici nu cumpărau nimic, dar așa era obiceiul lăsat din moși strămoși – ca «tot gospodarul» să meargă la târg. Susurul pârăuașelor întotdeauna îi amintea lui Kocerha de anii copilăriei. Când primăvara, împreună cu Vasile și Alexa, băieții lui Movilă, dispăreau dimineața de acasă și hoinăreau toată ziua pe coclauri, întorcânduse seara rupți de foame, uzi și murdari. De multe ori la cină primeau și câte o porție bună de «colac de mesteacăn». Cum era denumită în popor nuiaua cu ajutorul careia părinții își «educau» copiii. Căci nu degeaba grăiește Sfânta Scriptură că «cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său...». Dar peste noapte, băieții uitau de «educația» primită și a doua zi o luau de la capăt. Cel mai mult le plăcea să meargă în pădure unde se jucau de-a haiducii, sau căutau coarne de cerb. Alexa Movilă era mai îngăduitor cu băieții săi și de multe ori o povățuia și pe Maria: – Lasă-i vecină să zburde și să se bucure de primăvară, că azi mâine or cunoaște și ei greutățile vieții și atunci nu s-or mai bucura de nimic! Pieptănând în lung și-n lat tufișurile de multe ori găseau coarne de cerb. Atunci se întorceau acasă chiuind de bucurie, ducându-și trofeele pe umeri. Însă cel mai mult se bucura Movilă. Deși șchiop, țopăia ca un copil în jurul coarnelor fluierând de uimire. Îi srtângea pe băieți la piept și îi mângâia pe creștet lăudându-i fără încetare: – Uite, ce mi-au adus voinicii mei!.. Ia iute ce ramuri, zici că-s de stejar, pentru coarnele astea o să vă aduc de la Grimfer atâtea bomboane, de n-o să le ronțăiți nici într-o săptămână. A doua zi Alexa Movilă își înhăma iapa la căruță și pornea peste deal spre Bocicoiul Mare, unde îi vindea lui Grimfer coarnele. Băieții, privind spre dealul Măgurii, îl așteptau cu nerăbdare toată ziua. Deși știau bine că se va întoarce numai pe înserat, căci Stela biata de ea, bătrână și oarbă de un ochi, înhămată la căruță de abia își târa picioarele. Și apoi Movilă mai trebuia să se târguiască cu ovreul, pe urmă să bea adălmașul, să-și cinstească prietenii cu cîte-o cinzeacă, să-și laude iapa în fața cârciumii, și de-abia apoi – șontâc, șontâc spre casă. Dar așteptarea lor era răsplătită din plin, deoarece fiecare din ei primea câte o cutie, uneori chiar două, de bomboane învelite în staniol, pe care băieții îl numeau «hârtiuță de aur». După ce mâncau bomboanele, «hârtiuțele de aur» le păstrau cu mare grijă pentru seara de Crăciun, când împodobeau bradul din curtea lui Movilă, învelind în ele bucăți de cartof și măr. În schimbul unei perechi de coarne, Movilă aproape umplea căruța de alimente. – Măi, Alexa, măi, tu iar mi-a golit prăvălia, glumea Grimfer. Ajungând acasă împărțea totul în trei părți, din care o parte îi ducea la Kocerha acasă. La început Maria, mama lui Ion nu vroia să primească. – Lasă vecine, nu trebuie, păstrează pentru tine, căci tu nu prea poți câștiga cu piciorul beteag, pe când Ion al meu câștigă bine cu plutele pe Tisa. Noi avem slavă Domnului de toate! – Pe mine m-ar bate Dumnezeu, dacă aș lua partea băiatului care și-a julit pielea prin tufișuri căutând coarne de cerb. Și apoi asta-i o mare bucurie pentru el, că aduce deja ceva în casă, îi răspundea Movilă. Dar cel mai mult se bucura tatăl său și se lăuda prin sat că deja are fecior nu glumă: – Aduce în casă făină pentru colaci, dar și dohan* pentru mine! Atâtea laude într-adevăr îl făceau să se simtă util și de-abia aștepta să crească mare ca să intre în rândul plutașilor de pe Tisa. Atunci o să vadă toată lumea câți bani va câștiga, căci el, musai, va fi un plutaș la fel de bun ca și tătăl său. «Plutaș mai bun decât Ion Kocreha nu găsești câtu-i Tisa de lungă», vorbeau adesea oamenii din sat despre tatăl său. De fiecare dată, după ce găseau coarne de cerb, mult timp nu-i mai întreba nimeni pe unde hoinăresc toată ziua. Astfel că puteau să zburde în liniște prin Pădurea Ungurului, unde își săpaseră în pământ un mic bordei, acoperit cu crengi și frunză de stejar, sau să se joace pe lângă vre-un pârâiaș construind plute din bețe de alun și dându-le drumul pe apă. Plutele lui întotdeauna erau cele mai mari și nu se spărgeau niciodată. De multe ori, închizând ochii, își închipuia că se află în mijlocul Tisei pe o plută adevărată, de care erau legate alte două, trei, ba câte odată chiar patru, și «zbura» cu ele, ocolind alte plute, spre nedumerirea plutașilor care se străduiau din răsputeri să se țină după el, dar nu reușeau «că asemenea plutaș ca Ion Cocerha și fiul său Ionică nu mai sunt alții câtu-i Tisa de lungă». În închipuirea sa copilărească, el conducea plutele și atunci când Tisa, furioasă gemea și urla lovindu-i pieptul cu valurile sale tulburi, când nici unul dintre plutași nu avea curajul să se apropie de malul ei. Numai el singurul nu-i băga în seamă scălâmbăiturile și gonea sprinten pe valuri. El nu se temea de Tisa, la fel cum nu se temea nici tatăl lui care deseori o asemăna cu o femeie. – Tisa e ca și o muiere, nu poate fi mereu blândă, liniștită și drăgăstoasă, se mai supără biata de ea, și atunci, rânzoasă** urlă, țipă, plânge, se zbate, da’ e muierea noastră și ne este dragă la fel de mult ca și atunci când e potolită. Mie mi-e dragă întotdeauna, cum o fi ea, pentru că și eu îi sunt drag ei și mereu are grijă de mine, povestea vesel, cel mai bun plutaș de pe Tisa. Și Tisa într-adevăr avea grijă de el. Dacă mulți dintre plutași au plătit cu viața nesăbuința de a porni cu plutele în vreme de puhoi, lui parcă-i ajuta să-și ducă mai repede plutele și întotdeauna ajungea cu ele întregi. Îl ocrotea cum își ocrotește o mamă pruncul, deși supărată urlă la el, totuși îl duce de mână și are grijă să nu cadă, sau să se lovească de vre-o piatră. Dacă Tisa îl cruța întotdeauna pe tatăl său, o boală necruțătoare l-a răpus în câteva zile. Într-o seară l-au apucat frigurile și a căzut la pat, iar peste o săptămână deja i se trăgeau clopotele. – Parcă știa că va muri, povestea maică-sa oamenilor la prohod. M-a rugat să-l duc la geam «Să-mi iau rămas bun de la Tisa...», așa mi-a spus cu lacrimi în ochi, bietul de el. Deși, Ion Kocerha era încă destul de mic când murise tatăl său, îl ține minte atât de bine de parcă ieri îl văzuse pentru ultima dată. Amintirea lui o purta în suflet, ca pe un talisman ce-l apăra de toate relele și necazurile vieții. Își amintea de vocea lui frumoasă, gravă care te răscolea și de cântecele preferate ale tatălui său, pe care le cânta și el deseori. *dohan – tutun **rânzoasă – supărată Va urma. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate