Știu sigur că azi e duminică.
În primul rînd pentru că e soare. Nu știu de ce e soare, dar cînd plouă și mă ud umblînd pe afară, cred că nu e duminică.
La prînz am avut supă, așa cum îmi place mie, ușor de luat în lingură și cu multe-multe-multe găluște, la felul doi am mîncat parte aia din friptura de pui, nu-mi amintesc cum îi zice, e roșie și bună la gust, cînd mama pune și sare, sarea îmi face bine la cap, a spus și doctorul, iar după supă și carne, ca să știu că-i duminică, am primit și prăjitură. Nu mă descurc cu prăjiturile, sunt toate dulci, cînd pe limbă mai sus de buze se suie ceva plăcut, cum e cioco și dulcele care nu-i bun ca sarea, că-i altfel de fel de gust, dacă mă gîndesc prea mult la gusturi, mă doare capul care-i pe umeri și oricine are cap are și gusturi în el. Am voie să mă gîndesc numai după ce am mîncat frumos tot din farfurie și pentru că e duminică, mama mă lasă să mă duc singur în parc.
Parcul nu e parc, dar așa îi spun eu, pentru că e un loc între blocuri, cu iarbă și cîțiva copaci, nu știu cîți, știu să număr, vă pot arăta, dar acum nu am chef, e ca la școală și dacă e duminică nu merg la școală. Am văzut și știu cum sunt parcurile-parcuri, cu bănci și copaci plantați de „parcari”, oameni îmbrăcați special ca să nu se murdărească, care se ocupă cu parcurile, pentru că ăsta e serviciul lor să facă parcuri adevărate, unde se plimbă oameni, cîini și mulți copii.
Copiii din parc nu se joacă cu mine, cred că nu îi lasă părinții, mama îmi spune că sunt deosebit și gîndurile mele aleargă cu viteză prea mare și de aia ceilalți copii nu se pot juca împreună cu mine, pentru că nu au voie să alerge, așa cum alerg eu.
Adevărul e că mi-am dat seama și singur că nu mă pot juca la fel cu ei, ei se joacă cu mingea și mie mi-e frică de minge, pentru că seamănă cu un cap, nu îmi vine s-o lovesc și cînd o aruncă spre mine simt că îmi vine să strig, nu loviți capul și chiar strig, iar ceilalți rîd și rîd și eu, dar înăuntrul capului, mi-e milă de capul din minge care nu poate să strige că-l doare.
Acum sunt în parcul-neparc-numai-un-pic-de-parc. E soare și iarbă, cu fire dese în care se mișcă gîndacii. Gîndacii mă așteaptă, ei se joacă cu mine, nu au încotro. Azi le fac o barcă. Se bucură gîndacii dacă le fac o barcă? Nu știu, dar așa simt că e bine să le fac o barcă și le strig de aproape pentru că nu au urechi, le strig ca să înțeleagă: v-ă c-o-n-s-t-r-u-i-e-s-c o b-a-r-c-ă , le spun pe litere ca la școală, deși azi e duminică și gîndacii nu știu ce e aia școală, dar știu că azi e duminică și simt că e soare și eu mă joc împreună cu ei.
Înainte de a merge la școală, nu puteam să spun „duminică”, de cîte ori încercam, nu reușeam și ieșea ceva caraghios, care suna „dumică” , rîdea doctorul, împreună cu asistenta care miroase frumos și are un halat albastru, pentru că numai doctorii au halat alb, ca să poată fi văzuți cînd se face noapte și copiilor din spital le e frică de întuneric.
C-o-n-s-t-r-u-i-e-s-c barca. Din lemn. Sub piatra a treia, de lîngă tomberonul de gunoi, degetele mele au găsit ciobul de sticlă, pe care l-am ascuns acolo ultima dată cînd a fost duminică. Am lemn adevărat, care lucește și e moale și tare ca lemnul din mobile, se taie cu cuțitul de sticlă ușor, cioplesc repede și lemnul începe să fie ca bărcile pe care le-am văzut la televizor.
Oooo, am găsit un cui! Oricine se joacă singur pe-afară, știe ce bun e un cui. Poți să scrii cu el litere în pămînt, dar azi e duminică și nu vreau să mă joc cu litere, e destul de lucru cu ele la școală, poți găuri lucruri care se pot găuri, nu poți găuri lucruri care se sparg cînd le găurești și mai poți, dar ăsta e secretul meu, să faci lucruri care nu există.
Am terminat barca.E bună , poate pluti pe apă, plutește mai ușor pe iarbă, dar gîndacii au plecat, nu are rost să fug după ei prin iarbă, pentru că sunt prea mare și ei se ascund după firele groase de iarbă care sunt uriașe ca și copacii pentru ei. Nu-mi place jocul de-a ascunselea, l-am jucat o singură dată, cînd copiii din blocul meu aveau nevoie de ajutor să se ascundă, eu am rămas singur ascuns și cînd s-a făcut întuneric ei au plecat acasă pentru că le e frică de întuneric, nu au venit să mă caute. Mie nu mi-e frică de întuneric, cînd se face întuneric stau, mă gîndesc și fără să obosesc, invetez, intevez, i-n-v-e-n-t-e-z lucruri care nu există. Într-o seară, e mult timp de atunci, cînd s-a făcut întuneric am inventat o mînă, care să mă ajute cînd nu mă descurc cu celelalte două, care uneori mă încurcă și se ceartă între ele în mine, care e stînga și unde e dreapta, am inventat o mîna trei, care are un nume special: „palpembra”.
Palpembra e cea mai mînă din cîte există, e mare, puternică și poate face lucruri pe care celelalte mîini nu le pot face, nici chiar mîinile oamenilor mari nu pot să atingă norii sau să ridice copacii pînă la balconul de la etajul al 3 lea.
Palpembra e inzivibilă, inbizivilă, i-n-v-i-z-i-b-i-l-ă, nu o văd decît eu și mă pot folosi de ea numai cînd celelalte mîini nu mă ajută, dar palpembra nu mă lasă să o folosesc la școală, sau cînd merg în vizită la spital, am voie să o folosesc numai cînd sunt singur.
Niciodată palpembra nu o să deseneze cu cretă colorată pe tablă, cu ea pot desena numai pe întuneric, cu niște culori care nu au nume, eu știu ce greu este să dai nume culorilor de pe vremea cînd nu înțelegeam de ce „verde” e iarba și copacii ,iar culorile toate cîte s-au inventat trebuie să aibe un nume, cînd mai simplu ar putea să aibe un gust, să vezi copacii sau covorul cel roșu din sufragerie și să simți pe limbă „verde” sau „roșu” și cînd i-am spus doctorului t-e-o-r-i-a mea a rîs și m-a mîngîiat pe cap, ceea ce nu îmi place, zicînd că sunt un copil deosebit, dar am prea multă imaginație și trebuie să știu să o folosesc numai după ce învăț tot ceea ce trebuie să știe un copil.
Știu că sunt deosebit, am aflat asta atunci cînd un copil m-a întrebat” în ce clasă ești” și eu i-am spus, iar el a zis „minți ești prea mare ca să fii în clasa a 2 a”, adevărul e că peste cîteva luni cînd o să mă măsoare mama la tocul ușii, o să fiu aproape, dar aproape, la fel de mare ca ea, știu că o să se bucure, pentru că ea crede că dacă sunt mare pot învăța mai multe lucruri, de care o să am nevoie.
Acum e tîrziu și simt că mama o să mă strige ca în fiecare duminică să vin în casă. Ascund barca și cuțitul de sticlă, nu am nevoie de palpembra ca să le găsesc duminica viitoare, dacă nu o să plouă, palpembra mă ajută să fac alte lucruri , dacă vreau, la noapte o să facă un cîine, palpembra o să facă să apară un cîine, pentru că îmi plac foarte mult cîinii și mi-ar place să am unul, dar mama nu e de acord să avem un cîine.
Palpembra nu e o mînă obișnuită pentru că ea are șase, ș-a-s-e degete, și poate să facă să apară din întuneric un cîine din copilul care m-a întrebat în ce clasă sunt și o să fie frumos să mă joc cu el, pentru că mi-ar place să mă joc cu alți copii, chiar dacă sunt deosebit și gîndurile mele aleargă cu o viteză prea mare!

aprilie 2009