Bulevardul lat suspina sub trecerea vijelioasä a mașinilor, blocurile gri, apropiate, sufocau între ele petice de cer de un albastru întunecat, nenatural, ce părea că stă să explodeze în negru. Mergeam încet, ca și cum aș fi avut pietre legate la picioare, iar oamenii care treceau pe lângă mine aveau fețele parcă șterse cu guma: toți erau niște capete gri, cu părul vâlvoi și corpuri ușoare de fantomă, ce în partea jos se pierdeau într-o ceață din ce în ce mai groasă. Îmi amintesc că un singur trecător se deosebea de ceilalți prin niște ochi de un albastru identic cu cel al cerului; când a ajuns în dreptul meu, ochii lui albaștri s-au închis iar fața i s-a întors înspre bulevard. O mașina venea în goană pe strada opusă trotuarului pe care mergeam, s-a lovit de ceva și a derapat. S-a întors cu nouăzeci de grade, frânele au scrâșnit ascuțit, mașina s-a lovit de o bordură și s-a oprit. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Din mașină nu a ieșit nimeni, totul părea că stă pe loc, vântul nu mai adia, trecătorii încremeniseră, niciun zgomot după acel scrâșnet înalt, liniștea primordială. Îmi țineam respirația de teamă ca aceasta să nu răsune vulgar peste oameni și peste clădiri. Așteptam să văd un om care iese din mașină, rănit dar fericit, făcându-ne cu mâna pentru a ne da de știre că totul e în regulă. Dar nu. Aceasta nu e poveste în care totul se termină cu bine, mi-am spus. Nu se întâmpla nimic și era totuși mai înfiorător decât dacă s-ar fi deschis o portieră și un cadavru ar fi căzut rigid pe asfalt. Asta pentru că știam că cineva era în acea mașină și totuși nu prea mai era, dar nu-l vedeam. Întotdeauna ne e frică de ceea ce nu vedem. Pentru că o anumită logică ne spune că ceea ce nu vedem nu există, și totuși o altă logică ne spune că este acolo. Și ce poate fi mai chinuitor decât două lucruri simultan adevărate și care totuși se contrazic?
Apoi am devenit poștaș. Ca și cum aș fi fost o figurină de carton, un personaj de animație, peste corpul meu s-a suprapus o haină de carton lungă, de un verde militar, cu mulți nasturi în față, o șapcă gri de carton și o pereche de cizme cartonate înalte. Pe umăr o mână invizibilă mi-a așezat o geanta mare, de piele maro, ticsită cu scrisori, și aceeași mână mi-a desenat o mustață scurtă, neagră, deasupra buzei de sus. Și așa am devenit poștașul din vis, cel ce trebuia să fiu de la bun început în trezie, cel ce a văzut un accident oribil și apoi l-a relatat în scris. Eu, poștașul personal al incoștientului Mariei, m-am uitat în jos, în geanta burdușită ce-mi atârna pe umăr. Scrisorile erau toate de aceeași dimensiune și frumos aliniate. Una singură își ivea colțul afară din rând și, vrând s-o împing înapoi printre celelalte, m-am oprit. M-am uitat spre mașina încă învăluită în liniștea primordială. Nicio mișcare. În jur, câțiva trecători păreau a se mișca înspre ea cu încetinitorul; îmi părea, însă, că mașina cea nemișcată era în altă dimensiune și că ei nu vor ajunge niciodată la ea. Arătătorul mi se odihnea pe vârful plicului ce mă înțepa ușor, în joacă; coborându-mi și degetul mare în geanta în care parcă era frig și vânt, am apucat scrisoarea și am tras-o afară dintre celelalte. Nu avea timbru, dar, ciudat, avea o ștampilă a poștei dintr-un sat îndepărtat, din nord. „Valea Dragului”, iată o localitate din care, în toți anii de când lucrez ca poștaș al inconștientului, nu-mi amintesc să mai fi avut de expediat decât o singură scrisoare, acum sute de ani. Ca și aceea, scrisoarea pe care o țineam acum în mâini nu avea expeditor. Am deschis-o având grijă să nu-i rup plicul; înauntru era un bilețel, pe erau scrise doar câteva cuvinte: „Am știu să te iubesc, acum nu te voi mai vedea niciodată.”
Mi-am ridicat privirea din hârtia ce parcă strălucea, transpirată, și mi-am îndreptat-o spre mașina de pe strada opusă. Unii trecători se mișcau îngrijorați sau curioși, spre mașină, alții se îndepărtau de ea speriați, îngroziți. Era forfotă și zgomot, un zumzet continuu de voci și un târșâit permanent de pași.
Lângă mașina, un singur om stătea nemișcat. Un tânăr cu chipul palid și ochii ațintiți spre scaunul șoferului, părea o statuie reprezentând Durerea.