Gara e acel loc, unde e imposibil să nu simți o curiozitate stranie pentru semenii tăi. Poate datorită timpului în care adeseori ești nevoit să aștepți, poate pentru că presupusa călătorie înlesnește cadrul necesar anumitor reflecții, se știe că privitul pe geamul unui tren în mers induce relaxare, gândurile zboară libere sau se lovesc neputincioase, de sticla care desparte destinul nostru, de peisajele relative de afară.
Probabil e destul de subiectivă această constatare, la urma urmei Gabriel, pentru că punctul lui de vedere e cel descris, habar nu are ce senzații frâmântă sau nu mințile sau trupurile călătorilor, așa simțea el, mersul cu trenul îl transforma într-un spectator, îi dădea impresia de libertate absolută și totodată îi perpetua sentimentul de curiozitate, nu doar față de mimica fețelor celor lângă care călătorea, dar și de probabilul motiv pentru care aceștia se deplasau spre destinații necunoscute, stând drepți sau adormiți, citind ziare sau vorbind la telefon, privind pe geam sau ațipind ridicoli, cu gurile căscate, cu saliva prelingânu-se pe la colțurile gurii.
Suferea adesea de teama de a nu ațipi și el, doar pentru că somnul îi transforma pe ceilalți în ființe chinuite și ridicole, dezvăluind slăbiciunile trupului.
Era agitat, nu știa sigur ce anume aprinsese în el o nerăbdare de copil pe cale să plece într-o tabără, găsi totuși o explicație la repezeală vis-a-vis de trăirea lui, comparând acea stare, cu ceea ce se putea chema reversul stărilor pe care le exploatase atâta timp.
O descătușare haotică a ființei lui, dorința de a se îndepărta de cel care fusese până de curând.

El ar fi vrut să stea în sala de așteptare dar Alice l-a tras de mânecă, afișând o figură scârbită.
- Nu vreau, e dezolant să stai față în față, minute întregi, cu alți oameni. Afară e bine, e cald azi.
Sesiză, cu oarecare satisfacție, atmosfera familiară ce se țesea, tot mai pregnant, între ei doi. Era conștient și se lăsă în voia capriciului ei de moment, simțindu-se nu dominat, ci protector, lăsând totuși să se întrevadă o indiferență falsă față de realitatea în care, el înregistra și încerca să cântărească fiecare reacție, fiecare grimasă sau iluminare a chipului ei. Voia să pară destins, deși își simțea toți nervii bine întinși, capabili să recepționeze fiecare amănunt.
S-au așezat pe o bancă. În mod normal trebuia, pentru a armoniza cumva în perioada de așteptare, să încerce un dialog, să facă o remarcă de unde să poată extinde apoi o discuție, tăcerea își are clipele ei, nu era însă valabilă pentru doi oameni ce aveau să meargă împreună, doi oameni care hotărâseră oarecum tacit, să nu oprească un eveniment trăit, aparent, din întâmplare.
Și totuși, tot ea a fost cea care a dat tonul.
- Când eram mică îmi plăcea enorm să merg cu trenul. Poate pentru că se întâmpla doar o dată pe an, vara, când mama mă ducea la o mătușă de a noastră, care locuia într-un oraș, undeva la munte. Familia mea, adică eu și părinții mei, am fost, mereu, destul de izolați. Ai să vezi...
Mătușă-mea locuia la bloc, la etajul zece, mă fascina înălțimea, iluzia de zbor, de imensitate, pe care ți-o poate da privitul lumii de sus. Eram cumplit de entuziasmată, nu dormeam în noaptea dinaintea plecării deloc, iar dimineața până terminau ai mei cu bagajele, de nerăbdare, vomitam. Stomacul e zona unde senzațiile lovesc prima dată. Așa e la mine, cel puțin.
Și nu doar călătoria mă făcea să mă schimb de zeci de ori, în zeci de ținute, arogându-mi atunci rolul acelei fetițe provenind dintr-o familie cu idei conservatoare și reguli stricte, deși nu era în totalitate real, ci și faptul că acolo, la bloc, erau copii, mereu am simțit ca pe un dinte lipsă, nevoia de comunicare.
Îmi plăceau deopotrivă, jocurile clasice ale copilăriei, precum și ridicola plimbare în timpul căreia înconjuram de nenumărate ori blocurile, doar pentru că la o scară depărtare de noi, locuiau băieții care ne plăceau nouă. Odată, am tras o rușine pe care am s-o duc cu mine până când voi muri, probabil. Eram cu bicicleta, aveam o pereche de pantaloni scurți foarte la modă, cu buzunare largi, laterale, cu fermoar, cu bată lată, până și culoarea kaki dădea impresia de rebelă, înțelegi tu...
Însă verișoara mea făcuse o glumă, nu chiar nevinovată, pornită dintr-o minte de adolescentă în devenire, și-mi slăbise șuruburile de la roți. Fix când treceam prin fața băiatului pe care îl admiram în taină, crezându-mă îndrăgostită, roata mea a plecat de una singură, iar eu a trebuit să fug ridicol s-o prind și să-mi continui drumul pe jos, cu obrajii arzând de rușine. Și ca să nu fie destul, după ce am ajuns în fața blocului, am observat și de ce ei, băieții, adunați într-un grup, care aștepta mereu apariția noastră, au râs în hohote, până am dat colțul străzii. Și nu din cauza roții, ci pentru că celebrii mei pantaloni aveau fermoarul desfăcut.
Gabriel a zâmbit, scena deja era construită în mintea lui, probabil el n-ar fi râs la fel ca ceilalți, ci ar fi avertizat-o de situație, poate ar fi ajutat-o să-și pună roata înapoi, el nu era ca ceilalți. Nici copilăria lui nu fusese.
- Mie mi se întâmpla destul de des, să ies din autoservire și să merg până acasă cu coșul. Uitam să-l las și eram uimit de ce mă privesc ceilalți. Trăiam apoi o panică nejustificată, până reușeam să-l duc înapoi. Sentimentul că am luat ceva ce nu-mi aparținea, mă îngrozea pur și simplu...
- Tu ești prea sensibil, se vede să știi...
Nu a îndrăznit s-o contrazică, ar fi vrut să-i zică să continue, să-i vorbească despre amintirile ei, îl calma vocea ei domoală, profilul ei curat, firele rebele din părul ei lung și atât de bine întins. Dar în fața lor, între timp, se postase o femeie, care-i privea ca și cum încerca să-și amintească ceva anume sau poate doar voia de pomană. Era îmbrăcată imposibil de gros, hainele, suprapuse forțat erau jegoase, iar fața ei, plină de riduri, privea lumea prin intermediul unor ochi spălăciți și goi, se putea interpreta astfel că o anume derută îi corupeau și nu mai reușeau să focalizeze cu exactitate o țintă.
Și totuși rătăcind așa, de parcă căuta ceva anume, privind-o pe Alice, a ridicat încet un deget și a început să bolborosească, întâi repede, cuvinte nedeslușite, apoi, odată cu creșterea tonalității, ritmul s-a domolit, fiecare cuvânt ieșea apăsat, șuierător, strigat parcă din niște plămâni uriași.
- Tu ești! Iar ai apărut, vii mereu să-mi amintești că mi-ai luat bărbatul. Marine! Pleacă de lângă ea, acum! Dacă urci în tren, o să muriți amândoi, ți-am spus și atunci. Pleacă criminalo! Lasă-mi bărbatul, lasă-mi bărbatul, cum ai murit tu Marine și acum ești iar aici...
Se chircise în fața lor, ceea ce păruse a fi o criză se domolea, în timp ce femeia se legăna, jeluindu-se.
Alice, palidă ca în noaptea ce tocmai trecuse, și-a încleștat îngrozită mâna de cea a lui Gabriel.
- Te cunoaște? a șoptit, atentă la mișcările femeii.
- Nu, cred că îi amintesc de altcineva. E nebună.
Vocea femeii se risipea inutilă prin colțurile peronului, se pierdea în gangul dintre clădiri, lumea indiferentă, continua să treacă, ocolind-o, fără să o privească, cum ai ocoli un obstacol pregătit fiind din timp să faci asta, fără să te întrebi ce anume era.
- Hai să plecăm de aici, mă înfioară, o auzi el șoptind și o găsi prea afectată de acel incident, care în concepția lui era absolut banal. Consimți să se ridice, nedesprinzându-și mâinile și să se îndrepte spre linia ferată. Ieșiți de sub cupola peronului, vântul i-a înviorat și Gabriel a încercat s-o liniștească, strângându-i mâna cu un gest blând, încurajator.
- E doar o femeie nebună. Fostă contabilă. Bărbat-su a înșelat-o, așa vorbește lumea, iar ea a alergat, alertată de cine știe cine, când a auzit că cei doi vor pleca în alt oraș, pentru că deja așteptau un copil. A venit în gară, a făcut circ, s-a rugat de cealaltă să-i lase bărbatul, respectiva habar nu avea că el e căsătorit, a vrut să plece, el a agățat-o de haine, în intenția de a o împiedica, însă trenul pornise...
În disperarea ei, înainte ca roțile s-o taie pur și simplu în jumate, amanta și-a încleștat mâinile de el. Două victime și o femeie care a innebunit pe loc.
Viață.

Nu și-au mai spus nimic, de fapt a mai durat puțin și trenul lor a sosit, s-au urcat, și-au ocupat fiecare locul, unul lângă altul, în față aveau un tânăr care privea un film pe un laptop, un tânăr indiferent corupt de lumea virtuală și o bătrână așezată destul de țeapăn, despre care Gabriel își putea închipui ușor orice, mai ales felul ridicol în care o să degenereze, când o va cuprinde somnul, rigiditatea ei. Alice și-a strecurat din nou mâna într-a lui și toate celelalte observații, despre tot ce-i înconjura, s-au estompat, în bătăi de inimă alerte, în deruta pe care o simțea, doar pentru că i se părea că ea se joacă, într-un anume fel, cu sufletul lui.