agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9539 .



XVIII. Până unde ajunge oceanul (fragmente)
proză [ ]
din Cartea Oltului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Geo_Bogza ]

2010-03-26  |     |  Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil



Pe drumuri strâmte de țară, cărămizile călătoresc spre satele unde, până în toamnă, vor deveni case. Iar stropii de apă ai Oltului, după ce au luat parte la plămădirea lor, trăind o violentă aventură, ajung din nou în eter. Alăturându-se altora, veniți din cine știe ce depărătări, vor fi iarăși nori. Și iarăși vor peregrina, dintr-o zare în alta, asemeni unor himerice corăbii. Într-o zi, se vor ciocni de crestele Hășmașului Mare. Atunci, vor fi încă o dată Olt. Și vor lua călătoria de la început.

(...)

Cu mult înainte, soarele îi va fi atras din nou în cer. Și vor fi - cine știe a câta oară - nori, închipuind tot felul de imagini, spre uimirea sau spaima întregii lumi. Apoi, vor reveni pe pământ, dar căzând undeva, departe, vor fi unul din acele fluvii vestite, care udă câte un întreg continent. Vor călători în tumultul lui, sub lumina altor constelații, făcând mândria multor popoare. Însă, înainte de a ajunge la ocean, soarele îi va absorbi din nou. Și din nou vor fi nori.
Mereu nemulțumit, îngrijorat chiar, de distribuția pe care a făcut-o, astrul de foc îi întoarce pe neașteptate din drum, pornindu-i cu mare grabă în alte parte. Dar nici acolo nu-i lasă să ajungă, dându-le noi și imperative destinații, purtându-i când înspre munți, când peste câmpii, ca pe o inimaginabilă - absolut inimaginabilă - armată, cu care ar căuta să cucerească și să mențină milioane de poziții, deodată. Câțiva dintre stropii de la cărămidărie, după ce au fost atrași de mai multe ori în azur, și au revenit de fiecare dată, fie în albia unui râu, fie în a altuia, nimeresc în cele din urmă pe un ogor.
Acum, vor întreprinde o altfel de călătorie: urcând prin tulpini subțiri, își vor trece ființa în alt regn, adăugând-o la ființa plantelor, luând parte la zămislirea vieții vegetale. Unii vor ajunge chiar în bobul grâului, una cu substanța lui, așteptând ziua când un râu, cum au fost și ei odată, îi va măcina și-i va preface în făină. Alții se vor ridica prin rădăcina viței de vie sau a pomilor, și, pătrunzând în boabele de struguri sau în mere, le vor face rotunde și grele, strălucind în lumina soarelui și parcă spunându-i: - Am îndeplinit misiunea pe care ne-ai dat-o. Acum, suntem fructe!

(...)

Astfel, ceea ce în primăvară era undă a Oltului, învolburată, va deveni în toamnă, sau peste cine știe câte toamne, miez limpede și răcoros al unui măr rotund, spre care se va întinde o mână omenească. Iar acea mână va fi ea însăși apă, un ultim val, fantastic evoluat, ca și globul ochiului care privește soarele și plaoia, ca și creierul care gândește: - Viața e apă! Fiindcă, până într-atât, viața e apă. Acel sfânt de demult, mărturisitor al puterii divine, de ar fi să strângă în pumn un brad sau un om, sau orice alcătuire vie, cu același har cu care a eliberat din cărămidă apa și focul, la picioarele lui s-ar face o gârlă. Într-atât, viața e apă. Aceeași din râuri, din fluvii, din nori. Și, mai ales, aceeași din oceane.
Dacă oamenii străbat lumea cântând, și vocea lor e puternică, iar calea pe care și-o taie între un orizont și altul, de o neîntrecută cutezanță, poate că totul se petrece astfel, pentru că în ei mai dăinuie tumultul marilor fluvii. Iar dacă se dovedesc nebuloși, sau inventivi, sau visători, nu sunt oare așa pentru că în ființa lui continuă frenetica peregrinare a norilor? Dar, mai cu seamă, dacă par sortiți unui zbucium nepotolit, acesta fiindu-le însuși ritmul lăuntric, cine ar putea să uite că, dincolo de fluvii și de nori, în cea dintâi și mirifică origine, ei au fost plăsmuiți de vasta, neîntrerupta, uriașa tălăzuire a oceanelor?

(...)

Când, mânați de neastâmpăr și mistuiți de infinite aspirații, oamenii au născocit corăbii cu care s-au avântat pe ocean să-l cucerească, poate că nu prin mintea tuturora a trecut gândul, și nici prin inimă fiorul, că, în realitate, oceanul e acela care i-a născocit pe ei, pentru a cuceri, prin ei, pământul. Cu ochiu-i planetar, mângâios și albastru, a privit îndelung, cu tristețe de demiurg, țărmurile pustii, - și din această gravă preocupare a pornit totul. După un număr incalculabil de încercări, într-o zi a izbutit să pună valurilor sale picioare, trimițându-le pe uscat.

(...)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!