agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-29 | |
Avocatul, un bărbat cu părul la fel de alb ca al Corei, înalt și foarte respectabil intră și tușind emoționat îmi scutură cu afecțiune mîna,în timp ce Cora se agita în jurul mesei, pregătind tacîmurile. Ne uitam complici unul la altul iar eu mă întrebam cum va aduce el discuția despre descoperirea care-mi ardea sufletul. Eram totuși ușurat de prezența lui, singur și de la un minut la altul nu știu dacă aș fi reușit să-i spun Corei vestea minunată.
-Ce-ați spune să mîncăm mai întîi? - propune Cora, bănuind, cu instinctul ei de mamă, că eu sînt, probabil, flămînd. Foamea mea, amestecată cu bucurie și nerăbdare, nu mai era ceva real. În căldura camerei stăteam moleșit, undeva, ca spectator nevăzut; eram și nu eram în lumea adevărată, pluteam deasupra lor și-l urmăream pe un Andrei de pe scaun care, copia mea în altă lume, liniștit și visător, zîmbea spre Cora. Puteai spune că se cunosc de o viață și s-au despărțit doar pentru cîteva minute, ceeace era chiar adevărat, dar aceste minute au schimbat viața mea întreagă. Numai așteptarea și teama de reacția Corei îmi mai dădeau fiori. Cina a fost delicioasă, pentru prima dată am stat la masă cu mama mea, scenă la care visasem ani de zile la orfelinat. Mi-am adus aminte că trebuie neapărat să-l caut pe Roman, să-i mulțumesc și să-i povestesc în ce fel miraculos am cunoscut-o pe mama. Paul, dregându-și glasul și tușind discret în pumn, propune Corei să înceapă tema pentru care de fapt venise. Cora, care deja începuse să strîngă șervețelele de pe masă, îi face semn ușor cu mîna că poate începe, în timp ce ea mai trebăluiește pe lîngă noi. Profitînd de ocazie, Paul îi spune mai întîi fără multe ocolișuri cine sînt eu și, sărind repede peste reacția ei, îi povestește despre dispariția vrută a lui Leon. Eu îi urmăresc toate mișcările nefiind în stare să-mi ascund neliniștea, bucuria și în același timp frica de reacția ei aflînd adevărul brusc. Cora se lasă ușor pe canapea. Privirea ei este undeva departe și șoptește mai mult pentru sine: am știut, am știut, am simțit de mult asta; credeam că eu sînt nebună, nu puteam spune nimănui presimțirile mele, inima unei mame nu se înșeală, dar de ce nu mi-a spus Leon nimic?, de ce a trăit cu taina asta atîta timp?... de ce a risipit atîta timp prețios, dar poate sunt și eu de vină că nu i-am mărturisit presimțirile mele. Mă așez lîngă ea, bucuria mea fiind însă înnourată de simțămîntul de vinovăție, tatăl meu a dispărut pentru mine, a renunțat la propria-i fericire pentru mine. Și în acest moment, pentru prima dată în viața mea, iau o hotărîre neclintită pentru familia regăsită. O iau de mînă pe Cora, mă uit în ochii ei și-i spun, convins de presimțiri pe care fără să știu de unde veneau, le simțeam dintr-o dată foarte clar (tata a scris că este mereu lîngă noi) -Sînt convins că tata este undeva, trăiește și are nevoie de ajutorul meu. Am să plec, să-l caut și să ți-l aduc acasă, spun, și mă simțeam în stare să merg pînă la capătul lumii dacă era necesar. Mama îmi ia mîinile, le strînge la pieptul ei,și uitîndu-se cu dragoste în ochii mei șoptește. Dragul meu fiu, nu mă îndoiesc o clipă că-l vei găsi, dar nu mai vreau un minut să stau fără tine. Am pierdut aproape 20 de ani, am pierdut momentele minunate ale copilăriei tale, primul zîmbet, primul pas, primul dinte, primul cuvînt. Nici nu vreau să mă gîndesc că vei pleca singur atît de departe, înțelegi Andrei?... unde ești tu voi fi și eu. Te voi însoți la Nairobi, sînt convinsă că împreună vom avea chiar și mai multe șanse! Eu nu mă satur de îmbrățișarea ei și aș face orice să o văd fericită! Paul se uită la noi și vădit impresionat, își drege glasul mulțumit de finalul emoționant spunînd că el se va ocupa de biletele de avion. Cora îl ia în brațe mulțumindu-i cu lacrimi în ochi pentru ajutorul neprețuit. Nu mult după aceea Paul,(acum ne spunem pe nume) își ia rămas bun, iar noi doi mai stăm o vreme muți de bucurie și tîrziu spre seară ne despărțim cu greu cu promisiunea să luăm micul dejun împreună. Mă întorc parcă plutind la mine în apartamentul meu și adorm într-o clipită legănat de speranțe pentru viitor. Fac o pauză uitînd de ceaiul răcit și privesc în jurul meu mirîndu-mă că sunt singură. Andrei și Cora erau atît de prezenți în timpul lecturii încît deja le simt lipsa. Sper să găsesc mai multe pagini pline cu povestea lor care m-a mișcat adînc.citesc mai departe chemîndu-i în gînd… . 1 Noiembrie Sîntem deja în avion, nu am zburat în viața mea, dar, avînd locuri confortabile la clasa întîi, mă simt ușor și liniștit, mama fiind alături de mine. După ce s-a asigurat că am tot ce-mi trebuie, s-a întins puțin, evenimentele din ultimele zile își cereau tributul.. Au fost trei zile de neuitat, am fost aproape fiecare clipă împreună, mama se transformase într-o fetiță veselă, zburdalnică, pusă tot timpul pe glume și cu o dragoste atît de vădită, că toată lumea putea vedea legătura strînsă dintre noi. Eram nedespărțiți începînd de dimineță cînd luam micul dejun împreună, Cora avea mare talent de a pregăti mesele în așa fel că totul arăta mereu de parcă sărbătoream vreo onomastică sau Crăciunul. De fiecare dată găseam lîngă tacîmul meu un cadou, ea vroind să recupereze anii pierduți. De multe ori ne înțelegeam numai din priviri, mama avea un simț impecabil al umorului și de multe ori prin oraș, văzînd ceva comic ne uitam unul la altul bufnind în rîs fără să spunem o vorbă. Niciodată în viața mea nu am avut atîta plăcere să colind prin magazine, peste tot era tratată cu multă amabilitate și respect, ea, la rîndul ei, purtîndu-se foarte frumos cu tot personalul. Zilele au trecut cu repeziciune, am avut multe de cumpărat pentru această călătorie și mama mă forța să-mi cumpăr tot felul de echipamente de care eram convins că nu voi avea nevoie dar de dragul ei am acceptat, mai ales făcîndu-mi socoteala că dacă-l găsim pe tata va avea și el nevoie de ceva lucruri noi. Erau clipe cînd aveam impresia că visez. Nu uit cum arăta ea cînd am coborît din taxi, la aeroport. Paul care venise să-și ia la revedere,era vădit impresionat de schimbarea ei și de asemănarea noastră. Este adevărat că semănăm foarte mult și nu înțeleg cum de nu mi-am dat seama de asta din prima zi, cînd am văzut-o. Singura diferență este înălțimea, mama este micuță și gingașă, ca o floare, pe cînd eu sînt foarte înalt, moștenire de la tata, spune ea. Mă uit cum stă culcată, cu un zîmbet fericit pe față și cu mîna stîngă întinsă spre mine: chiar în somn parcă dorește să-i fiu cît mai aproape. O sărut ușor pe degetele fine și scot actele din servieta pe care mi-a încredințat-o Paul, la plecare. Găsesc o adresă pentru un hotel din Nairobi, unde camerele sînt deja rezervate, și mai găsesc o adresă la un birou de avocațI, tot din Nairobi. Unul din ei este companionul lui Paul, el se va ocupa de noi și ne va ajuta în căutările noastre. Le răsfoiesc în fugă, dar simt și eu oboseala care mă cuprinde; îmi voi pune căștile cu ceva muzică, în speranța să dorm puțin. 3 Noiembrie La prînz, am aterizat pe Wilson Airport din Nairobi. Ieșind din aeroport ne trezim într-un tumult de praf, gălăgie, căldură și o lume atît de exotică și colorată, încît nu știam unde să ne uităm mai înîi, ochii noștri încercînd să înregistreze tot ce era în jurul nostru. La ieșire un negru vesel, flutura o hîrtie lungă, pe care scria CLEMENS! Era îmbrăcat cu o cămașă atît de galbenă că te dureau ochii, pantalonii colorați în toate culorile existente se terminau cam două palme deasupra gleznelor. Picioarele goale erau băgate în sandale prăfuite și parcă dansa stînd pe loc. Ne-am apropiat de el, iar el, făcînd ochii mari, ne-a zîmbit cu gura pînă la urechi, dezvelind niște dinți foarte albi, în contrast cu pielea lui ca ciocolata. Panglica de hîrtie după ce a mototolit-o, a aruncat-o nepăsător într-un colț și ștergîndu-și palmele de pantalonii colorați ne-a întins mîna întrebînd... Doamna și Domnul Clemens? -numele meu este Machungwa, bine a-ți sosit în Africa... -Habari zenu? - și rîde iar la noi, cu fața numai dinți; înseamnă ce mai facețI, în limba mzungu, adică în limba dumneavoastră a europenilor și rîde iar cu toată fața. Veselia lui era molipsitoare cu toate că nu știam care-i cauza. Zîmbim unii la alții scuturîndu-ne mîinile, iar încordarea care o simțisem după aterizare se spulberase datorită atmosferii care ne împrejmuia. Eu voi fi șoferul vostru pentru tot timpul cît veți sta aici; acum vă duc la hotel, geamantanele le duc eu la mașină, mai spune Machungwa dintr-o suflare, încurcînd voi și dumneavoastră, și ridicând bagajele grele de parcă erau umplute cu fulgi. Mama chicotea lîngă mine, eu o iau pe sub braț și ne urmăm șoferul, ieșind curioși și plini de așteptare în arșița orașului. Căldura soarelui ne pocnește pe neașteptate și rămînem cîteva secunde orbiți de lumină. Machungwa ne-o ia înainte dînd din cap să-l urmăm și rîzînd bineînțeles mai departe, el simțindu-se evident ca peștele în apă. Îl urmăm amețiți iar eu o îmbrățișez pe mama în gînd, fiindu-i recunoscător pentru costumul ușor pe care m-a convins să-l cumpăr. Deja simțeam pe spate cum mă gîdila primii stropi de transpirație. Cu gîndurile duse și atrași de de zarva din jurul nostru, ne izbim aproape de Machungwa care s-a oprit brusc în fața unei mașini. Era un Jeep plin de praf care-și arăta anii prin cucuiele numeroase care-o decorau peste tot. Îmi făceam griji cum va suporta mama un drum într-o așa mașină, dar ea a sărit înaintea mea înăuntru, și-a legat sub bărbie șireturile pălăriei și bătînd cu palma pe canapeaua cojită, mi-a făcut semn să mă așez lîngă ea. După ce a pus geamantanele în spate, Machungwa a pornit motorul care pocnind cu un zgomot asurzitor începuse să vibreze și să scuipe fum negru în spatele nostru. Ca să ieși din aglomerația aeroportului îți trebuie răbdare și nervi tari. Peste tot se îmbulzeau oameni, copii și animale, era un fel de bîlci pe altă planetă. Mașini care arătau a fi autobuze fără ferestre, erau ticsite cu oameni gălăgioși, aproape toți erau în picioarele goale, unii aveau coșuri cu găini sau zarzavaturi, alții stăteau pe treptele autobuzului, toți rîdeau și gesticulau ținîndu-se periculos numai cu o mînă de vreo bară strîmbă. Mulți care nu încăpuseră în autobuz stăteau pe jos în praful drumului, așteptînd răbdători următorul. Era un peisaj colorat, și totul se îmbina perfect în arșița zilei, culoarea exotică a pielii lor în contrast cu îmbrăcămintea pestriță, veselia și nepăsarea accentuată de ochii strălucitori și dantura albă, limba care o vorbeau, plină de vocale și misterioasă, pentru prima dată am regretat că nu pot picta. Toți se uitau la noi cu o curiozitate nestînjenită, unii chiar vorbeau ceva despre noi arătînd cu degetul mai mult spre mama. Este drept uitîndu-mă în jurul meu, eram singurii albi și mai ales cu părul blond. Mama era încîntată și mă strîngea tot timpul de mînă neștiind unde să se uite mai întîi. O mulțime de tarabe se înșiruiau într-o dezordine pitorească de-a lungul drumului. În jurul lor se îngrămădeau o mulțime de persoane, fiecare striga ceva gesticulînd cu brațele ridicate, dorind să cumpere de băut după cum puteam să-mi dau seama. Copii cu burțile goale se tăvăleau prin praf jucîndu-se cu un băț de care atîrna o sfoară, aceasta fiind legată la rîndul ei de o cutie strîmbă de conserve. Mi-aduc aminte de orfelinatul unde am trăit, nu am avut niciodată jucării și cutia de conserve m-a fascinat prin simplitatea și efectul distractiv care-l oferea. Machungwa se strecura mai departe cu îndemînare printre oamenii care stăteau în mijlocul drumului și care nu se sinchiseau dacă în spatele lor se claxona. Cu toată gălăgia și forfota din jur, toți emanau o liniște interioară, mișcările lor erau grațioase, nimic nu era brusc sau forțat, nu era grabă și nervozitate, parcă timpul nu juca nici un rol în viața lor. După cîteva cotituri am ieșit pe un drum neasfaltat și plin de praf. Era un drum foarte strîmt, în dreapta și în stînga printre tufișuri uscate, maimuțe cenușii săreau și făceau tumbe nesinchisindu-se de jeepul nostru care făcea un zgomot de tanc la atac. Mă întrebam ce vom face dacă vine vreo mașină din sensul invers, și speram în sinea mea ca Machungwa să nu dea peste maimuțele care nu cunoșteau evident pericolul. Din cauza zgomotului și mai ales al prafului care ne invada de peste tot, nu scoteam o vorbă, muți de priveliștile străine și în același timp minunate într-o lume atît de nouă. Prin hîrtoapele drumului săream ca doi pepeni pe banca din spate și ne țineam amîndoi de bara din față, evitînd să zburăm afară. Mama se bucura, rîdea și mă ținea mai departe de mînă, iar părul ei fin îmi mîngîia fața. La un moment dat Machungwa trage volanul brusc la stînga și ieșim pe o șosea mult mai largă care se prelungea cît puteai vedea cu ochii. Zdruncinăturile se potoliseră și ele iar acum ne putem uita în liniște la împrejurimi, praful subțiindu-se și el. Clădiri de toate mărimile și toate culorile, colibe cu acoperișuri din carton și pereți din crengi, gherete din scînduri și tablă ruginită, cîte o casă mai solidă, dar murdară și cojită de vopsea, asta era Africa. Copii de culoarea ciocolatei și aproape goi săreau printre oi și capre slabe, se rostogoleau prin smocurile de iarbă uscată și ne făceau semn cu mîna strigînd; mzungu..mzungu... Mama le făcea semn cu brațele ridicate și vedeam în ochii ei nedumerire și tristețe. Pe șosea cîteva găini slabe și prăfuite săreau speriate cînd Machungwa claxona ca un apucat. Toate acestea le vedeam de aproape pe cînd în spate, o panoramă de nedescris se desfășura la orizont. Cîmpii care se uneau în depărtare cu cerul ca de foc, cîte un copac singuratic și straniu ce se profila într-o lumină ireală, amuțisem plini de admirație în fața naturii mărețe. Praful și arșița se amesteca încet cu oboseala noastră și înregistram ca prin vis persoane și peisajele fermecate cum nu mai văzusem niciodată. La fel și următoarea vedenie care apăruse mai mult din imaginația mea cred, influențată de frumusețea împrejurimilor. Trecem pe lîngă o stație de autobuz și văd o siluetă înaltă ce sta nemișcată,ca o statuie grațioasă în soarele fierbinte. Era o fată de o frumusețe atît de ieșită din comun, că nu-mi puteam lua ochii de la ea. Corpul înalt și subțire era înfășurat într-o stofă de culoarea ruginii, la piept și deasupra genunchilor avînd o bordură aurie care-i scotea în evidență culoarea de bronz a pielii. Brațele lungi și subțiri se modelau grațios de-a lungul corpului și erau acoperite cu o mulțime de brățări de toate culorile care sclipeau în soare. Sub șolduri stofa se despica pînă jos, dînd la iveală două picioare lungi, cizelate de un maestru a sculpturii. Capul cu gîtul lung îl ținea puțin dat spre spate, iar în jurul gîtului grațios panglici colorate îi dădeau o apariție exotică, toată atitudinea ei arăta mîndră, dar de o mîndrețe neștiută, nestudiată, o prințesă dintr-un basm din o mie și una de nopți. Părul răsucit la spate lăsa liberă o frunte înaltă și lucioasă ca abanosul, iar ochii mari priveau visători de-a lungul șoselei nesfîrșite. Rămăsesem înțepenit, nu-mi mai puteam dezlipi privirea, iar ea, remarcîndu-ne, și-a schimbat doar privirea, din visătoare, devenind curioasă și cercetătoare. Doar ochii arătau interes, ea nu se mișcase un centimetru, iar eu nu eram în stare să flutur cu mîna, rămăsesem cu gîtul răsucit într-o atitudine a cuiva căzut din lună, neștiind exact dacă este o statuie sau o vedenie provocată de soarele care îmi ardea creștetul. Machungwa, observînd reacția mea, rîde iar cu toți dinții, făcînd semn cu capul înapoi și spunând: massai-samburu trib, de obicei -mai ales femeile- nu apar prin oraș, ei locuiesc într-un rezervat, al lor. Mă simțeam ca un nătîng, nu înțelegeam ce spune, eram încă rătutit, întrebîndu-mă dacă nu am visat. Mama era ocupată cu fluturatul brațelor de partea cealaltă a șoselei și eram mulțumit că nu observase comportamentul meu de om căzut din lună. Recunosc că nu știam absolut nimic despre Africa și totul era atît de nou, parcă ieri îmi căutam de lucru prin oraș iar acum sînt la capătul lumii și vorbesc cu niște oameni care au cu totul altă culoare și cu totul altă cultură decît sînt eu obișnuit. Toate astea mă puneau pe gînduri mai ales că fata din stație nu-mi mai ieșea din cap și eram atît de încrezut să-mi închipui că și ea m-a remarcat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate