Îi înghețaseră mâinile, puștanul sufla în ele cu ură, scâncea și le mușca până la sânge.
- Mai stăm?
Golanu' zâmbea într-o parte, cu ochii sticlind în întuneric. Focul trosnea slab, muribund, căzut pe-o coastă în țărână. Câțiva licurici se roteau ceva mai departe, mirosea a regina nopții înflorită și a lemn putred, a cușmă de miel plouată. S-a întors brusc, tăind întunericul până la os.
- Încă n-a dat colțu' lunii, bă răcane, șuieră cu duhoare printre dinții negri din față. Îl mustră cu degetul ridicat în sus, parcă ieșit din mormânt în tremurul liliachiu al jarului. Ori poate te-oi fi răzgândit?
Începu să se joace calm, împungând în glumă cu lama briceagului către tânăr. Zâmbea scălâmb: "carne de om mănânc, ai înțeles răcane?"
Răcanu' tăcea, cu pumnii vârâți în gură.

Așteptau. Frigul li se încolăcise pe oase, pe buzele vinete cuvintele se lungeau fantomatic, știau unde sunt dupa aburii sufletelor cu care își încălzeau palmele.
În noaptea asta ieșeau muierile să se împreuneze cu dracu'. Veneau goale, hăulind cu făcliile în mâini și trupurile roșii de frig, nebune, însămânțau pământul cu fuga copitelor lor.

Pe derbedeu îl găsise cu nasul lipit de-o vitrină cu cârnați, avea nările dilatate și băloșise de poftă tot geamul. I-a luat o pâine și niște cărnuri, i-a impuns câțiva lei în palmă și-a dat să plece însă nebunul l-a prins de bocanc și l-a lins pe toată talpa în vreme ce spunea "tatăl nostru" gâfâind ca un animal, în patru labe.
"Dă-mi un pol, răcane, îți ghicesc de femeie".
N-avea femeie. Avea duș și reviste cu femei, le înnebunea pe tipele din camera de-alături cu gemetele lui de mânz descreierat.
O iubea pe Lia. Îi spunea Lia în gând, habar n-avea cum o cheamă, îi despletea părul negru în apa rece și-o lăsa să-i tremure trupul sub buzele lui deschise, până la înec. O îneca, o strivea între coastele lui și-i striga numele repetat până-i murea în ochi, apoi se liniștea, cu coapsele destinse de ultimul zvâcnet. Abia atunci dispărea Lia, își lua zborul pe geam și fâlfâia dezgolită ca o curva până sus pe reclama luminoasă din fața clădirii fabricii de tutun, unde se așeza picior peste picior și nu o mai putea vedea decât de la brâu în jos, portjartierul și pantofii roșii, febra.

"Lia" n-avea deșteptător.
Se trezea dimineața în huruitul primului tramvai la ora patru, mergea mereu aplecată ca și cum ar fi crescut pe-o ramură prea subțire, el o urmărea flămând cu fruntea lipită de geam. Apoi pornea spre oraș cu pași grăbiți, era drum lung până la băcănia din centru, doar câteva lumini stăteau lungite pe asfalt, din ferestrele nedormite ale orașului. Studentul o privea din geamul lui cu țigara arzându-i buzele, cu dureri în tot trupul, inflamat de muierea asta amărâtă cu picioarele ei lungi, lungite cu umbrele pe asfalt în fiecare noapte. Avea s-o fure. Femeia dracului, are s-o înghită în trupul lui ca și cum n-ar fi fost.
"Îți dau cinci poli, golane". Puștanul era simpatic, avea ochi de bărbat, se uita la ăsta cu dispreț cum stătea în patru labe. Nu se tocmea, cinci poli. Și-a trecut mâna peste frunte tremurând ușor. "Îți dau cinci poli în noaptea asta". S-a scotocit după țigări, erau prin al cinșpelea buzunar, a înjurat cu năduf și i-a înfipt una golanului între dinți, "ia-o bă odată, e-a ta" . Golanu s-a ferit într-o parte ca și cum l-ar fi văzut pe dracu', apoi s-a lungit până la naiba, drept ca lumânarea și cu privirea clipocind derutată ca la execuție. "Nu fumez, răcane, mă dă femeia afară că simte miros". Puștanul s-a oprit o clipă, cu râsul încremenit în gât. S-a mai uitat o dată la ăsta cum a scuipat țigara în lături și și-a scuturat zdreanța mirosind a pișat de pe el "să nu rămână tutunu'", apoi a izbucnit într-un hohot nestăpânit, râdea convulsiv, sprijinit cu mâinile de pereții uzi ai gangului. Ești nebun, golane, ești neee-bun! Încă râzând: "De ce nu mă tâlhărești prostule, o singură lovitură de briceag și uite, uite! Îi flutura între ochi portmoneul doldora cu prostii, poate bani. Poate bani.
Golanu' începu să se joace calm, cu lama briceagului împungând în vânt: "Mai târziu, răcane". Mai târziu.
Când au auzit huruitul tramvaiului de patru, asfaltul aburea ca după ploaie. În câteva minute a apărut și fata, mergea grăbit, cu umerii plecați și ochii trăgând cu teamă pe la ganguri. Au sărit amândoi deodată, cu bricegele scoase și vocile îngroșate, Golanu' i-a scos iute pantofii și ceasul, puștanul a apucat-o de păr și i-a dat capul pe spate, să simtă mai bine răceala lamei pe gâtul întins. Fata a căzut ca o ciută, fără să scoată un sunet. În gang, focul abia mai gemea într-o rană albăstruie. Au lipit-o cu spatele de zidul ud, "taci uscătură, dacă scoți o vorbă te duci unde-a mers tata".
Puștanului i-a venit să-l întrebe "unde s-a dus tactu', bă jerpelitură", s-a scotocit până la al cinșpelea buzunar, "na-ți polii și du-te bă, că acu'-mi aprind țigara, te pușcă muierea".
Golanu' s-a oprit cu doua degete pe obrazul îngrozit al fetei. I-a dat cu tandrețe părul din ochi, "păpușă, eu carne de om mănânc", și a mușcat-o încetișor de obraz, cu toată duhoarea dinților lovindu-l înapoi în față. S-a strâmbat scârbit de sine însuși, i se oțeliseră mușchii în încordare, duhnea a pișat și a ploaie stătută, a cușmă de miel nespălată. Puștanul l-a lăsat, doar umbra îi creștea ca o gheară în ceafa derbedeului, pe la spate.
Și-a plimbat limba uscată peste dinți, "mai târziu, căprioară", a lovit înciudat zidul verzui din spate, îndumnezeit deodată de-o simplă întoarcere de spate.
S-a întors brusc tăind bezna încă o dată cu poalele hainei și-a zbughit-o prin ochiul întredeschis al gangului, să vadă cum în noaptea asta muierile se-mpreunau cu dracu'.

.....
Femeii îi clănțăneau dinții de frig, de groază, deasupra se cojeau stelele pe cer și fulguiau peste ei blestemând printre dinți.
- Lie, Lie-păpădie... a sărutat-o încet pe buzele reci, închise, pietruite cu teamă. O mângâia pe sâni, pe inima, ei i se deschideau aripi negre mai întâi în ochi, începeau să le trosnească oasele în flacăra albăstruie a jarului, de la tălpi și până la buze, buzele lui cu care o spulbera ca pe-un puf de păpădie. În ochii roșii îi pluteau toate femeile înecate în carne una cate una ca niște zebre, pe piele îi alunecau lei cu fălcile deschise în sus.
Femeia își căuta pantofii cu zvâcnituri necontrolate din mâini, din picioare. Îi desfăcea strigătul cu buzele lui, cu coapsele lui ca o lamă, i-a văzut deodată inima fugind desculță cu iarba până-n brâu, apoi șiroind în coarnele zorilor lăsați deodată liberi să o târască sub copite.

A doua zi umbla pierdută, cu ciorapii atârnându-i în jurul gleznelor, făcându-și cruci în stația de tramvai. Era acolo de la prima oră a dimineții, aburind de frig ca o pâine.
Am văzut-o de departe, îi luam câte-un pateu cu brânză care mi se încruzea în geantă printre bilete de tramvai și alte lulele de dat la dracu', fără nicio trebuință. Până l-am scos, ea era deja lângă mine, cu ochii azurii încercănați de rimel până în fundul capului. Avea buza crăpată și-i șiroia sângele pe picioare, dar zâmbea fericită. "Ce-ai făcut, Ilincă?", i-am ridicat fustele să văd de unde venea sângele.
"M-am iubit cu dracu', în noaptea asta au mers femeile la el."
Am luat-o de-un braț pe apucată s-o duc la spital, cerul se rotea deasupra mea ca o morișcă, ai dracului golani, mirosea a tutun dulceag de pipă și nu vedeam, nu vedeam de unde vine, auzeam numai bricheta asta cum îmi scapără în creieri cu un hohot metalic din adâncul pământului.