Din când în când o sun pe bunica de la Udești. O mână de om. Sâlvica lu’ Costan a lu’ Ivancu.
Era cu 10 ani mai mică decât bunicul, se căsătoriseră la sfârșitul războiului și nu-mi aduc aminte să-i fi ieșit vreodată din vorbă sau să-l fi contrazis. Nu mi-i amintesc să-i fi văzut vreodată sfădindu-se. Îi am pictați în minte fie în bucătărie unde îi servea diminețile scrob cu brânză de vaci proaspătă (bunicul suferea de „stomag”), fie lângă șparhatul din casă unde încălzea mâncarea de Paști, de hram, de Crăciun, de Anul Nou. Era mereu atentă să fie totul la locul lui, mereu se ocupa de alții și-abia apoi mai apuca și ea ceva.

N-am înțeles de unde atâta capacitate de muncă. Chiar și după ce s-a stins bunicul nu s-a domolit. Cu mare ce greu, spre 80 de ani, au lămurit-o să dea vaca, să mai lase munca în țarnă.

Nu prea ne-a întrebat „Când vii la mine?” sau altfel. Cel mai des ne zice „Când vii acasă?”. Și de cele mai multe ori nu se întinde la vorbă. Cât stai în ogradă sau în casă mereu se frământă „Ce să-ți mai dau?”, „Ce să-ți mai pun?”, „Ce îți mai trebuie?”. Am înțeles la un moment dat că acesta e unul din marile ei sensuri. Și de atunci nu i-am mai spus că am venit doar ca să o văd pe ea.

Nu e o sentimentală. N-am prea văzut-o să-și exprime trăirile sau să și le strige. Plângea cuminte lângă patul de spital când a făcut bunicul atac cerebral. Nu au putut-o lua și duce de acolo cu nici un chip.
Nu-mi amintesc să o fi auzit rostindu-și iubirea față de cei 2 copii. Cum nu mi-i amintesc pe cei 2 fii ai ei că ar fi ieșit vreodată pe poartă fără să aibă ceva în geantă sau în buzunar. Chiar și acum, cand au trecut de 60 de ani...

Are un câine pe care l-a luat mult după ce am încetat să merg des pe „acasă”. E un ciufulit roșcat. Când l-am întâlnit prima oară vorbeam cu bunica prin ogradă, cum facem de obicei. Îl văd de atunci o dată sau de două ori pe an. Pe vecini „îi rupe”. Când mă vede se bucură și abia așteaptă să îl mângâi.

-------------------------------------------------

N-am stat niciodată să o cântăresc pe de-a-ntregul, să mă gândesc profund ce înseamnă pentru mine. Destul mi-a fost să o știu acolo, imbatabilă parcă, pozitivă și statornică. E pentru mine cel mai statornic reper uman. S-au schimbat multe în sat din vremea copilăriei mele: oameni, vemuri, orânduiri, tehnologii. Ea a fost și rămâne un pol al statorniciei în iureșul lumii și al istoriei, un chip fix în mijlocul mai multor panouri paralele pe care se proiectează istoria.

-------------------------------------------------
M-a impresionat mult dorința ei de a păstra gospodăria cât mai neschimbată după ce nu a mai fost bunicul. N-a lăsat nimic nelalocul lui, a vrut să păstreze același ritm; să crească vacă, porci, găini, oi, să cultive pamântul, să culeagă via mare care înconjoară toată gospodăria, să vândă vinul toamna și tot așa. Rând pe rând au mai lăsat-o puterile. A mai lăsat din lucruri de-o parte. S-a împuținat și fânul din fânaț. A dat oile, apoi vaca. Au tăiat cei mai mulți din copacii copilăriei mele. Tata a mai pus în locul lor ceva meri. Și lucrurile s-au mai estompat parca...

-------------------------------------------------

Nu mi-am imaginat vreodată cât de mult mă voi atașa de gangul casei bunicilor mei. E locul din care mi s-au întipărit cel mai clar cele mai multe amintiri ale copilăriei. Îi văd ușa deschizându-se spre treptele de piatră cu margine metalică în care m-am oprit odata cu capul de mi-am făcut un cucui de toată frumusetea, îi văd stinghiile așezate frumos pe unde fugeam când m-am tăiat într-o păcătoasă de mașinuță de tablă...
Mai târziu am înțeles că acel gang era un spațiu al liniștii între două lumi: cea de afară (în care era ploaia, oameni necunoscuți venind cu caii la potcovit sau care pline cu fân până la refuz - mereu m-am întrebat cum de nu dau jos copertina de viță de vie de deasupra curții, ograda plină de mascați în ajunul anului nou) și „în casă” (unde era soba mereu caldă pe care ne puneam la încălzit borcanele cu compot de cireșe sustrase din beci, cu televizorul și tablourile cu nenumărate poze de familie). Din gangul casei ne striga bunica atunci când începeau desenele animate cu Mihaela „Florin, Bogdan, haideți în casă că a-nceput „Buna sara copcii””. Eram liniștiți, ne jucam în voie, știam că nu o să ratăm desenele animate. Niciodată.

-------------------------------------------------

Mă cufund într-un tunel spiralat al timpului, o văd pe bunica mai peste tot: în camară, în pod, pe beci, în grajd, în șură, dereticând prin ogradă, la bucătărie, în grădină. E acolo, rezistentă în fața timpului, ca nimeni altcineva din viața mea. Și cad mereu înspre o stare de dulce melancolie de amintiri de copil în soare cald, liniștit, de dupa amiază.
Mă mai trezește din când în când telefonul de serviciu. Mi-a mai venit un email. Nimic din emoția așteptării poștașului să se ivească la colțul străzii.
Vorbesc mult in limbi străine la serviciu. Unele sensuri mi se încurcă în cap și în limbă și mă trezesc de multe ori folosind termeni din alte limbi pentru ca sunt mai simpli. Mesajul ajunge repede. Dar sensul?

-------------------------------------------------

Mă întrebam retoric de ce o mai sun pe bunica. O vreme nu găsisem răspunsul. Până într-o seară când el a venit singur, la capătul unei convorbiri care se încheie inevitabil cu „Sanataci” – varianta noastră de a ne ura sănătate.
Atunci am înțeles că de aceea o sun. Să am cui spune „Sanataci”. Să mă arunc iar în tunelul de timp spre soarele liniștit al după-amiezii din Udeștiul copilăriei.
Într-un singur cuvânt se adună o întreagă structură arborescentă de amintiri, speranțe și bucuria de a fi încă. Un cuvânt simplu ce îmi confirma că o rădăcină pulsează. Și că aparțin unei bucăți de pământ. De sub Oadeci.

Cluj 05.03.2010 – 02.04.2010