II

Horațiu: “Nu pot să mă desprind. Nu pot. Nu vreau!”

Aproape se înecă în ochii ei mari, ridicol de adânci. Întotdeauna crezuse că cenușiul era o culoare nepotrivită pentru alte creaturi în afară de pisici, dar irișii argintii-lichizi ai fetei îi înmuiară picioarele. Se așeză, căzu mai mult, sub privirile ei uimite și se luptă să înghită nodul din gât.
- Sa…, salut! bâigui el.
Grozav. Nu m-am bâlbâit de la paișpe ani, poate n-a fost o idee așa de bună…
- Salut, răspunse ea cu o voce străină și familiară în același timp, apoi zâmbi.
Din felul în care își protejă ochii, Horațiu știu că nu-l recunoscuse. Deși nu era nimic surprinzător acolo, pentru că se schimbase mult de la băiețelul de-o șchioapă, răceala ei îl înțepă.
- Ce mai faci, Geta? întrebă în cea mai liniștitoare voce a lui. Nu ne-am văzut de mult…
Gata, bâlbâiala dispăruse, era din nou în controlul limbii și a trupului său; mai simțea doar o ușoară strângere în jurul pieptului, o puse pe seama aerului îmbâcsit ce probabil îi sugruma plămânii. Auzindu-și numele fata îl privi atentă, o urmări încruntându-se ușor în timp ce se străduia să-și dea seama cine e și ce hram poartă. Unul din prietenii lui o scuti de chinuri:
- Hori, vii?
Pleoapele ei se ridicară până în punctul în care crezu că ochii aveau să-i cadă în paharul cu suc. Își despărți privirea de chipul consternat al Georgetei și le strigă băieților:
- Nu mai joc! timbrul masiv al vocii răsună cu o putere stranie în bar – toate conversațiile muriră și toți ochii se pironiră asupra lui. Muzica părea și ea să-și fi micșorat volumul.
La naiba! Nu voise să strige așa de tare, dar își dorise cu fermitate să fie lăsat în pace și știa că prietenii lui puteau fi niște nesuferiți când îți era lumea mai dragă.
După câteva secunde în care-și simți obrajii luând foc, barul se întoarse încet la tumultul de mai înainte. Privi în jur, în parte pentru că nu era sigur că putea să înfrunte ochii cenușii și pentru că era uimit de ostilitatea pe care o percepea din partea oamenilor. Ce aveau cu el? apoi îi trecu prin minte că nu cu el aveau sătenii o problemă. Într-adevăr – toate încruntăturile destinate mesei lor se opreau asupra Georgetei. Își simți pulsul accelerându-se.
- Hori? chestionă ea după ce atmosfera se întoarse cât de cât la starea de mai înainte, adică în momentul în care nu mai erau zgâriați de privirile tuturor.
- Horațiu? șopti ea pe sub voce aplecându-se ușor înainte, ca pentru a-l vedea mai bine.
- Da, Geta, zâmbi la cât de ciudat suna numele ei rostit cu voce tare. Îl gândise de mii de ori și totuși, parcă era vorba de o altă persoană, ca și cum numele nu se mai putea aplica fetei din fața lui.
Fata se strâmbă imperceptibil. Poate nici ei nu-i mai plăcea numele. O urmări rezemându-se de spătarul banchetei, remarcă întreaga ei postură dominată de încordare, de neliniște. Ca și cum s-ar fi așteptat la un atac din partea lui.
- Deci, știi cine sunt? întrebă fluturând un nou zâmbet liniștitor, simțea nevoia de a o ști relaxată.
- Aproape să nu te recunosc…, te-ai schimbat… mult. Ești un bărbat acum!
Încercă să alunge modul în care vocea ei îl sleia de puteri și să se concetreze asupra cuvintelor.
- Da, am crescut. Și tu la fel…
- Nu m-am putut abține, răspunse ea și apoi chicoti ușor.
Horațiu râse și amândoi își protejară ochii.

- Ce au oamenii ăștia cu tine, ai omorât pe cineva?
- Ha?
- Păi, te privesc ca și cum ai fi un criminal scăpat de mâna justiției…, ca și cum ai fi ultima…
Se opri, “curvă” nu era un cuvânt pe care-l putea articula în fața ei. Văzu în privirea Getei că înțelese. Chipul ei se plecă și trecu mult timp înainte ca să-l privească din nou. Zâmbetul ce-i întinse buzele era fals.
- Am auzit că ai un copil…
Știrea, incredibilă și complet necuviincioasă, ajunsese la urechile lui cu doar câteva clipe în urmă când, îndreptându-se spre masa ei, auzise pe cineva întrebând în șoaptă: unde e copilu’, l-o dat la orfelinat…?
Din nou surpriza se așternu pe chipul ei, dar numai pentru o clipă. Trăsăturile i se înăspriră și privirea căpătă o siguranță pe care n-o avusese până atunci.
- Da. Am o fetiță de patru ani…
Patru? Cum era posibil?
- Tatăl…
Geta ridică din umeri fără să-l privească, Horațiu înțelese.
- Câți ani ai? vru el să știe și se chinui să-și păstreze tonul natural. Cu siguranță că ea era sătulă de “chiar, ai un copil?”.
- Douăzeci și unu.
Horațiu avea douăzeci și cinci.
- Hmm, oftă el.
- Ce?
- La asta nu mă așteptam…
- Te cred.
Ceva din atitudinea ei îl nelămurea. Poate pentru că de când pomenise copilul o văzu relaxându-se într-o oarecare măsură, poate pentru că simțea o defensivitate pe care n-o mai întâlnise până atunci.
- Spune-mi, întrebă ea cu un zâmbet politicos, ce ai mai făcut, cum de ești aici, cum ești…?
Și el răspunse întrebărilor, ușurat de faptul că ea nu-l întrerupea și părea sincer interesată de povestea vieții lui se lansă într-o tiradă care reuși, nu de puține ori, s-o facă să zâmbească și chiar să râdă.
Fără să înțeleagă cum, ușurința apropierii dintre ei nu putea duce la nimic bun, de asta era convins.
Oare sunt depășit de situație? Oare ar fi trebuit să-mi văd de treabă? E clar că viața ei n-a fost floare la ureche… Ce vreau defapt? De ce am venit lângă ea?
Mai bine pleca chiar atunci. Ar fi vrut să creadă că acea opțiune era cu adevărat posibilă, privind în ochii ei nu putea fi sigur.


Georgeta: “N-o să mă sting! Asta… îți promit!”

Georgeta se simțea neașteptat de bine. Își ascultă propria voce râzând și nu-și putu aminti ultima dată când…, trecuse prea mult.
- Chiar nu ești căsătorit? întrebă ea uimită.
- Nu, răspunse el oarecum șocat. Þi-am spus, cele două femei din viața mea au fost ferm hotărâte în privința asta.
- Cum adică?
- Una n-a vrut să-mi facă un copil și, deși poate am fi fost fericiți împreună ne-am despărțit, cealaltă credea că sunt ceva ce nu eram.
- Înțeleg.
Horațiu privi din nou în jur încruntându-se. Se întrebă la ce se gândea el când îi evita privirile. Dar chipul bărbatului din fața ei n-avea nimic în comun cu copilandrul slab și bâlbâit din copilărie. Nici nu era de mirare că nu-l recunoscuse.
Trecuse peste șocul, dacă-i putea spune așa, întâlnirii și acceptase apariția lui ca pe o nouă întâmplare binecuvântată. Nici nu știuse cât de dor îi era să vorbească cu cineva, să poarte un dialog al cărui subiect să nu fie…
- Băiat sau fată?
- Poftim?
- Copilul tău…
Ah, mă gândeam că nu poate dura mult.
- Fată, răspunse ea scurt.
- Cum o cheamă?
Întrebările, spre mirarea ei, nu erau deloc agasante. Tonul blajin, politicos și interesat o făcea să-și dorească să-i răspundă.
- Roberta.
- Hmm…, oftă el gânditor.
- Ce, nu-ți place?
- Nu e asta, Roberta-i un nume frumos pe care nu cred că l-am mai întâlnit. Doar că mă așteptam la altceva din partea ta.
- Cum adică…?
- La ceva mai… cald, admise el privind-o cu atenție, fără îndoială căutând un semn c-o jignise. Nu vreau să te supăr, îmi cer scuze dacă…
Sinceritatea din glasul lui o făcu să zâmbească.
- Isabela.
- Poftim?
- Isabela, ăsta e numele pe care l-am vrut eu. Roberta e ales de tata ei, după el…
- Aha, îl chema Robert? Horațiu zâmbi larg.
Încuviință și simți nevoia de a respira aer curat. Își aprinse, în schimb, o țigară – plămânii ei n-aveau decât să suporte.
- Ce s-a întâmplat cu voi?
Așteptase întrebarea.
- Nimic, spuse cu simplitatea urmărindu-i reacția, am făcut o prostie și mi-am dat seama prea târziu că sunt însărcinată. Atâta tot.
Încruntarea lui nu dură decât o jumătate de secundă, nici nu era sigură c-o văzuse.
- Nu vrei să ieșim? La aer?
Își miji ochii preț de câteva clipe apoi dădu scurt din cap.
- Ba da.
Stinse țigara și adună de pe masă sticla de suc neatinsă, telefonul și țigările. Îl văzu încordându-se și îndreptându-și umerii în timp ce își croiau drum printre mesele ticsite. Chipul lui nu trăda nimic, dar ochii îi sclipeau amenințători. Oarecum, avea senzația că nimeni nu-i spunea lui Horațiu ce să facă. Puterea tăcută pe care o emana ajunsese și la cei din jur pentru că nu auzi nici măcar o șoaptă în direcția ei. Ba chiar se făcu din nou liniște. Fără să vrea zâmbi.

- Ce lucrezi, o întrebă după ce ieșiră și se angajară într-un pas domol spre casa părinților ei.
- Sunt învățătoare. Am prins un post în Murmureni și de acolo fac Literele la FF.
- Unde stai?
- În chirie.
- Singură?
I se păru că vocea lui vibră la acel cuvânt, dar nu putea fi sigură.
- Nu, cu Robi… .
- Cum reușești să te descurci? Întrebă el mirat.
- Nu ușor, recunoscu oftând involuntar.
- Dimineața ne trezim și ne luptăm una cu cealaltă în baie, apoi o duc pe ea la Grădi și eu mă duc la școală. După ore o iau și mergem acasă. Într-un cuvânt: monotonie.
- Ești uimitoare! Exclamă el. Nu cred că aș fi avut atâta putere…
Roși la compliment și privi fix înainte.
- M-au ajutat ai mei, explică ea. Când am născut eram în liceu…, colegii au fugit de la ore ca să stea cu mine la spital.
Tânărul râse. Îl privi mirată apoi râse și ea.
O vreme nu zise nimic și el părea deasemenea adâncit în gânduri. Când privirile lor se întâlniră chipul lui era transfigurat, condus parcă de o energie pe care n-o înțelegea.
- Și…, ezită el încurcat, nu e nimeni lângă tine? Seriozitatea de pe fața lui o făcu să roșească.
- Þi-am zis, părinții…
- NU asta am vrut să spun.
- Ah!
Degetele lui căutară timide mâna ei și apoi o strânseră ușor. Georgeta se opri în mijlocul străzii și își îngropă privirea în ochii lui. Părea să ardă, să reziste cu greu unei dorințe ascunse. Teama i se strecură în oase înțelegând că, defapt, nu știa mai nimic despre bărbatul din fața ei. Își amintea cuvintele pe care i le strigase Robert când se despărțiseră imediat după nașterea copilei: Ai să mori fără mine! O să te lupți cu mori de vânt și-o să te întorci în genunchi…
N-o să mă sting, își promisese atunci. Se întrebă dacă jurământul din acea zi mai era valabil. Urmări cum privirea lui se pierdea pur și simplu în ochii ei, cum întreaga lui atenție o îmbrățișa și cuvintele îi zburară negândite printre buze:
- Da, sunt singură
Simți că amețește și trupul se balansă spre el. Văzu ochii lui sclipind și simți atingerea de jar a palmei pe obraz. Mângâierea îi era atât de străină încât tremură din tot corpul împingându-se în căldura mâinii lui.
Își coborî privirea în pământ. Ar fi vrut să spună ceva, dar toate cuvintele o părăsiseră. Intimitatea acelui simplu gest îi înțepă ochii. Abia când își făcu curaj să-l înfrunte din nou își dădu seama că plângea.
Zâmbetul absorbit și privirea lui o sorbeau așa cum un însetat privește paharul cu vin, ca și cum ea ar fi fost băutura creată doar pentru el. Simți un val straniu de putere și realiză că nu fusese privită niciodată așa. Fragmente uitate al sufletului ei și părți nefolosite ale trupului începură să sclipească, să ceară flămânde, să spere.
Buzele lui o atinseră, la început, ușor. Tandrețea dulce îi închise ochii și se trezi răspunzând la sărut cu o insistență ce nu putea fi a ei. Doar că era. Gura ei se deschise înfometată și inspiră parfumul arzător. Noaptea îi întunecă rațiunea și nu putu să vadă, să simtă, să vrea nimic altceva în afară de el…