agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1565 .



Fantezie
proză [ ]
*mic îndreptar de vise GIII

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Babbba ]

2010-04-12  |     | 



Am 50 de ani și stau în gazdă. Rușinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei și știu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parțial, am rămas totuși românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spațiu al stabilității pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înțeleg, e și vina mea. Cred că m-au și uitat. Nici mobil nu mai am și chiar dacă aș avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferența translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel. Fiecare de fapt e preocupat doar de propria subzistență, iar problemele nu lipsesc nicăieri. N-ai cui să te plângi, iar scâncetul nu poate fi decât unul surd. Pe undeva, nici n-aș avea de ce s-o fac. Sunt produsul propriei neputințe, un întors din drum la statutul de câine vagabond versus o stradă mult prea rapid circulată, căruia numai instinctul îi spune să nu se aventureze să o treacă în căutare de resturi. Rămâne doar un spațiu strâmt, sufocant, o canapea ruptă, un geam mic și o tastatură aruncată găsită întâmplător, inutilă de altfel.
Gazda mea e un „el”. Mai tânăr decât mine, e categoric un luptător, destul de dur se pare, pentru că nu se lasă doborât. Din cele trei camere pe care încă le are, mi-a închiriat-o pe mai nimic pe cea mai mică, nu dintr-un sentiment de milă, ci pentru că fiecare bănuț a ajuns să conteze și în lipsa cererii, a luat ce i s-a oferit, deși m-a privit cu suspiciune încă de la început. Mi-a impus tot felul de restricții în casă, asigurându-mă că dacă o singură dată nu le respect „all inclusive”, în secunda doi sunt eject și fără garanția depozit care, cred, l-a tentat cel mai mult. Cu fiisa, Alex’ de numai 16 ani, cea de-a treia co-locatară, se poartă ca un zbir. E frumoasă și isteață foc puștoaica. O bomboană. Mi-e destul de neclară relația lor. Cel puțin el, sub impulsul autorității, nu o tratează deloc ca pe o fiică, ci mai degrabă ca pe o servitoare ce trebuie ținută din scurt, cu un program extrem de strict și la dispoziția lui. Săraca Alex, e veșnic tristă și speriată, pentru că periodic o și altoiește, cu, sau fără motiv. Nu sunt martor la astfel de scene. Doar aud din cămăruța mea lătratul lui premergător bufniturilor înfundate și după, plânsul ei înăbușit. Ce pot să fac? N-am dreptul să mă bag, iar singura ocazie pe care am avut-o să stau de vorbă cu el a fost un dezastru total, soldându-se accidental doar cu cartonașul galben, pentru că în furia lui greșise buzunarul. A ținut însă să-mi precizeze: „la următorul fault: out!”. Cam asta e tot ce face el: arbitrează tot, chiar și meciurile deja arbitrate la televizorul la care numai el are acces, unde stă tolănit toată ziulica și noaptea butonând din fotoliul dezlânat o telecomandă tocită și de unde țipă la Alex să-i aducă periodic, indiferent de oră, bere rece. A trimis-o la 3 noaptea pe biata fată trezită din somn cu urlete, să cumpere macheală de la non-stop, abțibildizându-i și două palme pentru neglijență.
Zece minute mai târziu am tresărit, deși îmi sticleau ochii pe tavan undeva la pragul somn-trezie. Era Alex care se înghesuise lângă mine. Un val de căldură m-a invadat și instantaneu am început să tremur convulsiv. M-a strâns în brațe ca pe un paralizat. Lac de sudoare, am făcut la fel, instinctiv.
O lacrimă se unea cu alta și două trupuri chinuite deveniseră unul singur ce dansa într-un amestec de sforăituri sufragerizate și un televizor dat la maxim, nearbitrat de nimeni.

(O posibilă continuare 1).

Dimineața ne-a găsit așa, înlănțuiți și adormiți. Nu numai dimineața, ci și el. Am deschis ochii exact în momentul în care o batoză sub formă de pumn tocmai se pregătea să separe ceea ce încă ar fi trebuit să reprezinte o căpățână buimacă, de restul. Atelajul, relativ inert, s-a trezit instantaneu încasând oarecum alandala câteva lopeți cu picioare ce pliveau mai mult săraca dormeză decât zonele vizate. Alex, mai antrenată, s-a repliat imediat într-un colț jucând un fel de „baba oarba”, iar eu, trezit de-a binelea, încă exchivând, încercam să-l domolesc cu vorba bună. N-am prea avut succes, așa încât a trebuit să-i servesc un alt argument, de natură fiziologică. Mă rog, s-a potolit pentru că i s-a tăiat curentul, după care am rugat-o pe Alex să-i facă căteva împachetări cu o cană de apă. Când și-a revenit, era inocent ca un cubuleț de zahăr, dar destul de nelămurit, motiv pentru care i-am și întins mâna zâmbind, rugându-l să mă ierte că i-am stricat plăcerea să fie isteric până obosea. I-am explicat în câteva cuvinte gratuitatea gestului lui, pe motiv că dormitul nu face rău nimănui, iar noaptea deși toate pisicile sunt negre, poate fi un sfetnic bun. Părea să înțeleagă, numai că la un moment dat i-a aruncat o privire lui Alex care nu mi-a plăcut deloc, încărcată de ură și... de altceva, un fel de lăcomie perfidă. Simțindu-se cât de cât protejată, Alex privea un punct fix undeva între mine și televizor, masându-și ușor umărul unde se pare fusese lovită de el. Ochii ei, de obicei albastru intens păreau negri și încărcați de nori grei. Mi-era o milă de ea, teribil, motiv pentru care am tăcut sugrumat de emoție. S-a auzit: „- Cară-te!!”. M-am ridicat de pe scaun neștiind exact ce o să fac. „- Ea!, nu tu! Cu tine n-am terminat!” Mi s-a părut că n-aud bine, dar ideea că Alex n-o să mai asiste la ce urmează, mi-a dat un sentiment de liniște interioară, calculată. N-am schițat un gest, lăsând-o pe Alex să se evapore. Când am auzit ușa de la intrare închizându-se, m-am așteptat la ce-i mai rău. A nu știu câta oară mi s-a demonstrat că habar n-am pe ce planetă sunt. Spre surprinderea mea, în loc să sară la bătaie cum m-am așteptat, a început o discuție pe un ton alunecos care puțea de la primele lui cuvinte a negociere. După o cascadă de aberații incoerente despre sacrificiile lui incomensurabile să o întrețină pe Alex și să-i asigure un viitor, și-a dat arama pe față: „Ce-mi oferi să ți-o dau pe Alex? Nu mă interesează ce o să faceți și unde o să stați, dar nu aici! Vreau să-mi refac viața!”
Stăteam și mă uitam ca boul la el și nu-mi venea să cred ce tocmai auzisem. Am reușit să îngân: „- Mi-o vinzi pe fiita?”. „- E fiimea vitregă! O vrei, sau nu? Dacă n-o iei, după ce pleci o s-o toc în bătaie că s-a dat la tine, în loc să aprecieze tot ce am făcut pentru ea. E rezervată oricum!” Strângeam involuntar o scrumieră cu care i-aș fi adus alinarea definitivă, scăpându-l de mizerie, dar știam că mă nenorocesc și pe mine. Cu un efort supraomenesc m-am stăpânit și i-am aruncat cu scârba mascată de țigară: „- Mai am un teren scăpat undeva la Snagov, pe care poți să-l vinzi. Nu e nimic construit pe el. Îl țineam pentru propriile mele funeralii, dar după chestia asta dacă mai aud de tine, eu, sau Alex, vor fi ale tale, fără slujbă. Îți promit! Ia-l și du-te dracului! Știi, sper, că nu e nimic legal în toată treaba asta, iar eu nu mai am nimic de pierdut dacă n-o să-ți respecți înțelegerea, așa că nu te juca cu vorbele. Vei scrie o hârtie, legalizată ulterior, prin care renunți definitiv la dreptul de tutore legal al lui Alex pe motiv de imposibilitate financiară, la care vom anexa și un certificat de instabilitate psihică din cauza băuturii. Așa, sau deloc, pentru că Alex oricum nu cred că va mai rămâne aici. Ai terorizat-o și mă voi îngriji să primești ce ți se cuvine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac!”
Când am coborât, cu bocceluța în spinare, Alex mă aștepta rezemată de cutia de scrisori de pe casa scării. I-am explicat, m-a luat de mână și ne-am pierdut în mulțimea indiferentă care forfotea pe stradă.
Ceasul Catedralei bătea un nou început, aproape la fel de tare ca inima mea ce amenința să-mi spargă pieptul.

*
* *

Au trecut două săptămâni. Alex era în sfârșit liberă. Alesesem varianta să vând chiar eu terenul dându-i lui doar banii, mascând astfel câțiva bănuți cu care reușisem să închiriez o garsonieră modestă unde pentru prima oară am văzut-o pe Alex zâmbind. Avea un zâmbet perfect. Îl luasem cu mine în ziua aia împachetat cu grijă lângă buzunarul de la piept unde țineam și documentul semnat prin care el renunțase definitiv la orice drepturi asupra ei. O exaltare pusese stăpânire pe mine știind că din nou am o motivare, un sens, o viață nerisipită. Eram hotărât să mă ocup serios de educația ei, să-i ofer tot ce am mai bun în mine. De câte ori eram în preajma ei, parcă renășteam. Căpătam forțe de care nu mă mai credeam capabil și o energie absolut inexplicabilă. Uitasem toate necazurile, binecuvântam chiar și criza care mă adusese lângă Alex. Niciun obstacol nu mai părea de netrecut, iar la Alex transformările erau remarcabile. Începeam totodată să simt feedback-ul afecțiunii mele pentru ea. Era un proces care știam sigur că o să dureze, deoarece o smulsesem dintr-un mediu unde de așa ceva nu avusese parte. Era neobișnuită, iar eu aveam toată răbdarea. Nu încercasem nici măcar o dată să deschid vreun subiect de discuție din viața ei care ar fi putut fi delicat. Nu vroiam decât să uite umbrele trecutului și să fie cât mai degajată în prezența mea, gândindu-se doar la viitor. Nici ea nu-mi punea întrebări care ar fi putut să-mi trezească memorii adormite, iar asta admiram cred cel mai mult la ea. Finețea. Era desăvârșită. Aproape că aveam eu ce învăța de la ea. Când eram împreună nu mai vedeam altceva. Chiar mi-era teamă ca nu cumva acest mic amănunt să mă trădeze și să transforme totul într-o catastrofă de proporții, pentru că orice mi-aș fi permis să pierd, mai puțin pe ea. Puteam fi orice, dar nu o hienă la vânătoare, numai că transpiram prin toți porii o tandrețe oarecum improprie momentului și situației în sine. Trebuia să fiu foarte atent. Nu era loc de greșeli. Pentru unul ca mine, era diferența între lumină și întuneric. Impactul fericirii fusese puternic și pentru mine. Îmi luasem definitiv gândul de la ea, iar Alex umpluse toate golurile posibile atât de natural, că mi se părea ireal. Ireal mi s-a părut și sărutul lor pasional de la colțul blocului, când eu mă întorceam de la legalizarea la care el nu se prezentase.
Cu timpul, am aflat: „puștoaica” de 20 de ani și „el” erau căutați de poliție pentru că ulterior mai prostiseră vreo doi bătrânei ca mine.
Povestindu-i unui prieten, acesta m-a întrebat:
- Și? Mai știi ceva de ei?
- Nu! Cred că își caută chiar acum vreunul, mai prost ca mine...
- Bă, ... nu cred!


(O posibilă continuare 2).


Descătușându-mă din strânsoarea ei:
- Alex, ce cauți aici? Ți-e clar că dacă ne prinde ”el” iese urât de tot? În plus, n-am ce să-ți ofer, nici măcar protecția de care ai avea nevoie în fața lui, sunt un nimeni acum.
- Nu-mi pasă, vreau să stau lângă tine! ... și dacă mă omoară tot nu-mi pasă!
- Sssst! Mai încet... o să te audă, cu tot televizorul ăla care urlă ca naiba...
- Ba n-o să audă nic... (printre lacrimi)... k e mort de beat... ăsta e norocul meu în noaptea asta.
- Adică?... avea de gând să te bată iar?
- Nu.
- Spune-mi, e vorba de altceva? Fă-mă să înțeleg, mai ales dacă vrei să te ajut.
- ...
- Poți să ai încredere în mine, eu nu mai contez, ți-am spus, sunt terminat . E ca și cum ai vorbi singură, sau cu un inert care nu-ți poate face rău. Descarcă-ți sufletul. O să vezi că-ți face bine, știu din experiență.
- Nu mai vorbi așa! Pe mine nu mă păcălești: nu ești terminat deloc. Lasă-l pe el să creadă asta.
- Măi fato! Nu înțelegi că mi-am pierdut tot? Familia, prietenii, situația mea... aia care am avut-o: o casă, o firmă, mașinile... tot....tot! Sunt varză cu legitimație.
- Și p-alea cine le-a făcut? Nu tot tu?
- ...
- Î?
- ...Erau alte vremuri. Eram mai tânăr... aveam putere. Fizică, în primul rând... Acum? Nu mai pot avea sentimente, nu-mi mai pot găsi locul, mi-e rușine de mine! Nu mai am nimic...
- Mă ai pe mine!
- Încetează! Măi fato... nu pricepi, ești prea m...
- Nicio fată și nicio mică! Asta eram acum doi ani...
- ?
- Acum sunt doar o mutilată și tu încerci să pari la fel, dar n-ai pățit ce-am pățit eu, așa că n-ai dreptul să te victimizezi în fața mea..
- ...Ok! ... ca tine. Zi!, ... ce vrei? Pot să te ajut cu ceva?
- Poți! Să mă iubești!
- Asta doar în mintea ta! Ești minoră, pentru numele lui Dumnezeu! Ai doar 16 ani...
- 17!
- Tot aia! Nu te uiți la mine? Sunt ditamai hodorogul de 50 de ani. Nici nu poate fi vorba! Ai greșit adresa, puștoaico! Dacă tac'tu e un imbecil și un degenerat, nu trebuie neapărat să fiu și eu.
- Aha!... Înțeleg. Nu mai poți să iubești o femeie.
- Ba pot! Nu-nțelegi nimic.
- Din cauză că n-ai fi tu primul?
- Bați câmpii! Ce, tu ai fi prima?
- Nu! Dar aș putea fi ultima. Ah!... Știu: sunt urâtă!
- Nu! Nu ești... Dacă aș fi măcar cu douăzeci de ani mai tânăr, fii sigură că n-ai scăpa de mine. Vei fi într-o bună zi o femeie extraordinară! Dacă scapi de boul ăsta, evident. Ce naiba ți-a făcut?
- Nu el. Un prieten de-al lui, pe care l-a adus expres și l-ar fi adus și-n noaptea asta dacă nu se matolea. Are nevoie de bani!
- Ce lepră! Și-ăla, și-ăla! Ah, dac-aș fi măcar cu douăzeci de ani mai tânăr. Există poliție, o să-i dau în gât, fir-ar ai naibii de perverși!
- Nu vorbi așa de tata! Era disperat și nimeni nu a vrut să ne ajute. Ajungeam pe drumuri, unde tot asta aș fi pățit, sau poate mai rău. De altfel, am fost de acord și eu. Nu era altă soluție.
- Doamne! Nu-mi vine să cred la ce s-a ajuns! Ne-au nenorocit blestemații ăștia!
- De-aia s-a luat de băutură! Înainte nu era așa.
- Da! ... e boală grea. N-are scuză oricum... dar încep să înțeleg. Da' p'ălălalt tot l-aș arde...
- Când ne-a părăsit mama, tot din cauză că nu ne mai descurcam și începuseră să se certe tot timpul, a fost aproape aceeași chestie, dar și-a revenit. Pentru mine, zice el. Acum doi ani, când a văzut că nu se mai reface nimic din ce-a fost, a căzut definitiv. Și e prea târziu acum. El e terminat, nu tu. Tu nu ai patima asta, te-am văzut și când credeai tu că nu te văd. Așa că nu sunt mică... tu ești mic, că nu vrei să ne ajuți.
- Pe cine naiba să mai ajut? Că eu nu sunt în stare să mă ajut nici pe mine.
- Pe toți trei!
- Cum?
- Ție nu-ți trebuie decât un motiv să o faci. Eu aș putea, VREAU să fiu motivul tău.
- Am avut cândva toate motivele să o fac... și tot n-am fost în stare de nimic. Tot ce-am fost în stare, a fost să trag de timp. Atât. Deznodământul a fost același.
- Nu! Pentru că din ce am înțeles eu din discuțiile tale cu tata, când ai venit prima oară la noi, te-ai prăbușit DUPÃ ce ai tăi te-au părăsit!



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!