”Acum sau niciodată”, îmi zic mie însumi ca unui dublet eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskyan ce revine periodic la locul crimei din tinerețea sa neliniștită.

Cu ochii larg deschiși, un pic ruginiți de atîta lumină depozitată în irișii expuși, urmăresc cum în venele elastice îmi crește constant nivelul admis de serotonină, fără a mai zice de cheagurile de sînge ce marchează (pentru unii, chiar dacă singulari!) renașterile spirituale ratate. Și, Doamne, e vorba chiar despre serotonina adevărată: acel hormon secretat direct în sistemul nervos central, făcut responsabil de medici pentru neurotransmiterea depresiei și a anxietații. Or, cunoscut lucru, nivelul de serotonă în compoziția sîngelui persoanelor îndrăgostite (și al celor considerate a fi obsesiv-compulsive) este cu 40% mai scăzut decît în cel al subiecților ”normali”.

Așadar, odată și odată trebuie să fac dezvăluirea. Altfel simt că voi exploda: că îmi va exploda și ultima rezervă de îndemînare mortală latentă. Probabil așa se simt toți acei care iau ilegal cu sine, în Ziua Judecății de Apoi, o taină străină ce nu le onorează defel purificarea finală!

Timp de douăsprezece ori – pe toată durata anului calendaristic –, exact în perioada cînd luna își iese din matcă relevîndu-și petele întunecate (de la resturile de serotonină neutilizate, rămase peste zi?), Adono Costenar își trăiește din plin porecla de ”supraterestru”, fără a poseda și symbola, parola secretă (pentru atîția muritori!) de trecere legală spre un alt tărîm ontologic. În timp ce sîngele oamenilor, îmbogățit cu drame zilnice, obișnuiește să curgă vertical din femei în perioada ciclului, iar pe bărbați îi trage jos din patul conjugal sau din afacerile cu moartea și iubirile pierdute la cărți, la Costenar el se ridică numai în sus. De la tălpi, sîngele lui se întărește mai spre creștet, căpătînd forma alungită a capului: ca într-un mauzoleu mirific. În aceste zile speciale (pentru noi toți, dar cu motivații atît de diferite!), îl văd ieșind de la mansarda celui mai înalt bloc din oraș, pe care o populează împreună cu un papagal și un porcușor de guinea: cu privirea mai mult ațintită spre cer decît spre realitatea terestră, ieșită abrupt și direct din propriul său umăr.

Vecinii săi expuși, în modul animalic cel mai literal posibil, complexului Oedipus ori altor handicapuri iraționale transmise prin contaminare socială, nu pot înțelege pînă la capăt două lucruri esențiale: 1)”de ce?”, la calitățile sale corporale și mentale excepționale, Costenar e un tip (încă) singur și, desigur, 2) ”cum de nu?” și-a identificat Maya sa tangibilă, zeița feminină supremă cu funcțiile clare de alăptare și educare (familiare încă vechilor greci) sau responsabilă de existența iluzorie (la vișnuiștii indieni)!

Dar cine ar putea recunoaște cum e să deții – în aceeași palmă care bate și mîngîie cu aceeași fatalitate – diferitele capete ale fenomenului ”Maya” și, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii posedat de ”complexul lui Actaeon”. Actaeon, vînătorul legendar care, întîmplător, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeița grecilor antici Diana. Legenda ne spune că, ”mînioasă, zeița” l-ar transformat imediat în cerb, țintă accesibilă tuturor obiectelor ascuțite: fie săgeți sau colți de fiare. Sub această înfățișare nouă și inedită, nefericitul vînător a fost sfîșiat cu o cruzime turbată de către propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron, rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde șira spinării oricărui vis e frîntă adesea.

Dar așa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te rănească la capătul experienței sau a utilizării lui prea îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puțin periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta solitudine.

De aceea, printre lucrurile personale și instrumentele ce îl ajută să își practice – cu decență zilnică presupusă – meseria sacră de meteorolog, inclusiv un trautónium moștenit de la părinții decedați cu mulți ani în urmă, Adono deține doar un papagal și un porcușor de guinea. Primul are ”viză de reședință pemanentă” în colivia cu grilaj metalic, iar al doilea – într-o cutie obișnuită de carton.

Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet) nu dă mai puțină valoare prieteniei circulante între toate forțele naturii. Într-o seară dintr-acelea care începe să mustească de serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniștit prin cușca sa lucioasă.
Deja îmi imaginez cum își scoate gîtul, pansat cu pene colorate, printr-o zăbrea lărgită a coliviei metalice și strigă sacadat în fața ecranului mat: ”Ti-Vi...Tiiii-Vi...Ti-Viiii...”.

Acum știu că e timpul să îmi scot luneta...

În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele familiare ale emisiunii ”National Geographic”, îl văd pe Adono Costenar cum își prepară cafeaua de seară. Cînd gustă din ceașca mov conținutul negru al ibricului abia luat de pe foc, o grimasă involuntară îi străbate fața: cafeaua nu e atît fierbinte, pe cît e puternică. Va trebui, probabil, să dilueze cumva lichidul dens și amar. Costenar dechide ușa frigiderului și, cu celaltă mînă rămasă liberă, caută (nu fără o doză de disperare) cutia familiară din carton pe care scrie cu litere de-o șchioapă ”Lapte”. După modul cum o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte. Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei în care e păstrat laptele cu pereții solizi ai coșului de gunoi: ambele goale.

Nu fără o anumită doză de satisfacție îl urmăresc cum iese grăbit la non-stopul din colțul străzii, de unde își cumpără o cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină își răsfrînge efectele ei halucinogene direct pe creștetul bărbatului, ca o steatoză de lumină – așa cum se întîmplă la degenerarea unui țesut sau organ uman prin depunere masivă de grăsime.

Cînd intră în casă, Costenar e deja amețit de-a binelea. Porcușorul de guinea e unica ființă care îl întîmpină, strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par parteneri egali din același ecosistem natural ori film existențial.

Încercarea repetată (și puțin neghioabă, aș zice!) a lui Adono de a-și turna lapte direct din cutie peste cafeaua neagră, demult răcită, coincide cu efectele de vîrf ale lunii pline. Pot jura că omul meu gîndește și acționează în transă. Spre (parțial!) marea mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcușorul de guinea aproape tot laptele. Cu o oarecare anticipare de cîteva secunde, papagalul generase deja un zgomot gutural suficient de alert pentru a atrage atenția a două patrule de poliție: dar insuficient încît să fie de real folos partenerului său cu blană linsă și lucioasă.

În doar cîteva secunde, Costenar se pomenește lungit pe podea, înainte de a ajunge cu vîrful degetelor (de la mîina dreaptă) spătarul de lemn al scaunului. Toată nebunia selenară care a urmat mai departe s-a desfășurat chiar în bucătărie lui mică, neprevăzută cu decoruri magice. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît reproducerea evenimentelor nu ar imita decît rîgîiala care concurează consumarea unei halbe răcoaroase de bere.

Mai întîi a apărut o nălucire, parcă preluată din giumbușlucurile lui Jerry-șoricelul împărțite cu motanul Tom din serialul animat omonim sau din metamorfozele magice ale poveștii ”Cenușăreasa”, dar cu o tentă eroică și erotică neșteptată: porcușorul de guinea, bietul animăluț de companie solitară, a fost cuprins parcă de un soi de letargie cosmică generală, urmată de o convulsie artistică parțială.

În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu aceeași viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele umană. Eu însumi am fost nu puțin scandalizat văzîndu-l cum se transformormă într-o blondă sexy. Ochii săi languroși, despre care cîteva clipe în urmă nu ai fi zis că puteau aparține unui animal cu blană linsă și lucioasă, străpung cu greu întunericul format artificial, lăsînd loc de accesibilitate semantică echivocă: așa cum recrutul visător poate confunda cu ușurință steaua de Mareșal cu cea de sergent.

Dar minunile abia încep marea lor paradă, mai exact să se dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceașca cu cafea concentrată (pe care Costenar așa și nu a reușit să o dilueze) apare o altă nălucire, la fel de erotică, care treptat se încheagă în trupul nud al unui negru african. Știu că aici nu pot să greșesc: forța lui impresionantă dar genuină și nările umflate care filtrează aerul din jur îmi amintesc pe dată de eroii mei preferați din lecturile romanelor cu sclavi, inițiate încă pe timpurile copilăriei mele neautorizate.

Emanciparea bruscă se pare că comportă și ea niște riscuri specifice, chiar dacă istoricienii profesioniști atrag atenție mai mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la blondă cu aceeași repeziciune cu care s-a ”materializat” din ceașca cu cafea de pe masă: precum Afrodita din spuma mării.

Aceasta, adică blonda și nu Afrodita, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i toate planurile machiste. În mentalitatea sa originară bestială, negrul desigur nu înțelege care e motivul acestui rîs obraznic și totodată îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită în jur și zărește colivia.

Tipul zîmbește cu o doză permisivă de nedumerire, luminînd toată camera cu sclipirea intensă a dinților săi albi, care nu au cunoscut cariul industrializării forțate. Cu degetele mîinii desfășurate peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negrul scoate papagalul și îl pune iute în zona sa genitală. La fel de fulgerător, papagalul își lungește extremitățile și se transformă într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creț și vopsit în mai multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid își pîlpîie rapid retinele pigmentate cu galben: acum privește mai neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc sex.

Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această scenă (incitantă, neîndoios) putea să fie doar unul cu putință, fapt care s-a și întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul țăndărilor împrăștiate în jur au avut un efect cel puțin tonifiant, dacă nu chiar hagiografic: pentru ”eroul” meu lovit de efectele lunii pline.

Imediat cum se trezește din transa de jumătate de oră, Adono face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimile picături de lapte, pe care porcușorul de guinea tocmai reușește să le lingă cu dexteritate nebănuită pentru o rozătoare. Așa lungit, Costenar ridică cutia goală și o aruncă la coșul de sub chiuvetă. Trezit și revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos. Abia atunci observă că ușa de metal a coliviei e deschisă. Papagalul umblă neliniștitit dintr-un colț în altul, repetînd fără răgaz ”lu-na... luuuuu-na...lu-naaaaa...”.
Dacă l-ar privi mai cu atenție, Costenar ar putea remarca, fără legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar înțelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui (terestră, pot spune exact).

Ținînd ceașca în mînă încă, Costenar privește repede afară. Rămîne uimit pentru o clipă, aș putea spune că chiar imobilizat (mental). Din colțul de jos al lunii curge o substanță lichidă, cu reflexe și spumoase de lumină albă-albă. Cu ochii larg deschiși urmăresc, mai curînd imobilizat (în transă!), cum bărbatul urcă de la mansarda celui mai înalt bloc din oraș. Ajuns chiar pe acoperiș, îl văd pe Costenar cum își întinde iute ceașca sa mov, pictată cu motive pastorale, marginile căreia, în numai două secunde, debordează de cel mai pur lapte natural.

Atunci îmi caut și eu, instinctiv, vasul mic de porțelan din care îmi sorbesc de obicei dejunurile frugale și solitare. Cu vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de toarta sa tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să deschid geamul ermetic al camerei de la subsol.

Dar imediat mă văd obligat să renunț, realizînd că noi doi – eu și Costenar – am atins evoluții diferite ale aceleași maladii și, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă autosurprind că reflectez aproape cu voce tare: ”n-ar fi rău deloc, fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi găsesc o chirie la un alt etaj și într-o altă clădire și, cine știe, poate într-o altă viață”...