…Nu-l auzise niciodată râzând până atunci. Îi privi chipul eliberat de griji și ochii jucăuși o făcură și pe ea să zâmbească.
- Înseamnă, încerca să se controleze, dar fără prea mare succes, că M. s-a îndrăgostit de două ori în seara asta!
Ochii ei se măriră și Mara icni.
- Nu! Cora?
Tânărul dădu din cap.
- Nu cred!
- Poate că “dragoste” e cam mult spus, nu știu cum să interpretez întotdeauna emoțiile care apar atât de brusc, dar cu sigurață e ceva acolo. Prietena ta… nici ea nu părea complet indiferentă.
- Cora? Repetă fără să creadă.
- De ce e atât de greu de crezut? Întrebă el.
- Pentru că nu se potrivesc deloc.
Tânărul clipi așteptând, expresia lui deveni indescifrablă.
- Ea are un copil!
- Așa…, și?
- Și locuiește la Cluj, M. e… pădurar. Se strâmbă pe ultimul cuvânt.
Corry râse din nou, marginea stranie din tonul lui o neliniști.
- Și pădurarii sunt oameni, spuse el blând.
- Nu, n-am vrut să zic asta. Dar o cunosc pe Cora, crede-mă, fratele tău nu-i deloc genul ei.
Tânărul se încruntă.
- Eu sunt genul tău?
Își întoarse privirea spre drum pentru o clipă.
- Sincer nu, recunoscu ea.
- De ce zici “sincer”?
- E un fel de a spune.
- Mă întreb…
- Ce?
- Ce simți? Trăsăturile lui înghețară într-o mască dură.
- Știi ce simt, ți-am spus.
Ce voia să zică? Putea să vadă și singur ce simțea pentru el. De ce atâtea întrebări? Nu știa cum să reacționeze câteodată… adică, ce rost mai are să-i spui cuiva ce-i cu tine dacă persoana în cauză poate vedea și singură. Nu-i plăcea asta, uneori, gândindu-se, i se părea o încălcare a normelor nescrise a oamenilor, să știi ce simt alții.
- Da…
Încerca să-i spună ceva, își trecu palmele prin păr și își întoarse privirea.
- Din seara aceea…, șopti el, nu te mai simt. Am încercat, dar mă lovesc de un zid. Ai făcut ceva?
- Ce să fac? Adică în afară de faptul că ți-am spus că te iubesc? Stai, vrei să zici că nu mă simți…, cum adică?
Nu înțelegea.
- Nu mai simt ce simți tu, nu mai știu cum te afectează mediul înconjurător, ca și cum ți-ai fi învelit mintea, sufletul, cu o plasă prin care eu nu pot vedea.
Mara se chinui să-și ascundă mulțumirea. Îl văzu întristându-se și-și întinse mâna liberă spre chipul lui. Tresări la atingere și o privi cu ochi imposibil de citit.
- Te iubesc, îi spuse. Nu știu de ce, sau cum s-a întâmplat, dar asta simt.
Îl simți relaxându-se sub mâna ei.
- Vezi, suntem total nepotriviți, și totuși…
- Suntem?
- Da, așa cred. Uită-te și tu, eu sunt “un monstru”…
Auzi cuvintele în minte și avu din nou senzația de copleșire, când îi vorbea în felul acela se simțea depășită, era ca și cum ar fi avut în urechi niște căști pe care nu le pusese niciodată.
- Iartă-mă, știu că nu-ți place.
Furia crescu în ea cu o viteză înspăimântătoare.
- Monstru? Strigă ea cu vocea tremurând.
N-o privea, își întorsese fața spre geam și Mara simți o durere în piept, voia să-l vadă, să le spună ochilor aceia cum…
- Sunt diferit, șopti el. Nu sunt ca oamenii…
Încă nu putea vorbi. Își aminti că era cu mașina și mulțumi Domnului că traficul era inexistent la acea oră, nu mai avea încredere în ea.
- Nu, zise gâtuită când fu suficient de calmă pentru a articula, ești mai bun!
Călcă brutal pedala de frână și automobilul alunecă în parcarea hotelului. Simțindu-și ochii împăienjenindu-se, ieși din mașină și aproape alergă spre intrare. Îi era rușine, nu voia ca el s-o vadă. Corry ajunse în fața ușii înaintea ei. O aștepta imobil, încordat, și cu acea privire pe care o notase la el în ultimele zile.
- Spune, Corry! Ce, care e problema ta?
Tânărul alunecă pe perete și se așeză pe scările reci.
- Nu… știu, murmură băiatul ezitând.
Mara se întoarse și îl întovărăși, tremură când trupul ei atinse piatra înghețată. Cum putea să stea acolo?
- Doar că…
- Te rog, nu mă mai fierbe! Dacă e ceva spune-mi. Nu știu cum să te ajut altfel…
- Tocmai asta este, părea să-și fi găsit glasul, dar acesta era precaut, excesiv controlat și ea știu că ce era mai rău abia urma.
- Te rog…
- M-am gândit mult la noi, începu el agitat –stare în care nu-l mai văzuse niciodată- m-am gândit mult la noi de când tu ai aflat despre mine....
- La ce?
- La cât de înțelegătoare și de deschisă ai fost? La cum nu aveam dreptul să aștept așa ceva de la tine. Și totuși am făcut-o. Voiam ca tu să știi… pentru că te-am vrut pe tine.
Mara încremeni.
- M-ai vrut? Mintea ei se împiedică pe timpul ales de Corry, știa bine că el nu greșea.
- Tristețea ta m-a atras de la început, știi asta. Acum… n-o mai simt.
Ultimele cuvinte le rosti în șoaptă, fără s-o privească, fixând încordat pădurea ce se profila pe muntele în apropiere.
- Nu înțeleg…
Într-adevăr, nu înțelegea. Mai târziu avea să recunoască faptul că, involuntar, refuzase să creadă ceea ce el îi spunea atât de clar. Privirea de safir se plimbă o clipă pe chipul ei, un zâmbet amar, dureros, se instală încet pe buzele lui.
- Suntem atât de diferiți…, ai spus-o și tu. Nu sunt genul tău. Adică, în afară de faptul că suntem din aceeași specie, n-avem nimic în comun. Nimic.
Tânăra icni.
- Cred că ne-am grăbit, că ne-am lăsat conduși de emoții trecătoare și că… am greșit.
Ce spunea? Cuvintele o ajungeau cu greutate și sensul lor îi scăpă pentru câteva momente. Nu-și dădu seama când începu să suspine, sau când lacrimile ei înghețară pe obraji.
- Vrei…, să ne despărțim? Pentru ce? Pentru că nu mai sunt tristă? VREI să fiu tristă?
Dar rugămintea din vocea ei nu alteră deloc hotărârea pe care o putea, acum, citi cu claritate.
- Mara…
Îi împinse mâna care voia s-o consoleze și se ridică nesigură în picioare. Simțea că se descompune și nu-și dorea decât să fie singură. Pentru un moment se blestemă pentru că se aruncase ca proasta într-o situație din care nu putea ieși decât așa, ruptă, pentru că nu văzuse…