-Ce faci mă? Mai ajungi? Te mai aștept mult?
-Sunt pe scara rulantă, urc spre cafenea. Ajung într-un minut, am adăugat, după care am închis grăbit telefonul, ca să nu am parte de vreo continuare inutilă sau vreo răbufnire infantilă a amicului care mă aștepta de vreo jumătate de oră bună. Avea dreptate, dar îmi plăcea mereu să îl fac să mă aștepte. Îl pedepseam pentru adicția lui de mine, mai precis de modul meu de a fi.
Scara rulantă își păstra rutina cotidiană suportând cu nonșalanță mii de mărimi, culori și forme ale încălțărilor celor care încercau să-și ignore cumva existența mediocră printr-o sesiune de shopping sau o plimbare prin mall. În această după-amiază era foarte lejer. Ori lumea realizase cât este de săracă, ori era mult prea preocupată de același nimic de care încerca să se lepede. Stăteam nemișcat pe scara care mă ducea spre singurul nivel al mall-ului; doar privirea căuta febril ceva de care să se agățe, să dea un sens acelei clipe. Nimic nou nu se dezvăluia privirii mele. Aceeași lume pestriță, aceleași siluete puțin aplecate sub povara gândurilor. Ca de obicei, singurii care își asumau aroganța unei atitudini semețe erau parveniții și tinerele mai mult sau mai puțin apetisante care visau la o aventură de o noapte susținută de un mic suport financiar ulterior, ori care vânau presupusa naivitate masculină ascunsă dinapoia hormonilor. Pe cei care aveau ceva prin buzunare și ceva mai mult decât atât la mansardă, îi recunoșteai imediat. Nu afișau nici un dram de aroganță iar siguranța de sine răzbătea din calmul privirii lor sau din călcătura sigură a pasului aflat într-o mișcare lentă, ușor legănată.
Cum luasem colțul lanțurilor de magazine situate pe aripile coridorului central l-am văzut pe amicul meu stând singur la masă. Claudiu era agitat ca de obicei în ultimele două, trei luni, și agitația se datora printre multele probleme ale micului afacerist local și faptului că renunțase la fumat. Era mândru de asta, deși recunoștea că salivează după o țigară. Îl cunoșteam suficient de bine încât să am convingerea că își va recăpăta viciul. Nu se declara un afemeiat, deși îi plăceau enorm femeile. Era un animal veșnic în călduri. Avea o scuză amuzantă, cum că își caută jumătatea, dar nici eu nici Virgil, celălat amic care încă nu sosise, nu-l credeam. Trecuse un an de la ultima lui relație, o relație lungă și costisitoare, din care se alese doar cu misoginismul.
-Bine măăăăă! Te-ai gândit și tu să ajungi! Þi-ai rezolvat problemele? Stai jos și consumă-ți cafeaua ta chioară și diluată fără lapte. Ești bine? Azi noapte ai avut o zi grea, cum ți se întâmplă cam des în ultima vreme? Pari cam obosit..., înșiruirea de cuvinte fiind susținută de nelipsitul rânjet șmecheresc, o combinată între inteligență și prostie care ne iese tuturor de minune, un reflex condiționat al slăbiciunilor cu care am fost înzestrați genetic.
-Nici nu am ajuns bine și deja m-ai obosit prietene. Fi mai delicat cu mine, am continuat disprețuitor, și șterge-ți rânjetul ăla idiot de pe față. Dacă nu-ți iasă din prima du-te la baie și consumă-le apa la idioții aștia cu mall-ul lor cu tot! O cărămidă din mall-ul ăsta am plătit deja fiecare la câte cafele am băut aici. Tresări-ar Dumnezeu să-i tresară ....
-Băăăă! Iarăși ești nebun! Ce ai mai pățit de data asta?
-Nimic!...
-Nu te cred! Numai ție îți reușește să fi atât de imbecil când ești nervos. Las’ că spui tu tot! Stai mă jos odată, sau îți place să mă privești de sus!? O vezi pe bunăciunea aia de la masa a treia, rândul din dreapta? Ce priviri ne-am tras … Și ce i-aș mai face!
Deja nu mai existam. Se uită direct la ea, fără nici un fel de scrupul, devorând-o din priviri, încărcându-și imaginația cu fel și fel de fetișuri. Îi cunoșteam escapadele sexuale din poveștile lui defulate în amănunt, iar după rânjetul lui perfid intuiam dansul hormonilor. Dar mie nu-mi păsa atunci decât de mine. Mâ întrebam ce dracu caut eu acolo și mai ales de ce am acceptat să mă întâlnesc cu el, mai ales că ziua se dovedise pentru mine un eșec total, încă de dimineață. În ultima jumătate de an devenisem suficient de egoist încât să mă disprețuiesc. Datoram aceste frustrări neputinței mele de a mai schimba ceva la mine, cu precădere acea parte în care mi-e silă să lupt pentru drepturile mele cu cei care îmi sunt datori din varii motive, de la implicare emoțională până la cea de business. Din păcate pentru mine și știam asta, mă integram perfect și nefericit în categoria afaceriștilor emoționali și educați. Cred că eram cel mai păcălici dintre cei care și-au făcut vreodată o firmă. Dintotdeauna pentru mine a contat omul. Restul erau anexe. Mă pregăteam să-i fac terci neuronii amicului Claudiu, când de pe aceeași rută pe care sosisem eu, se apropia Virgil...
Virgil. Un tip interesant. Înalt și subțirel; veșnic îmbrăcat la patru ace. Frumușel și efeminat brava adeseori ignorându-și intenționat caracterul de fată mare. Un tip 100% simpatic pe care femeie fiind nu aveai cum să-l ratezi ca prezență. Era mai tânăr cu 12 ani decât noi,deci amândoi puneam accesele de bravură pe seama imaturității, deși trebuie să recunosc, pentru vârsta lui se descurca mult peste medie. Categoric un tip inteligent, o companie plăcută, până începea să-și dea cu părerea despre mediul de afaceri, pe nișa pe care se băgase el. Indiferent de modul de abordare a problemei, totul se finaliza cu fraza: „o să vedeți voi, în câțiva ani o să fiu cel mai bun din lume!”. Pe Claudiu această afirmație îl oripila, îl scotea din minți; ca atare războiul orgoliilor izbucnea. Ceva inutil deoarece era un război fals, fără victime.
-Abia ai sosit și tu, așa-i Iuliane? Supărat cumva? Diferența dintre el și Claudiu era școala vieții. Mie și Claudiului ni se urâse de nefericre, el se pregătea inconștient să se lovească de ea.
-Lasă asta Virgile. Să vorbim de altele sau să tăcem dacă nu avem ceva de inteligent de spus. Și cum prevăd că veți avea grijă să-mi hrăniți nenorocirea, prefer să-l aud pe Claudiu aberându-se, decât să te suport pe tine iscodindu-mă. Așa că domnilor ....treceți, vă rog, la fapte!, am încheiat plin de silă.
-Să înțeleg că vom avea parte de o nouă lecție filozofică de-a vieții, Iuliane?, pară imediat Claudiu mutându-și privirea de la fata responsabilă cu flirtul, dar păstrând același zâmbet idiot. Uitându-mă la zâmbetul lui credeam că încep să înțeleg ce găsise domnița la el. Mă pregăteam să-i arunc în față acest adevăr, când Virgil aruncase bomba .
-Domnilor azi mi s-a arătat de un contract mare, dar mare de tot. Barosan aș putea spune. Dacă îmi iese pasiența ciugulesc un milion de euro de la clientul ăsta, continuă el misterios.
Claudiu își dădea deja ochii peste cap și înjura teribil:
-Iarăși începe ăsta să mă toace cu valoarea lui. Nu te-ai săturat de banda asta? Știi bine că aștia sunt bani serioși la care nici măcar eu sau Iulian nu putem ajunge, dar ție îți iasă! ... Măi să fie, ești cel mai bun! Băga-mi-aș ofilita în contractele și poveștile tale de doi lei! Ãsta nu se potolește, este nebun curat, încheie el uitându-se la mine.
-Calmează-te Claudiule! Poate omului chiar i se întâmplă ceva. Eu prefer să nu arbitrez conflictul ăsta, că sunt mult prea sătul de ale mele! Virgile! Doamne’ dă să-ți iese, deși nici eu nu cred, mai ales în vremurile astea. Claudiule, mai bine aberează-te tu și fă-ne invidioși pe imaginația ta. Rupe-ne neuronii cu ce i-ai face la tani aia!, încercasem eu să schimb subiectul și să conduc această întâlnire spre rutina ei obișnuită, acea rutină care nu mă obosea și nici nu-mi excita neuronii.
-Ia mai lasă-mă tu cu femeile, că toate sunt la fel. Toate vor același lucru, dă-le-n ofilita mea. Deja m-a enervat Virgil ăsta cu imbecilitatea lui cu tot! De ce dracu’trebuie eu să mă întâlnesc cu voi și să am parte de același sinistru scenariu, în care eu sunt luat de prost!?...
-Ai altceva mai bun de făcut amice?, l-am întrerupt. Toată ziua te plângi că nu ai nimic de muncă pe firmă, că nu ai bani nici să abuzezi de toaleta publică din centru, că ești mereu în criză de idei și de bani. Dar pentru asta toate rahaturile astea le compensezi stând serile pe site-urile de socializare agâțând toate disperatele și nevricoasele care au angoase comune cu tine. Viața ta se împarte în trei etape, dimineața nervi și neputință, la amiază întâlnirea cu noi, seara destrăbălare cu oricine acceptă să-ți viziteze cuibul.
-Iuliane, mie îmi place la Claudiu că el trăiește viața și în locul nostru, interveni Virgil. Tu ești prea principial să regulezi ce iartă alții, iar eu prea timid și pretențios. El în schimb are parte de tot, savurează și prăjitura chiar expirată! După care izbucni în râs, pesemne își crease imaginea virtuală din cofetăria expirată a Claudiului.
-Am o replică pentru amândoi! Claudiu, din câte rețin poziția ta preferată este dragostea în patru labe. La cum te cunosc, asta se traduce astfel, două dimineața, una la amiaz’ și una seara. Cât despre tine măi frigidule, întorcându-mi privirea către Virgil, ție îți pot răspunde cu o întrebare: știi de câte ori se bagă o femeie în pat?
-Ia nu zău! Spune!
-De două ori. Prima oară din curiozitate, a doua oară de fiecare dată când stă. Și ca să închei cu circul ăsta știți bine care este părerea mea. Mai devreme sau mai târziu toți ne dovedim a fi patetici ca Platon care atunci când iubea o femeie o pregătea pentru următorii. Platon le plimba și le făcea creierii varză, lăsând contemporanilor lui plăcerile cărnii.
-Iarăși începe ăsta cu filozofiile lui!...
-Claudiu termină! Sunt sătul de lamentările și sincopele voastre de rahat. Viața asta, indiferent cum o vedem noi individual, trebuie trăită ca în epoca romantică. Trebuie să luăm ce este bun din ea, să ironizăm festele ei, să ne bucurăm atât cât suntem de capabili de ce are viața de oferit, de ce putem să cerem noi de la ea. Și … propun să schimbăm subiectul. Nu am chef de nimic … dracu’ să mă ia, cu viața mea cu tot!
-Clar! Ratatul ăsta vrea să-mi strice ziua mai mult decât au făcut-o alții. Dute-n ofilita mea, tu cu concepțiile și filozofiile tale! Și tu Virgile, să-ți bagi contractele și milioanele tale în firmele lui Vântu! Am plecat!, concise Claudiu foarte nervos, aruncând 10 lei pe masă și ridicându-se să plece. Sunteți nebuni!
Făcuse un pas, apoi se oprise. Și ne întrebă:
-Mai megrem deseară în club?
-Claudiu, știi ce scrie pe frontispiciul spitalului de nebuni din Brașov? „Suntem mai mulți afară decât înăuntru’!”
Claudiu și Virgil râdeau cu poftă. Eu priveam serios în jur și toți îmi păreau îmbrăcați în cămașă de forță …

Cluj Napoca
mai, 2010