III

("Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mîine/Dar fiindcă azi mi te dai toată/Am să te iert /E vechi păcatul/Și nu ești prima vinovată")


El și-a amintit rochia ei de cununie civilă – alb cu negru, cu accesorii roșii. Nici o altă combinație de culori n-ar fi fost mai potrivită; lăsa impresia de perpendicularitate perfectă, ca a spațiului cu trei dimensiuni. Orice alt vector de nuanță nu putea fi decât o combinație a celor trei. Treaba asta i-a adus aminte de o eroină dintr-o carte citită de mult. Apoi i-a inspirat niște versuri și i-a compus pe dată o poezie de dragoste.
Apoi, când ea și-a scăldat trupul în mare, el a sărutat forma întipărită în nisip și, cu ochii închiși și plini pe dinăuntru de soarele lui septembrie, a trăit ceea ce mai rămăsese din vis. S-au întors din luna de miere cu un sac de lucruri femeiești, scumpe, poleit-aristocratice și cu portofelul gol.
Au făcut renovare și s-au mutat într-o mică dependință a casei părintești, pe o latură a curții – ea n-a mai vrut să aibă pe soacră tot timpul în coastă, în spate și în miezul vieții. Acolo, în patul acela strâmt, furtuna cea dulce-amară el a trăit-o intens, până când a simțit în atitudinea ei o anume absență. A vrut să creadă că i se pare, că gândul ei nu se afla într-o altă dimensiune, total diferită de a lui.
Au mai fost câteva lucruri … lucruri banale.
Când ea, nepăsătoare, a decojit alunele prăjite frecându-le între degete și a pus resturile unsuroase pe foaia plină de slovele lui de iubire. Cum a țipat la el în mica bucătărie și a declarat că ea nu face pe sluga, de parcă a găti pentru cel drag era o cumplită sclavie. Cum nimic nu mai părea s-o intereseze decât faptul că avea acum un nume onorabil, nepunând la socoteală o mare și dovedită iubire de arginți.
Și-a amintit cu inima nespus de tristă de convorbirea de taină avută cu tatăl său atunci când îi dezvăluise originea miresei lui. Că în lumea ei respectul pentru bărbat era lege. A lăcrimat în timp ce cojile de cartofi se desprindeau de sub cuțitul mânuit de degetele lui neîndemânatice, în spirale mari, într-o repetiție înnebunitoare. Și a ghicit în toate astea, precum țăranul în bob, cum va fi recolta lui viitoare de treziri din vise.

*

De cum soarele scapătă la asfințit plec din nou la "doamna" Carmen. Îi spun gazdei mele că vreau să fac niște poze nocturne la un sit arheologic apoi urc pe munte și voi lipsi vreo două zile. Nu se miră, știindu-mi profesia. Cineva s-ar întreba însă de ce mai plătesc cazarea aici dacă o am pe gratis dincolo, plus serviciile. Pentru că joc dublu. Și evident, trișez în ambele părți. Cum amândoi, Zgarbur și fosta lui nevastă vor fi personaje în cartea mea, trebuie să am perspectivă asupra fiecăruia. Și evident că nu trebuie să știe unul de altul. Cu ea am o convenție, destul de strictă în reguli. Dacă a încălcat una singură știe urmarea: n-o să mă mai vadă niciodată. Și a învățat că nimic nu mă poate îndupleca, nici lacrimi, nici amenințări (s-o ferească Dumnezeu); nici măcar tentativa de sinucidere (mimată) pe care a avut-o odată n-a mers. Atunci voia să mă determine să mă însor cu ea, dar regula privind viața mea privată din America a rămas tabu. A fost nevoită să se resemneze cu rolul de amantă vizitată din când în când, atunci când obligațiile față de cei doi copii și de soția pe care n-o voi părăsi niciodată, îmi permit. După diversiunea cu copilul „nostru” i se pare că am vizitat-o mai des și habar n-are desigur, care sunt adevăratele motive. Iar altă regulă e ca nu cumva să facă publică legătura noastră. Angajatele ei de la depozit și servitorii casei mă știu ca pe-un cal breaz, dar n-ar îndrăzni unul să deschidă ciocul la presă ori prin târg.
Fac amor cu ea de cum o văd; treaba se încinge repede. Comme d’habitude. M-am instalat pe burta ei fără milă, ca pe pernă. Flatulațiile încep să pocnească precum castanietele, eu încep să râd și mă înșurubez mai mult, apoi mă răsucesc și gata – explozia ne zguduie pe amândoi. Perversă, se face că uită de regulile noastre; înainte să se ducă la duș, începe să ciripească ceva despre recunoașterea lui Andrei-Cătălin, odrasla dumisale, un buflei îndopat și cu pielea creață ca un buldog. Să aibă și el tată în acte, sărăcuțul, că de anul acesta o să-l dea la grădinița de engleză. O plesnesc zdravăn peste cur, ca să tacă din cealaltă extremitate și ea închide gura diplomatic. Probabil o să reia altă dată. După ce se întoarce, neștiind ce bănuiesc eu, se dă întrucâtva de gol, stabilind o legătură care, unui amant gelos, i-ar trezi imediat suspiciuni. Aduce vorba de fostul ei soț, Fănuș. Îmi relatează cu ură cum a prins-o soacră-sa în plin delict de adulter și cum a alungat-o de acasă. Uită că mi-a mai povestit sau îi face plăcere să povestească iar, cu straniul masochism al celui ce s-a revanșat de mult. În investigarea cazului am, apropo de asta, două metode. Tragerea de limbă, interviul direct merge cu fostele ei rude dar cu ea nu: pe ea trebuie s-o provoci. Să aduci vorba, s-o contrazici, s-o pui pe jar. Atunci se pune pe trăncănit și cu greu o mai oprești. Metodă securistică. Hotărăsc să nu planific în carte episodul – nu în varianta ei. Ar face prea mare scârbă cititorului. Așa că reiau, cu un aer gânditor povestea, din celălalt capăt.

Fănuș s-a dus cu ceilalți doi flăcăi în munte. Au luat un ARO vechi, din cele ce aveau prelată în spate. Drumul spre stână era meandrat și abrupt pe alocuri. După nenorocirea ce i se întâmplase nu mai voia să-i vadă pe ai lui, cel puțin pentru un timp. Singurul care nu luase parte la crimă era tata, care fusese cu el la muncă. A îmbrățișat neputincios patul lui gol, răvășit, cu cearceafurile mototolite ce stăteau mărturie dragostei lui ucise. Tanti Jana, vecina de peste drum turuia ca un comentator de televiziune la locul dezastrului. Personajele, coana Frosița în picioare cu mătura în mână, Alina, cu figura ei candidă întunecată de indignare, tatăl lui, la fel de mortificat ca și el, păreau în posturi ireale, ca într-un coșmar.
- Și a plecat aproape goală, păcat că n-am apucat să-i pun pe spinare măturoiul ăsta. Am aruncat după ei cu apă clocotită, da’ erau de-acu’ duși …
- Și el, arză-l focu’ să-l arză, auzi, o zis c-o ia cu el la oraș. O avut tupeu’ ăsta. Nu știi cine e? E patron de butic. Eu cred că de mult, vecină, îi punea coarne băiatului matale.
Mașina s-a hurducat la o cotitură. Nici nu băgase de seamă că au ajuns aproape.
Un bătrân cioban le-a ieșit în cale și le-a urat bun venit. Fănuș l-a îmbrățișat patetic – aproape că i s-a aruncat în brațe, era bunicul lui, confidentul copilăriei iar băieții s-au așternut la vorbă cu ajutoarele bătrânului, cei doi ciobani mai tineri.
Fane și cu bătrânul s-au așezat deoparte după ce și-au luat câte un blid cu bulz fierbinte atunci scos de la foc. Nepotul n-a voit să înceapă prin a-și spune marea lui pătimire de parcă s-ar fi temut că vorbele ar fi căzut ca bolovanii grei peste liniștea acelei dimineți.
Au discutat despre ieftinirea kilogramului de lână. Despre oile țurcane și despre mulgătorile europene, mecanice, ce vor deveni obligatorii într-o zi. Au evocat-o pe bunica, băcița, care la anii bătrâneții s-a așezat în sat. Surzenia o izolase într-o lume semiimaginară unde fiecare semen se transformase într un dușman odios. Nu o dată aruncase cu făcălețul după nepoții ei pentru o vorbă înțeleasă strâmb. Ea își știa defectul, o supăra și nu voia să și-l recunoască în ruptul capului. Ei o tratau cu îngăduitoare milă, la fel și străinii. Fusese o întâmplare hazlie când instalaseră telefon acasă la ginerele ei, tatăl lui Fănuș. Vorba-i era când prea înceată, când prea tare, fără dicție, ca un soi de hămăit. A hămăit ceva la telefonist, iar acesta a pus-o să repete și ca să n-o supere a zis:
- Sunt cam fudul de urechi, mamaie, mai zi o dată.
Ea a replicat spontan după ce a stat puțin și a rumegat ce a auzit.
- Dacă ești așa, ce cauți să lucri la telefoane?
Poanta era că mamaia fusese decisă și să-i facă lăcrămație și s-ar fi ținut de cuvânt dacă ar fi găsit în casă un complice care s-o ajute. Bunelul a râs. Fănuș a mai voit încă să-și întârzie mărturisirea. A povestit de o cățea de stână infirmă despre care citise într-o carte. Avea și ea rolul ei, era chiar un fel de starosteasă a celorlalți câini. Asta ca exemplu că fiecare are rolul lui pe pământ.
- A scris-o un vânător, iar lucrurile se petreceau în alți munți, undeva pe valea Sebeșului … - Nu mai trăi din cărți, măi băiete, l-a oprit bătrânul, îi de-ajuns să trăiești de pe urma lor, și atunci el s-a uitat în jur și ochii i s-au umplut de lacrimi, de parcă ar fi păcătuit tare. Apoi, cu glas molcom și-a spus în sfârșit pățania.
- Și mie mi s-a întâmplat la tinerețe ca ție, i-a mărturisit bunicul după ce a auzit povestea. Era o muiere afurisită foc … da’ eu nu eram însurat …
- M-am dus după ea la oraș. Am vrut să ne împăcăm. Dar pasămite că a fost prea târziu. Am văzut o de gât cu el. Altul în locul meu ar fi făcut moarte de om sau și-ar fi pus capăt zilelor.
- Dar tu, băiete ai un mare dar, darul lacrămilor, l-a mângâiat bătrânul. E dar mare și rar la noi, bărbații. Ãl de poate plânge nu se ticăloșește, nu i se-mpiatră inima, nu se smintește. Plângi dragul meu, plângi și ostoiește amarul din tine că aice nu te vede nimeni.
După ce Fane a plâns de a înmuiat pietrele, bunelul i-a spus o poveste cu tâlc. Era copil, el și cu un văr de-al lui, de mult, pe timpul războiului. S-a zvonit că dau năvală honvezii (hortiștii) în sat și ei erau la pășune cu caii și trebuiau să fugă. S-au zăpăcit și în marea lor disperare au tăbărât pe calul care se afla cel mai aproape, căutând să se urce în șa fiecare, pe câte-o parte a lui. Reușind doar să se ciocnească unul de altul la greabăn și nicidecum să încalece au căzut amândoi la pământ, iar animalul s-a scuturat și a luat o la goană. Au scăpat și ei refugiindu-se în pădure, apoi întâlnindu-se cu familia lor la niște rude, într un sat îndepărtat. Dar pățania, bunicul n-o uitase.
- Băiete, să nu cauți să încaleci pe același cal cu altul. Nici pe aceeași muiere. Că-ți rupi gâtul.
Fănuș și-a șters ochii, a râs și s-a mirat că povestea asta i-o spunea prima dată, a luat blidul cu bulz și, cumva curățit de fierea din inimă, a mâncat încet și până la capăt.
*

Yahoo messenger. Id: A_bg_67
Dragul meu Fox,
Am citit primul tău capitol – mă rog, partea aia romanțioasă, interpretată în falset ... știi, mă roade de mult o mare curiozitate să-i cunosc pe eroul tău în carne și oase și pe Carmen Zgarbur ... la urma urmei nu formăm un dreptunghi amoros, noi patru?

Yahoo messenger. Id: JFR_66
Ashley,
Zi-i mai bine dreptunghi experimental. Dreptunghiul e – spre deosebire de triunghi, o formă instabilă. Când va șchiopăta și se va prăbuși la orizontală – și asta trebuie să se întâmple mai devreme sau mai târziu, vom face o permutare între vârfurile sale și-l vom readuce în picioare. Atunci ai să-i cunoști.

Id: A_bg_67: Crezi că experimentul va reuși? De ani de zile nu s-a întâmplat mai nimic.

Id: JFR_66: Iubirea mea, răbdare ... deocamdată povestea trebuie să ajungă la prezent.

*

De o sută de ani cel puțin cât târgul de duminică se ținea pe islazul de la marginea orașului, se părea că nu fusese mai mare animație ca acum. Tanti Jana, vecina familiei Zgarbur a privit până unde orizontul se îngusta, apoi și-a comutat privirea pe aleea pe care se afla. S-a uitat atentă la cărțile vechi, la pantofii ponosiți scoși la vânzare, la elementele de robineți de pe o tarabă și la un papagal care cârâia în cușcă. A auzit din spate cunoscutul "paardon, paardon, paardon" și s-a grăbit să se dea la o parte, că în momentul următor băiatul care împingea un cărucior de marfă a și trecut în viteză pe lângă ea lovindu-i în fluierul piciorului pe imprudenții care nu s-au sinchisit. A recunoscut în înghesuială baraca în care se vindeau obiecte tradiționale, la care își plasa coana Frosița Zgarbur, pulovărele și căciulile tricotate, a trecut pe lângă ea și a dat să intre într-un magazin de pantofi. S-a oprit la vitrină când a văzut-o pe nora coanei Frosița mare comerciantă, uitându-se cruciș la clienta care tocmai proba o pereche de încălțări ieftine dintr o pânză albastră. Alte două cutii desfăcute ce tronau în mijloc stăteau mărturie că femeia dinăuntru cam abuzase de răbdarea vânzătoarei. La un moment dat răbdarea s-a epuizat și vecina a auzit-o pe Carmen răstindu-se: hai, cumperi sau nu? Dacă nu … a arătat cu degetul spre ușă. Clienta a ieșit iar vecina din sat s-a depărtat de vitrină cugetând la părul și la năravul lupului. Săptămâna următoare a venit iar: la ceilalți forfotă – la Carmen Zgarbur – clienți ioc. După un timp, la o nouă vizită, s-a încumetat să intre: tânăra n-a observat-o. Cineva tocmai îi făcuse în fine, safteaua: îi împacheta marfa. Alte persoane s-au uitat la pantofi și au ieșit. Cu un zâmbet cam strâmb, Doamna Carmen s-a izmenit la comandă: vă mulțumim, mai poftiți pe la noi. Semn că ceva se schimbase: colții lupului redeveniseră, ca în măștile tradiționale, inofensive boabe de fasole. Oile mai puteau sta un timp, liniștite.

*

Dicționar:
Noutate: tot ce n-ai vrea să știi.
Se pare că prietenii au un dar special de a te pune la curent cu tot ce n-ai vrea să afli, altminteri nu se explică conștiinciozitatea amicilor lui Fane în a-i povesti cele mai proaspete aventuri ale nevestei lui.

Oportunitate: un nou parteneriat
Afacerea din târg se năruise odată ce buticarul cu care-o prinsese soacra îi băgase cuțitul în picior unui mafiot asiatic. În scurt timp dăduse faliment și o ștersese din oraș, iar dumneaei se încurcase cu un taximetrist.

Parteneriat: se contura deja un obicei, nu?
Profitul crescuse fabulos de când ea preluase schimbul doi al afacerii. Așteptând cu mașina în fața gării le făcea cu succes concurență colegilor de breaslă bărbați când era vorba de vreo doamnă cu copii venită în vilegiatură, de vreo femeie singură sau pur și simplu de o persoană care se temea pentru viața și banii ei. Carmen își crease o reputație infailibilă, că știa orașul ca în palmă și că înadins alegea cele mai lungi trasee, după ce în prealabil își descosea victima cu viclenie, dacă era sau nu pentru prima dată pe acele meleaguri. Când gluma se îngroșa – adică în cazul în care se prezentau clienți dubioși – prietenul ei apărea ca din senin și prelua el cursa. Sau dacă se întâmpla să nu se afle prin preajmă, îi ceda cu larghețe concurenței.

Who’s next? (adică: cine urmează?)
Mai circula la vremea aia un zvon care îl supăra în mod special pe Fane pentru că atingea ceva sfânt în viața lui. „Măi frate, mi se pare că nevasta asta a ta alungată se dă la taică-tu. I-am văzut de vreo două ori ieșind împreună din barul lui nea Petrică Gângavu”. A fost gata să-i ia la bătaie pe colportorii zvonului.