V

Fulguiala stătuse. Soarele le zâmbea bugetarilor ieșiți la aer, în parc, cu ocazia zilelor libere oferite de stat în preajma sărbătorilor. Le zâmbea la fel și VIP-urilor, ce se închipuiau incognito ascunse sub hainele de iarnă. Era mare zarvă pe lacul înghețat și fură nevoiți să și facă loc prin mulțimea năucitoare a adulților și copiilor care patinau. Ea și Horia închipuiau acum o pereche de îndrăgostiți, dar misiunea lor era să urmărească un cuplu adulter din înalta societate. Afacerea cu divele rivale și slobode în judecăți moralizatoare se terminase cum nu se poate mai nostim, mai ales că Anaconda TV nu se implicase oficial în niciun fel – filmele fiind realizate de o persoană particulară și montate într-un studiou independent. Casetele fură expediate tocmai televiziunilor cu pricina, însă încrucișat, cum s-ar spune isprava uneia fu azvârlită în curtea celeilalte și întrucât respectivele nu se iubeau deloc nici între ele, urmarea e lesne de ghicit. Se încheiase și ancheta privind copiii „morți”. Tinerele mame primiseră consiliere gratuită din partea unui cabinet de avocatură, condus de o altă prietenă a Giulietei. Procesul împotriva spitalului care falsificase biletele de ieșire urma să intre curând pe rol. Iar cei doi, însărcinați acum cu o misiune relativ mai ușoară și mai distractivă, patinau ținându-se de mână. Patricia tocmai fusese tentată să se desprindă si să facă un axel, când își aduse aminte de valoarea echipamentului pe care-l avea asupră-i și se potoli. Îi venea să râdă – ipostaza i se părea caraghioasă – ea și cu partenerul său în rol de amorezi. Se abținu și surâse doar. Mai era și altceva – începuse să savureze din plin jocul acesta de-a pionul regină. Îi deschidea apetitul pentru acțiuni mai periculoase, mai dramatice și mai imperative.
La un moment dat îi pierdură în învălmășeală pe cei filați, dar n-avea nicio importanță – aveau material destul. Câteva săruturi de senzație imortalizate, o căciulă de blană dată jos ca din greșeală, dezvăluind figura proprietarului ... restul era ca și făcut. Se învârtiseră mult pe lac – soarele ajunsese la amiază și atmosfera se încălzise. Patricia se uită de jur împrejur. Marea de oameni se risipise.
- Am cam rămas singuri. Oamenii se duc la masă.
- Suntem exact în mijlocul lacului. Ar trebui să ne întoarcem și noi.
Lacul era pe cursul natural al Colentinei, și șuvoiul viu de apă de dedesubt răzbătea periculos de aproape de pojghița subțiată. Patricia făcu un pas, i se păru că i se scufundă piciorul și slobozi un țipăt. Horia Halvageari o trase înapoi, apucând o de braț.
- Încet. E periculos.
Încercară să caute un alt loc de trecere, mergând înainte, paralel cu malul ce părea acum atât de îndepărtat, dar vâna de apă tot se interpunea între ei și țărm și trebuia traversată într un final.
- Nu putem reuși. Trebuie să așteptăm să coboare temperatura cu câteva grade. Să fie ca azi dimineață, când am putut trece pe aici.
Patricia scăpă o înjurătură.
- Hai să mergem atunci pe insulă, propuse ea și nefiind altă soluție, se îndreptară într acolo pentru a aștepta căderea înserării. Horia o ajută să se salte peste bordura ce se afla destul de sus, peste nivelul scăzut al lacului.
- Sper că nu va fi nevoie să ne petrecem noaptea aici.
Insula avea un aspect pustiu. Numai ciorile cârâiau pe crengile arborilor seculari, semn că le afectase prezența intrușilor. Se așezară pe niște rădăcini groase, ieșite din alveola pământului. De mult nu mai avuseseră prilejul să stea singuri de vorbă, în tihnă, să lase partea lor comună de trecut să își spună cuvintele până la capăt. Trecutul, trecutul ei își ițea iarăși din ceață, tentaculele.
- Când am intrat în acest joc, spuse cu voce scăzută, am intrat pentru că vreau să lupt împotriva Convenției sociale. I-am spus atunci Giulietei că vreau să- mi ofere șansa să mă bat cu răii acestei lumi. Și cu cei mărunți și cu cei mari. A venit acum vremea celor mari. Înțelegi? reluă după un moment. Horia, habar n-am cât de multe știi tu despre plecarea mea de la firmă și din oraș ... dar ... cred că pricepi că onorabilul Adrian „Furtună” face parte din scârbele-ălea mari, din găinarii cu ștaif de care am de gând să mă ocup în continuare. Nu cred că-ți închipui că – fiind cea care sunt acum – o să-l las să scape.
El zâmbi.
- Îți place să-i corecționezi pe oameni, așa-i?
- Îmi place. Deși există și o dezamăgire în toate astea. Știi care? Aceea că niciunul din cei prinși cu mâța n sac n-a opus vreo rezistență. Nici măcar așa ... de frumusețea show-ului. N-au decât instinctul fiarei, de a ataca pe cei mai slabi ca ei – îndată ce prada se întoarce și contraatacă se fac mici și încep să scâncească. Măcar dacă unul sau una ar fi sărit cu pumnii la mine atunci când i-am demascat, cred că aș fi fost mulțumită pe deplin. Aș fi avut satisfacția luptei.
- Renda, leoaică tânără, făcu Horia. Atunci era momentul ca eu să intervin. Nu ți-aș fi lăsat această satisfacție de care vorbești. Dar și-așa, e o deprindere periculoasă – să corecționezi pe alții. Mai întâi o faci cu cei vinovați față de societate și față de Dumnezeu și conștiința te aprobă fiindcă ai avut dreptate. Apoi începi s-o faci cu cei vinovați față de tine și vei crede de asemenea că dreptatea a fost de partea ta. Pe măsură ce pofta vine mâncând, ideea de dreptate va deveni tot mai strictă, tot mai personală. Și vei sfârși prin a-i corecționa pe toți cei care te enervează, care nu-ți plac, care nu arată cum trebuie, adică vei deveni la fel cu răii mărunți pe care vrei tu să-i distrugi. Aici văd eu pericolul cel mai mare – pentru cineva ca tine, care nu se teme fizic, dar care vrea să și păstreze simțul moral, aura de justițiar.
- Așadar nu ești de acord cu ceea ce fac eu.
- Am spus doar că există un pericol. Firea omenească se sustrage greu de la tentații.
Ea se gândi la proaspăta anihilare a concurenței. Să fi fost ceva adevăr în vorbele cameramanului? Poate că odinioară inima ei ar fi protestat împotriva unui tertip atât de laș. Dar ochii ei văzuseră atâta suferință, atâta degradare, încât ajunsese să considere pe oricine refuza senin să-i acorde altuia ajutorul, un criminal în toată regula. Ura ei era sinceră – dincolo de „dreptatea personală”. Oare bărbatul acesta calm și potolit o putea înțelege? Îi privi fața rotundă, urâtă și negricioasă și deodată fu curioasă să știe mai mult despre el, așa că îl întrebă zâmbind:
- Ascultă, Horia, de unde vine numele ăsta al tău? Mă refer la cel de familie. Aș putea crede că străbunii tăi au fost negustori de halva. De unde ești de fel?
- Ghicește. Ai dreptul la trei încercări.
- Brăila. Ești din orașul lui Panait Istrati.
- Fals.
- Giurgiu.
- Nu.
- Constanța?
- Da!
- Și cum Doamne iartă-mă ai ajuns să te stabilești în urbea noastră prăfuită ... în orașul nostru de mitocani ... la sute de kilometri depărtare?
- Unde, la noi? La noi, acasă, la Sculăreni? E o poveste lungă.
Patricia îl privi cu luare aminte. Aveau ceva de meridional ochii lui negri, un foc mocnit ce contrasta cu paloarea gălbuie a feței.
- O, nu-i nevoie s-o spui, îmi închipui că a fost vorba de o femeie, zise ea. Amour, toujours l’amour...
- Da, răspunse el surâzând liniștit, se poate spune și așa.
Ea și-o evocă în minte pe nevasta cea grasă și se chinui să nu pufnească în râs. De gustibus ... Poate că totuși era vorba despre o alta.
- Ascultă, ce fel de sânge ai tu, grecesc, turcesc, albanez, aromân?
- Câte ceva din toate astea. Plus genovez și napolitan, după bunica dinspre mamă. Ai fost vreodată la Napoli?
Da, fusese acolo în luna ei de miere.
- Ai urcat pe Collina di Posillipo? continuă Horia. Acum se poate urca cu funicularul. E cea mai nouă linie de funicular.
Ea făcu un efort să-și amintească. În afară de Castelnuovo și Castel dell’Ovo nu ținea minte mare lucru, făcuseră un tur de forță vizitând Ungaria, Austria, Italia, și Franța în mai puțin de două săptămâni și palatele, peisajele, străzile își pierdeau referința la un oraș anume. Nu uitase propriu zis imaginile, dar toate datele de identificare se împleteau într un melanj amorf. Și mai fusese ceva. Făcuseră acel tur cu autocarul firmei. Pe atunci, speriată de ineditul și de răspunderile mariajului, se refugiase într-un flirt destul de înfocat cu unul dintre șoferi, iar la Napoli se întâmplase să fie îmbufnată și geloasă din pricină că el își întorsese atențiile spre o excursionistă din grup. Dacă omul și-ar putea retrăi viața, cum ar mai economisi bătăile de inimă, neuronii și lacrimile risipite cu atâta nechibzuință!
El nu-i lăsă timp pentru a se simți stânjenită.
- Ei bine, spuse, eu am fost acolo în copilărie. Pe vremea lui Ceaușescu, am avut șansa să merg într o tabără internațională. Cunoșteam locurile din poveștile bunicii. Din vârful colinei, pe plaja spre care stă cu fața Palazzo Don’Anna, se vede ceea ce a fost cândva vila Hamilton. Acolo a locuit stră-stră străbunica mea, ca servitoare a celebrei Lady Hamilton.
- Iubita amiralului Nelson?
- Exact. Știi ce-am admirat cel mai mult la el? Nu victoriile răsunătoare, nu curajul în luptă și nici inventivitatea în tactica navală. Am admirat modul cum a știut să iubească o femeie. Cum a uitat de reputație, de onoare chiar, de dragul ei. Știi la ce mă refer nu? A spânzurat de vârful catargului navei sale pe un nobil napolitan care a îndrăznit să-i jignească iubita. A încălcat toate convențiile militare. Lucru care i-a atras chiar oprobriul statului său major.
- Interesant, oftă ea, de fapt cred că știu povestea, dar nu i-am dat prea mare importanță. Mi-ar fi plăcut să-ntâlnesc și eu un asemenea bărbat. Dar tu te contrazici cumva: ai spus de mine, că mă paște pericolul unei dreptăți personale, subiective. Și totuși tu admiri pe cineva care a făcut la fel.
- Pentru mine, iubirea și numai ea scuză orice. Mă tem că tu nu ai o asemenea motivație, răspunse Horia prompt și fără să pară luat prin surprindere.
Tânăra femeie tăcu părând să reflecteze. Ar fi putut invoca iubirea de oameni, dar știa prea bine că în cazul de față nu era vorba de asta.
- Tu nu știi, murmură ea, cum am fost alungată. Nu cred că știi totul. Cred că ți-ai închipuit o banală ceartă între amanți. Concedierea oportunistei perdante.
Roșise. Deși n-ar fi crezut, îi era greu, chiar după atâta timp, să vorbească despre asta cu un prieten.
- Dar nici n-a fost vorba de seducția unei inocente. Am făcut o în deplină cunoștință de cauză. N-am urmărit un scop precis, dar am știut să tac și să mă supun pentru binele nostru. Al meu și al soțului meu. Mi se păruse un noroc prea chior ca să-i dau senin cu piciorul. În definitiv scârba aia putea alege o sută în locul meu.
Cum el nu spunea nimic, ci doar o asculta cu atenție, ea și căută resursele să ducă povestea mai departe. Oricâtă durere îi provoca subiectul, trebuia să meargă până la capăt.
... După despărțirea de soțul ei voise să pună capăt legăturii adultere. Nu-i mai găsea niciun sens – oricum n o mai interesa nimic. Voise să scape și în acea zi îi spusese asta șefului ei, chiar în biroul lui, în timp ce el încercase să i pipăie sânii. Ea se smucise și reușise să iasă, dar el o urmase, de două ori mai ațâțat și o înghesuise de un perete, ridicându-i fusta. Drept orice răspuns Patricia îi arsese două palme zdravene și fugise în biroul ei, sperând că nu i se citește tulburarea pe față. Asta fusese dimineața. Pe la prânz el a venit cu o dischetă în mână și privind o neutru i-a spus:
- Vreau să mi tipărești ce e pe ea și să trimiți textul tipărit la numărul ăsta – și i-a dat un număr de fax.
Ea a făcut ce i se ceruse, fără să bănuiască nimic, apoi s-au dus cu toții în sala de petreceri. Era chiar ziua patronului. S-a înfiorat fără să știe de ce când le-a văzut fețele. Erau acolo bărbați și femei, chipuri pe care le știa de ani de zile, și totuși de ce o înfiorau zâmbetele acelea, privirile schimbate?
S-a pus pe masă darul – un tablou mare, înfășurat într-o hârtie albastră. Așa cum făcuse și în anii anteriori, ea fusese cea care se ocupase de cumpărare, ea îl alesese, după ce fiecare contribuise cu bani.
- Și ce reprezintă tabloul, doi amanți care se giugiulesc, sau un nud de femeie? a întrebat un bărbat, iar ceilalți au râs zgomotos.
Patricia l-a privit surprinsă, tipul era unul care se rugase de ea cândva să intervină pe lângă soțul ei ca să fie angajat. Așa venise el în firmă. Probabil că acum uitase.
Altcineva, o femeie, a răspuns ridicând din sprâncene:
- O, eu cred că e un portret de familie. Toți se reîntorc până la urmă la ... familie, nu? Celula de bază a societății. Vă mai stă mult soțul în America la rudele alea, doamnă Roiban?
Divorțul nu se pronunțase, nici nu-i fusese intentat încă procesul, despărțirea fusese doar între ei doi și ea mai spera încă o minune.
După ce micile jigodii și-au terminat numărul, a intrat pe ușă dulăul cel mare.
- Nu văd nicio doamnă cu numele ăsta aici, a spus bossul sărbătorit, văd doar o femeie imorală și trădătoare, nu doar față de bărbații pe care i-a mâncat de bani, ci și față de firma la care și-a umplut portofelul.
Și a scos din buzunar o hârtie – copia conținutului dischetei din ajun.
- Priviți, fidelitatea dumneaei stă scrisă aici – negru pe alb. A trimis date confidențiale unei alte firme cu speranța să mă ruineze – noroc că patronul respectiv mi-e bun prieten și m-a anunțat că i s-a trimis asta prin fax.
A arătat-o la toți, apoi s-a întors spre ea.
- Ai cinci minute să pleci din firma mea. În caz contrar chem paza.
Dar ea nu opusese rezistență, nici măcar nu făcuse o scenă, cum se așteptau ochii avizi ce o priveau din toate părțile, paza nu fusese chemată și astfel Horia nu aflase de fapt ce se petrecuse. Nu că zvonurile n-ar fi răsunat pe culoarele agenției, prin birouri și mai departe pe străzile orașului, dar fiecare înflorise într-atât propria versiune, că nu mai puteai reconstitui adevărul. Ei înseși îi ajunseseră la urechi asemenea variante. Dar pentru ea în acele clipe contase doar o singură întrebare: cine a fost atunci, în acel orășel pierdut de pe țărmul Adriaticii? O clipă l-a bănuit pe augustul amant, dar faptele dovediseră contrariul. Adrian Furtună o „publicase” abia acum.
Urmaseră apoi telefoanele de amenințare, și câte trei pe zi. Oamenii vijeliosului nu făceau economie la impulsuri. O dată fusese și alergată pe stradă de ei, și groaza i se mărise când pricepuse că nu intenționau s-o bată ci s-o necinstească. Venise și citația la procesul de divorț, precum și procura prin care i se lăsau ei apartamentul și mașina. În sfârșit, boala care îi dădea dureri cumplite după acea noapte a disperării, o doborâse pe stradă în timpul unei vizite la București și fusese internată în spital. Când ieșise, îi era frică să se întoarcă acasă. N-avea pe nimeni – mama ei era moartă de câțiva ani, tatăl – recăsătorit n-avea nicio treabă cu ea, sora ei numai soră nu se putea numi ... apoi într-o zi primise un telefon de la acea brută. Asta se întâmplase după ce reușise să facă rost de locuința din București. Îi dăduse dispoziție șoferului său s-o debarce cu tot cu bagaje la noul domiciliu. Ei îi fusese frică dar n-avusese încotro. Ca o ultimă bătaie de joc, sluga cea credincioasă îi dăduse jos bagajele în mijlocul străzii, refuzând s-o ajute mai departe. Aceasta fusese istoria, și nu fusese una fericită. Aducerile aminte se prefăcuseră în lacrimi ... lacrimi pe care ea însăși și le ura, pentru că erau o recunoaștere a înfrângerii.
- Înțelegi ... înțelegi, acum de ce vreau să le dau o lecție pe care să n-o uite prea ușor? Dacă n-aș fi întâlnit-o pe Giulieta, poate că niciodată nu mi s-ar fi dat o asemenea ocazie. Și cred că m-aș fi supus convenției sociale visând toată viața vise de oameni bătrâni. Și lecția vreau să i-o dau nu numai lui, ci tuturor acelora din firmă, tuturor acelora care cred că o femeie imorală trebuia pedepsită, dar un bărbat amoral, nu. Dacă el cade, îi trage la fund pe toți. Ai să mă ajuți?
Îl privi intens cu ochii ei incredibil de albaștri. El răspunse cu o spontaneitate care o uimi.
- Bineînțeles.
- Crezi că putem avea un punct de plecare? Tu trebuie să știi mai multe despre el. Ai fost șeful serviciului lui de pază.
Horia părea pradă unei intense tulburări. Era agitat, desena cu un băț cercuri pe zăpadă.
- Da, am fost martor fără să vreau la ceva, anul trecut, spuse el încet. Stăteam la pupitrul de supraveghere în locul unuia dintre băieții mei care avea o treabă urgentă. Adrian era în firmă, dar nu în birou. Mai ții minte aplicele alea de pe pereți, din biroul lui? Într-una din ele îmi ceruse să montez o cameră video, pe care el o putea conecta sau deconecta printr-un întrerupător. Nu avea sonor, era pur și simplu o măsură de protecție suplimentară.
- Oh, făcu Patricia, ajunsesem să cred că Anaconda a inventat camera ascunsă. Presupun că ți-a folosit „școala” de acasă. Apropo, cum ai cunoscut-o pe Giulieta? Adică, stai, nu, nu-mi povesti acum. Mai bine spune-mi mai departe. Mă mir că n-avea sonor gărgărița de care zici.
- N-avea prea mare încredere în noi, asta era. Când voia să șantajeze pe cineva, folosea o alta, care n-avea legătură cu circuitul intern de televiziune. În acea zi însă o lăsase deschisă pe cea „oficială”. Văd la un moment dat un individ că intră în cadru: comut imediat imaginea pe tot ecranul. Cu câteva secunde înainte îl văzusem la poarta principală, cu mâinile în șold, proțăpindu-se în fața paznicului și vorbindu-i. După cum aveam să reconstitui ulterior, a spus că are o întâlnire cu patronul, ceea ce probabil era adevărat, fiindcă secretara i-a răspuns la interfon și l-a invitat să urce. Tipul n-a avut răbdare să aștepte, a dat năvală în biroul lui Adrian. După cum arăta pe monitor, era agitat și furios. Nu-l mai văzusem niciodată, nu știam cine este, dar am gândit imediat că trebuia să fie cineva cu fudulii grele dacă avusese tupeul să dea buzna așa în vizuina balaurului. Unul mai ceva ca el: nu credeam să fie de pe la noi. Mă pregătisem să chem prin stație pe doi dintre băieții mei știutori de arte marțiale, ca să intervină la nevoie, fără să scap din ochi imaginea de pe ecran. Și atunci s-a petrecut acel ceva incredibil. Îl văd pe individ că ridică receptorul telefonului de pe biroul șefului nostru și butonează un număr. În clipa următoare aud celularul meu sunând. N-am făcut pe moment nicio legătură. „Ascultă”, am auzit în aparat, „să știi că dacă nu vii să-ți ridici marfa, ți-o arunc în mare. Ce ești nebun, n-ai văzut anunțul din ziar? De trei zile a apărut. N-am chef să dau eu de belea.” Și convorbirea s-a terminat. Cum în tot acest timp mă holbam la ecran, avusesem senzația că vocea din receptor se sincroniza perfect cu mișcările și mimica vizitatorului. Și momentul când mi-a apărut pe celular „apel terminat” coincidea cu secunda în care el lăsase receptorul din mână. Nu-ncăpea îndoială: individul vorbise cu mine! Dar cine era și ce legătură aveam eu cu ce spusese el? Am verificat numărul de pe care se făcuse apelul. Era, într-adevăr acela din birou. Atunci am avut o sclipire – am verificat și numărul propriu al celularului. Am înghețat când mi-am dat seama că acela nu era mobilul meu ci era mobilul lui Adrian. Tot nu reușeam să pricep. Cum?
- Probabil le încurcaserăți între voi, fiindcă erau aceeași marcă.
- Da! Asta se întâmplase când mă chemase la el să mi dea instrucțiuni, o oră mai înainte.
Ea îl luă în brațe și-i aplică un sărut zgomotos pe obraz, apoi se ridică în picioare fără să observe că el roșise până-n vârful urechilor.
- Îți dai tu seama, îl avem la mână! „Marfa”, va să zică. Îl avem la mână. E clar. Eram sigură că face afaceri necurate.
- Nu e mare lucru, Patricia. Asta e tot ce știu.
- Dar e un punct de plecare. Ai să mă ajuți, ai promis! Ai să te ții de cuvânt?
- Ești șefa mea, spuse el, revenind la figura calmă dinainte. Sunt dator să fac ce-mi spui. Dar trebuie să te previn: aici nu e vorba de medici cu buzunar adânc, nici de profe cu mâncărici în palmă. E vorba de un mafiot.
- Nu-mi pasă, spuse ea pătimașă. Nu vreau să-i fac mare lucru, doar să-l fac vedetă pe sticlă. Dacă îl urmărim și îl filmăm, o să vadă toată lumea nu atât că Adi Furtunosul e un infractor, că asta e la noi ceva de fală, cât aceea că e un infractor prost. Dacă pe chestia asta poate ajunge la pârnaie, treaba Poliției, dar pe mine mă mulțumește doar să-l fac de râs. În fața tuturor, cum m-a făcut și el pe mine. Și să-l alung din oraș.
- Stai puțin, zise Horia contrariat. Adică vrei să împuști un leu în testicule și pe urmă să-i dai drumul liber, pe stradă?
Ea râse nervos. Ce mai conta, oricum n-avea decât să bată mărunt din buze. Anaconda era „invizibilă”. Nimeni nu se putea atinge de ea, „corporal”. Teoretic. Oricum, ea una își asuma riscul, și în afara ei nimeni nu era expus.
- Să recapitulăm, reluă, va să zică avem suspiciunea faptei. Și putem crede că fapta se va repeta. Anunțul din ziar e probabil metoda lor de comunicare, nu crezi? Nu știm însă nici ziarul, nici care e mesajul.
- Nu, dar dacă am ști ziarul și ziua când a avut loc discuția – nu-mi mai amintesc ce dată era – ne-am putea abona la numerele următoare și am putea vedea când apare un anunț identic. Cu alte cuvinte căutăm două anunțuri care se repetă.
- Stai puțin ... cred că știu ... e probabil ziarul la care era abonată firma ... era unul de limbă germană ... un ziar de afaceri. Dacă e ceva legat de ... mare ... aș zice că e ceva internațional, o porcărie în care sunt implicați mulți. Dar cum rămâne cu data, cu numărul inițial?
El păru că se gândește o clipă. Apoi începu din nou să scurme cu bățul în zăpadă și Patriciei i se păru că desena o spânzurătoare.
- Nu e așa complicat cum pare. Tot ce ne ar trebui ar fi să recuperăm caseta. Pe ea e trecută ștampila de timp. Casetele astea nu se aruncă. Le arhivam la firmă. Trebuie s-o recuperăm.
- Crezi că se poate?
- Da, o să mă gândesc. O să găsim o metodă.
În ochii lui se aprinsese din nou ceva, era o ură personală. Își întoarse privirea înspre țărm. Soarele începuse să coboare. Aerul se răcea, și luna se profilase pe cer, secera ei sidefie, delicată apăruse deasupra copacilor scheletici. Ciorile se liniștiseră. Era momentul să se întoarcă. Gheața se solidificase. Se ridică și Horia, țeapăn. O porniră de mână, încet, ca și la venire, pășind cu prudență. În timp ce se îndepărtau de insulă, temporarul loc de prizonierat, Patricia îl privi pe furiș. Un gând îi stăruia în minte. Ceva îl convinsese pe Horia să treacă de partea ei. Simțise asta, mărturisirea venise cumva spontan, ca și hotărârea lui de a o ajuta, și asta se întâmplase după ce ea însăși își depănase povestea. Să fi avut vreo legătură cu ceva din trecutul lui, să fi făcut „baronul de Sculăreni” ceva ce-i amintea de vreo ofensă mortală? Cumva se lega de acea femeie misterioasă care-l determinase să rămână? Îl întrebă de curiozitate, fără s-o menționeze.
- Da, răspunse el întunecat, și mie mi-a făcut un rău personal. A făcut să sufere pe cineva extrem de important pentru mine.
Prin urmare i-a rezervat soarta cavalerului Caraciollo, gândi ea prin extrapolare, amintindu și de povestea cu amiralul Nelson și nobilul napolitan care se numea astfel; zâmbi în sinea ei.

A doua zi, stând sub cască la ședința de coafură, înainte să intre în emisie, ea se gândi că de fapt și având caseta, acțiunea tot se împotmolea acolo. Nu puteau merge mai departe, pentru că nu știau unde avea să se petreacă următoarea vânzare, ridicare, cumpărare sau ce era acea operațiune ilegală. Nu știau un lucru esențial – cine era individul care fusese atunci în firmă și nici nu-și imagina cum puteau afla, altfel decât punând pe cineva să urmărească toate intrările de persoane și apoi, dacă acela ar mai fi călcat vreodată pe acolo – ceea ce era puțin probabil – punându-l sub urmărire pas cu pas. Era aproape imposibil să faci asta fără să te dai de gol într-un loc ca ăla, unde nu putea nimeni să treacă neobservat. Trebuia să găsească altă pistă, neapărat.
Ideea începuse s-o obsedeze. Era de fapt pentru ea un alt mod de a se apropia de trecut, deși nu conștientiza asta. Un mod de a se învârti pe lângă ultimul cerc, cel ce rămânea de nepătruns. Săptămâna aceea n-avu timp să discute cu Horia, dar o tatonă subtil pe Giulieta, fără să-i mărturisească în clar intențiile. Ar fi vreun pericol, în principiu, pentru postul ei de televiziune, dacă ar încurca nițel ițele mafiei de provincie? Adeseori se întâmpla ca ițele puterii să se ramifice până în structurile foarte înalte. Riposta putea veni din direcții neașteptate. Se puteau aștepta la vreun pericol „existențial”, unul care putea amenința licența postului, spre exemplu? Ori dacă refuzau să colaboreze cu autoritățile, prezentând dovezile exclusiv și în premieră, exista din partea asta vreun pericol?
- Draga mea, răspunse Giulieta, licența Anacondei nu este pericol din partea niciunei puteri. Nici legale, nici para-legale. Ca instituție, Anaconda este intangibilă. Oricând se vor găsi dovezi în favoarea ei.
Patricia fu ușor uimită. Cum putea fi atât de sigură? Se baza atât de mult pe protecția influenților prieteni străini?
- Nu numai. Există o parte a poveștii pe care nu ți-am spus o atunci când te-am dus prima dată la studioul de film. Povestea „fetiței” care și a pierdut părinții într-un accident. Ceea ce nu ți-am spus este faptul că în mașina cealaltă se afla la volan o mare personalitate. N-are sens să știi numele. Onoarea, cariera și libertatea acestui om depindeau și depind și acum de mine. Am fost singurul martor în viață, treaz și capabil să înțeleagă ceva din secvențele tragediei care s-a petrecut. Singura care am realizat că el făcea o triplare în momentul impactului și nu că mașina pe care o depășea a accelerat și nu i-a dat voie să se reintegreze în trafic pe sensul lui, așa cum a declarat la anchetă.
- Vrei să spui că ... la temelia Anacondei a stat un șantaj?
- Eu nu l-aș numi așa, răspunse Giulieta jucându-se cu firul de la telefon (erau în biroul ei; Patricia îi urmărea ca hipnotizată mâinile). Eu l-aș numi ... convenție. Uneori și societatea are de câștigat mai mult de pe urma unui bandit în libertate și spoliat de bani, decât de unul îngropat în pușcărie. În definitiv omul mi-a făcut un mare bine: m-a eliberat dintr-un prizonierat, chiar dacă a fost un criminal inconștient.
- Și pe acest om ... l-ai mai văzut de atunci? N-a încercat să te elimine și pe tine?
Giulieta începu să râdă. Nu, criminalii de genul ăsta preferă să-și cumpere pacea.
- Aș putea spune că acum suntem aliați. Este unul dintre acționarii marionetă ai Anacondei, adăugă. Asta nu nseamnă că n-o să-l execut și pe el la momentul potrivit.
Ciudate raporturi se stabileau uneori între victimă și călău! O legătură indestructibilă, oricum. Uluită încă o dată de caracterul prietenei ei, Patricia aproape că își uitase propria problemă.
Îl reîntâlni pe Horia la inaugurarea unei noi emisiuni – botezată „Cuore”, un soi de glumă neagră inventată de năstrușnica patroană, la care comicul de situație surclasa aproape spiritul caritabil al emisiunii. Într-un platou amenajat în curte, în aer liber, săptămânal zece doamne din înalta societate – altele de fiecare dată – urmau să pregătească delicatese culinare pentru azilele de bătrâni ori pentru casele de copii, sau pur și simplu pentru săracii din casele capitalei. Se făcuse un fel de repetiție și Patricia murise de râs văzându-le pe celebritățile alea cu mâinile pline de cocă până la încheieturi, cu unghiile năclăite și neîndemânatice ca niște școlărițe. Îi aducea aminte de ce spusese baroana Ericsson mai deunăzi. Venerabila doamnă ținuse cu prilejul ultimei ei vizite, o alocuțiune acidă despre reprezentantele sexului frumos din țara noastră, retransmisă, bineînțeles, de Anaconda. Discursul – o veritabilă tragere de urechi – șocase cu atât mai mult cu cât doamnele autohtone erau obișnuite să audă păreri dintre cele mai măgulitoare din partea străinilor de sex masculin.
- „Româncele sunt elegante și arată bine pentru că se preocupă exclusiv de fizic” opinase baroana. „Nu se implică în acțiuni caritabile, nu le pasă decât de propria persoană. Asta le deosebește de doamnele din Occident.” Prin urmare, cele ce nu precupețeau în vorbe niciun prilej să-și arate dragostea de oameni, nu putuseră refuza o atare invitație întru salvarea onoarei naționale.
Electricienii de platou făceau ultimele reglaje la spoturile de lumină și Patricia, nerăbdătoare și puțin mai agitată ca de obicei, se împiedică de cablul camerei doi – camera lui Horia – aproape să-i scoată din funcțiune interfața de comunicare cu regia. Zâmbi nervos și el surâse la rândul lui, punând mufa la loc.
- Astăzi arăți foarte bine, o complimentă el, învăluind-o cu privirea.
- Poate pentru că azi sunt eu însămi, o simplă figurantă, spuse ea în șoaptă. Horia, nu știu dacă planul nostru are șanse. Și îi spuse despre punctul în care se părea că totul se împotmolește.
- Nu, răspunse el, liniștit, m-am gândit la asta. M-am gândit, pe casetă a rămas și numărul mașinii cu care individul a venit. Intrarea era și ea supravegheată. Chiar dacă eu n-am urmărit-o în mod special pe ecran, imaginea a rămas stocată. Când o să mă duc, o să iau ambele casete.
- Și cum o să faci? O să intri prin efracție?
- Nu neapărat, spuse el laconic. Există și metode mai inteligente.
Ea o luă ca atare.
- Bun, și cu ziarul cum facem? Ne abonăm la el pur și simplu și în fiecare zi comparăm toate anunțurile cu toate cele din „numărul pilot”? Îți dai seama ce înseamnă asta?
- Există metode. Metode electronice. Se scanează foaia de hârtie cu un dispozitiv special. Apoi există programe de calculator care transformă poza brută în caractere inteligibile. Ca acelea care se culeg de pe tastatură. Și în fine, sunt programe care pot compara caracter cu caracter două texte electronice.
- Perfect, spuse ea neînțelegând prea mare lucru din partea tehnică a problemei. Când le faci vizita de rigoare foștilor noștri colegi?
- Îndată ce trec sărbătorile. Nu e frumos să dai lovitura când adversarul se gândește la sarmale.
Ea râse, surexcitată.
- Ia stai, spuse, mi se pare că văd pe cineva.
Îl părăsi pe Horia și își făcu loc prin mulțimea de figuranți, cerând scuze. Femeia pe care o zărise era în ultimul plan, sub copertina ce adăpostea mesele unde se preparau bucatele. Era venită, laolaltă cu mulțimea de figuranți, cei care alături de somități urmau să ia parte la muncă și la show.
- Tanti Lenuța, o strigă Patricia și bătrâna, recunoscând-o, veni până la ea cu o expresie timidă și blândă.
- Draga mea, n-am știut că și tu vrei să vii aici. Puteam să venim împreună.
- Nu-i așa că e o inițiativă minunată?
O privi pe bătrâna ei vecină cu un aer radios și ușor șăgalnic, ca o fetiță ce voia să-i facă o șotie bunicii, una inofensivă și amuzantă. Își închipuia că va primi un răspuns entuziast. O văzu în schimb pe femeie că își pleacă ochii, tăcând.
- Sunt aici pentru că asta e datoria oricărui creștin: să își ajute semenii, rosti ea în cele din urmă pe un ton potolit, lipsit de orice urmă de exaltare.
- Dar nu vi se pare o inițiativă extraordinară?
- Nu draga mea, deloc. Totuși, față de acea neghioabă emisiune, față de „Renda” … care pare făcută cu atâta ranchiună … numai când o văd pe femeia aia cu fața adumbrită care-și închipuie că poate să schimbe lumea … că așa se face binele …
- Cum adică, ce vreți să spuneți? ripostă tânăra ei vecină, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Aproape că și vocea îi deveni schimbată, pițigăiată, ca atunci când vrei să țipi și lacrimile te îneacă.
Dându-și seama că o rănise și întrucâtva speriată de efectul neașteptat al vorbelor sale, tanti Lenuța îi puse mâna pe braț în semn de împăcare.
- Scumpa mea, nu știam că-ți place „Renda” așa mult … eu am vrut de fapt să spun despre toți … toți reporterii, toți domnii doctori, învățații … toți care își închipuie că omenirea începe cu faptele lor … Un călugăr neștiutor de carte care se roagă face mai mult pentru oameni decât ei … eu așa gândesc.
- Da? spuse tremurând de furie cea care tocmai fusese „desființată” prin câteva cuvinte. Atunci dacă gândiți așa, nu mă mai mir de ce toată lumea din bloc vă calcă în picioare: asta e, aveți ceea ce meritați.
Și îi întoarse spatele; „petrecerea” își pierduse farmecul, iar seara i se păru apăsătoare și lungă, cu interviurile nesărate, mirosul bucatelor și programul artistic. Cât despre relația cu vecina ei, începând din acea zi, se răci considerabil.


Horia se ținu de cuvânt, lăsând să treacă sărbătorile, pentru a porni la acțiune. Neagră la inimă din pricina neînchipuitei trădări, Patricia aproape că se detașase și de ideea marii ei urmăriri. Nu-l întrebă nimic o bucată de vreme, timp în care locuitorii unui anumit oraș trăiră o experiență de zile mari. La sediul unei anume agenții de turism, se primi un telefon de amenințare ori avertisment: în clădire se afla o bombă. Urmarea fu cea obișnuită în asemenea cazuri: birourile se goliră în câteva clipe. Toate ușile rămaseră deschise, după cum li se ceruse de către inspectoratul județean al poliției, a cărui echipă de pirotehniști nu putea ajunge decât într un sfert de oră. Nici păzitorii cei vajnici ai citadelei de beton și sticlă, nici stăpânul lor și nici curioșii ce credeau că asistă la evenimentul secolului, nu îndrăzneau să facă vreun pariu pe propria viață. Se buluciseră cu toții, într-o piațetă din împrejurimi, la o distanță respectabilă.
Pe strada pustie, ieșit ca din pământ, apăru cineva: un bărbat. Se strecură pe lângă gardul mai înalt ca un stat de om și intră prin poarta larg deschisă. Străbătu culoarul pustiu de la parter, apoi la capătul lui coborî câteva trepte și pătrunse într-un soi de beci, o încăpere friguroasă ce-i era extrem de familiară. Fără să-și scoată mănușile, căută în dulapul din perete și scoase la iveală o mică cutie numerotată. Apoi se așeză în față pupitrului de supraveghere și introducând un cod de protecție, își șterse propriile imagini, după care opri alimentarea întregului sistem și pe aici îi fu drumul.
- Iată, îi spuse câteva zile mai târziu Patriciei Roiban, făcând stop pe cadrul în care se vedea o mașină din care cobora un bărbat. Iată, acesta este omul nostru și după cum vezi, numărul se distinge clar. Practic, am identificat persoana. Am un bun prieten la registrul auto.
Le luase ceva timp să vizioneze toate casetele din luna respectivă și când o găsiseră pe cea cu pricina, făcură calculul datei pentru ziar scăzând trei zile. Ce straniu i se păruse ei să-și revadă firma, colegii, patronul și mai ales pe sine însăși în acele imagini ce-și depănau povestea mută! Și se gândi – nu-i ieșea din minte – la ce spusese vecina ei, la seninătatea desăvârșită cu care spusese acele lucruri de neînchipuit. Trebuia să-și alunge din creier ecoul acelor cuvinte ca să poată acționa lucid, să meargă înainte pe drumul pe care se angajase.
Se părea că destinul se hotărâse să le dea o mână de ajutor, fiindcă Horia, interesându-se chiar în ziua aceea la prietenul lui, află că mașina aparținea unei firme de expediții navale internaționale. Mai mult, firma era înregistrată în Constanța, orașul lui natal, așa că urmau să dea lupta cumva pe teren propriu. Făcură rost și de ziarul vechi de la redacție, dar în mulțimea de anunțuri în limba germană pe care amândoi o cunoșteau aproximativ, nu le sări niciunul în ochi ca fiind neobișnuit, suspect ori conspirativ. Nu le rămânea decât metoda propusă de Horia, compararea electronică. Mai aflară că firma în cauză își desfășura activitatea în zona liberă din sudul Constanței, cea care avea acces la noul port de mărfuri. Aveau un cap de pod destul de solid, pentru că știau pe cine aveau de urmărit și unde. Mai rămânea de răspuns la întrebarea „când” și pentru asta trebuiau doar să aștepte. Erau conștienți că așteptarea putea dura cu lunile. Și într-adevăr iarna trecu fără ca vreun anunț să coincidă.