*
După două zile

Vântul a început să bată. Astăzi am simțit pentru prima oară niște mărunți și sporadici stropi de ploaie londoneză. Suntem pe Ludgate Hill. Autobuzul ne-a lăsat undeva pe Fleet Street, după ce capacul de la afișajul lateral al numărului a căzut cu zgomot și șoferul a anulat imediat cursa, dându-ne jos pe toți pasagerii din motive lesne de înțeles în conjunctura actuală. La capătul străzii, se profilează dintr-o parte turnul cu ceas din dreapta frontonului Catedralei Saint Paul’s, apoi pătrunzând în piațetă, vedem întreagă capodoperă a lui Wren pe care am admirat-o de pe Tamisa.
Urcăm treptele catedralei (penitență pentru cei în vârstă care abia mai răsuflă) și iată-ne înăuntru.
Avem un privilegiu pe care nu l-am anticipat: să asistăm la serviciul divin (Evensong) ținut în fiecare după-amiază de Biserica Angliei. Preotul ne spune că suntem cu toții bineveniți. Suntem rugați să ne așezăm în strane și să ne închidem celularele și să nu facem fotografii. E prima oară când mă aflu într-o biserică anglicană. Alegem un loc în șirul de bănci de lemn, situat de o parte și de alta a imensei nave. Corul (pe care nu-l văd, e undeva departe, în fața noastră) cântă. Privesc în sus la întrețeserea aeriană de arce de boltă care nasc volume măiestrite încinse cu „împletituri” circulare, apoi la balustrada ce mărginește etajul superior unde, prin ferestre, intră, difuză, lumina amiezii. E un echilibru bine venit în proporții și în ornamentație. Încerc să fac comparații, dar memoria nu mă ajută, iar cultura mea turistică include doar monumentele de artă religioasă de la noi, catolice, luterane și ortodoxe. Nu am o senzație de sacru copleșitor unde omul să fie redus la dimensiuni de pigmeu, dimpotrivă; disting o statuie ecvestră în stânga, dincolo de culoarul de acces central și două monumente funerare în dreapta – din câte știu din planul bisericii nu sunt morminte, acestea fiind într-un spațiu separat, sub noi, în criptă. Iată că și omului – eroului – i se acordă o dimensiune monumentală, cvasi-sacră.
Corul se oprește. Urmează o scurtă pildă. Lesson number 1. Sunt prea emoționată ca să înțeleg ceva. Am venit aici ca într-o continuare a periplului de la Greenwich, în locașul unde doarme întru veșnicie marele Nelson, alături de alte nume ale istoriei: ducele de Wellington, învingătorul de la Waterloo; Florence Nightingale, „doamna cu lampa” a războiului Crimeei, fondatoarea școlii de asistente medicale; însuși marele Wren e înmormântat aici.
Corul aduce slavă din nou prin cântarea sa. Apoi urmează a doua pildă: Lesson number 2. De data asta înțeleg că e un fragment din Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel, patronul spiritual al cărui nume îl poartă catedrala. Mă ridic, cu sfială (pentru că ar trebui să stau locului, așa cum am fost rugați, dar timpul nostru e prea măsurat) și mă duc până la cele două monumente funerare din dreapta mea. Citesc:

„Richard Rundle Burges Esquire, comandantul navei HMS Ardent care a murit într-o încercare îndrăzneață și plină de succes de a frânge linia inamică la Camperdown pe 11 octombrie 1797.”

Aceeași epocă zbuciumată a războaielor napoleoniene. Trec mai departe, după ce admir un basorelief care ilustrează o întâmplare biblică: este reprezentat Iisus care le vorbește soldaților cerându-le să nu jure strâmb împotriva semenilor și să fie mulțumiți cu salariul lor. Un alt monument înfățișează un trup de bărbat pe care viața îl părăsește și care este susținut de îngeri:

„În memoria Căpitanului HMS Majestic, George Blagdon Westcott, ridicat prin cheltuieli publice pentru cinstirea memoriei sale. Ucis la Abukir după 33 de ani de serviciu, la 1 august 1798, în al 46-lea an de viață.”

Iată deci un om al mării care și-a început cariera la 13 ani ... tot din ceata de frați a lui Nelson ... Mă întorc la locul meu, tocmai la timp: congregația rostește Crezul. Este un moment de comuniune, care înalță spiritul. În engleză, pare la fel în substanță cu ceea ce rostim noi, în bisericile noastre ortodoxe. Doar puțin diferit întru formă.
"…I believe in the Holy Ghost: The holy Catholic Church; The Communion of Saints: The Forgiveness of sins: The Resurrection of the body, and the Life everlasting.
Amen."
Sunt puțin contrariată de "Catholic Church". Nu asistăm la o slujbă anglicană? Din câte am reținut la începerea ei, lucrul acesta e fără dubiu. O pornesc din nou „la drum”, înaintând către transeptul de sud, unde știu că sunt scările ce coboară în criptă și mă opresc la cordonul care desparte zona congregației și a corului de cea unde stau așezați vizitatorii care asistă la slujbă. Orga intră în acțiune; Galeria Șoaptelor (spațiul de sub imensul dom central) reverberează. Sunetul pare a se materializa. Îl zăresc și pe preot, undeva la amvon, tot în dreapta, cum stau și privesc. Pierd șirul minutelor. La un moment dat slujba ia sfârșit. Mă regăsesc cu ai mei, care au venit între timp și ei. Am vrea să vizităm în amănunțime spațiul catedralei. Congregația se retrage. Membrii ei, bărbați și femei, au în mâini cărți de rugăciune pe care le predau, pe rând unui domn îmbrăcat la costum de culoare închisă, care stă și le strânge. Nu știu exact ce funcție are, dar el este cel pe care toți vizitatorii îl întreabă câte ceva. Aflăm că biserica se va închide. Întreb și eu cu timiditate, dacă mai putem merge în criptă. Mâine, mi se răspunde cu solicitudine, dar mâine e o altă zi, cu alt program, pentru că sejurul acesta e scurt și nu ne putem permite dublaje de trasee.
Ne retragem și noi spre ieșire. Privesc fascinată la spațiul rotund din mijloc, de sub dom, al podelei, mozaicat în formă de raze de soare, un fel de proiecție delicată a „umbrei” marii cupole. În centrul „soarelui” se află un capac cu grilaj aurit – o adevărată dantelărie în metal. Prin ochiurile grilajului întrevedem cripta (mai este și un spațiu intermediar cu o plasă fină de sârmă unde se aruncă monede). Chiar sub noi doarme marele Nelson. Poate a fost voia lui să nu-i tulburăm somnul. Ne lămurim asupra monumentului ecvestru: este al marelui conducător de oștire și om de stat – ducele Wellington. Turiștii ies pe rând, unii punând încă întrebări unei doamne și domnului în negru care fac parte din personalul administrativ al bisericii.

Aflu și misterul Crezului anglican, pentru că, da, slujba a fost anglicană. The Church of England s-a desprins de Roma (în vremea lui Henric VIII) dar asta nu înseamnă că nu se mai consideră pe sine a face parte din catolicism, un catolicism nepapal și reformat însă.
Cu alte cuvinte, chiar dacă „mama” o consideră eretică și protestantă pe „fiică”, aceasta nu s-a dezis întru totul de „mamă” …




God Save the Queen


Ne urcăm în 74, double-decker-ul „nostru”, care ne scoate din zona unde locuim (Cromwell Road) înspre centru. În prima zi, după ce am vizitat Hyde-Park, am făcut un tur cu el până la capătul din Backer Street, undeva în cartierul Marylebone. Astăzi îl vom lua până la Hyde Park Corner (din nou). Pe ordinea de zi avem Palatul Buckingham (nu mai sperăm să prindem schimbarea gărzii; somnul de dimineață e prea dulce!) și Piața Trafalgar. Mă urc pe imperială (ce păcat că double-decker-ele roșii nu mai sunt un „monopol” al capitalei britanice, le întâlnești acum și prin alte locuri din Europa); autobuzul cotește la mustață pe străzi înguste, face incredibile viraje directe la stânga, dă prioritate la virajele dreapta, într-o oglindire amețitoare a regulilor de circulație „normale”; este o senzație ciudată la înălțime, parcă aș fi pe spinarea elefantului. Am mers pe Quensburry Road, am trecut pe lângă liceul și institutul francez, apoi pe lângă un ciudat ansamblu statuar cu roți dințate și goarne de gramofon. Ieșim din nou în Cromwell Road, în fața muzeului Victoria and Albert. Pe stânga, puțin mai departe vedem Brompton Oratory, o frumoasă biserică despre care am citit prin ghidul Londrei. Ajungem la Harrod’s, celebrul supermarket, care e acum în proces de renovare; pe fațada dinspre stradă au fost întinse un fel de prelate imprimate exact cu detaliile construcției, încât aspectul să nu fie de șantier: au rămas neacoperit doar parterul, cu copertinele-umbreluțe verzi. Accesul cumpărătorilor se pare că nu e restricționat. Străzile din zona Knightsbridge sunt și ele în șantier, se sapă pe mijloc (probabil la rețeaua subterană) și tot în aceeași zonă văd un șantier de construcții și remarc organizarea pentru lucrători sub forma unor mici barăci modulare suspendate, în două șiruri lungi, suprapuse; e un soi de bloculeț din elemente metalice.

Coborâm la Hyde Park Corner și traversăm în micul părculeț din mijlocul scuarului. E de fapt un fel de parc tematic, cu câteva monumente întru cinstirea eroilor (impresionant cultul englezilor pentru eroi și ca mulțimea de statui din Londra, un adevărat oraș-muzeu din acest punct de vedere!). În centru, Wellington Arch amintește de Waterloo. Pe latura dinspre Grosvenor Place e amplasat monumentul artileriștilor regali, cu un mortier tronând pe un piedestal lung de piatră, având la capete întruchipările din bronz ale soldaților servanți, supraviețuitori sau căzuți în luptele evocate pe piedestal.
Pe o altă latură la capătul scărilor de acces la pasajul subteran, vedem un imens zid curb de marmură gri, cu plăci fasonate, dispuse ordonat la vârf și „deconstructivist” la bază. Pe una din laturile sale e o fântână „picurătoare”, ale cărei „lacrimi” curg întru memoria soldaților australieni căzuți în primul și al doilea război mondial. "Whatever burden you are to carry, we also will shoulder that burden", e postulat pe placa comemorativă, sub simbolurile Australiei, cangurul și pasărea emu.


Ne continuăm de aici drumul spre Palatul Buckingham, ale cărui ziduri de împrejmuire le vedem peste drum. Mai aruncăm o privire spre colțul opus al părculețului unde știam că se află (le văzusem din autobuz) un câmp de cruci (de fapt sunt pe o porțiune vălurită de teren) ce amintesc de sacrificiile neo-zeelandezilor, ceilalți frați ai Commonwealth-ului din extremitatea sudică. Sunt niște cruci foarte originale, rezultate prin secționarea oblică a unor plăci încrucișate de metal, cam cât un stat de om.
Intrăm pe Constitution Hill, un bulevard ce delimitează pe stânga Green Park, având în dreapta grădinile palatului. Intrarea se face printr-un alt memorial – ca un punct culminat a ceea ce am văzut până acum. Dedicat tuturor cetățenilor imperiului care au susținut efortul de război al Marii Britanii, Memorial Gates, inaugurat de regină în 2002, la jubileul său de aur, constă în patru stâlpi având în vârf ceva ce seamănă a urnă de bronz. Lateral, într-un mic foișor se poate citi de pe o placă de metal povestea monumentului.
"Memorial Gates – o datorie de onoare către cele 5 milioane de bărbați și femei de pe sub-continentul indian, din Africa și Caraibe, care au voluntariat în luptele celor două războaie mondiale, alături de armata britanică. Este prima dată când sacrificiul lor primește o recunoaștere potrivită. Acești voluntari având astazi mulți descendenți ce locuiesc în Marea Britanie, porțile servesc pentru a aminti tuturor de sacrificiile împărtășite în vremuri de mare restriște".
Aceasta e esența. Cununile de maci roșii din plastic abundă și aici. Mergem mai departe, din greșeală o luăm pe pista de biciclete, suntem claxonați apoi admonestați de un biciclist solid care ne zice s-o luăm pe de lături. După ce admirăm de pe margine The Green Park, și el tot parc regal (sunt 8 parcuri regale în Londra „Mare”) și tot în același stil, de pajiște cu copaci, ajungem în fine în piața Palatului Buckingham. Observ că seamănă cu palatul regal de la noi, cumva au aceeași masivitate barocă. Piațeta e plină de lume. Dincolo de gard, zăresc un ofițer de pază (care pare a fi omul pentru relații publice). Sunt contrariată că nu poartă tunică roșie și celebra căciulă din blană de urs pe care o știu din poze ca ținută a gărzilor reginei. Acesta e îmbrăcat ca un policeman obișnuit (în spatele lui stă un altul cu automatul gata de folosire). Îl întreb despre schimbarea gărzii, îmi răspunde că pe cea de azi am pierdut o, așa cum bănuiam. Union Jack-ul (și nu stindardul regal) flutură pe acoperiș, semn că regina nu este la palat. Cu doar trei zile în urmă a avut loc „defilarea drapelului” (Trooping the Colour), ceremonie la care regina, de ziua ei „oficială” (a doua sâmbătă din iunie), își trece gărzile în revistă în fața unui public numeros. De când iapa ei neagră, "Birmaneza", a ieșit la pensie în 1986 după 18 ani de serviciu, Maiestatea Sa participă la paradă cu faetonul. Probabil că acum și-a luat o mică vacanță.
Peste drum de palat, admirăm grupul statuar dedicat reginei și împărătesei Victoria (în timpul căreia imperiul britanic a fost în maximă expansiune și pondere în ecuația mondială a puterii), construit în 1911 (la 10 ani după moartea ei). Regina, reprezentată la vârsta senectuții, tronează cu sceptrul în mână, printre personaje alegorice, îngeri, lei, făpturi fabuloase din panteonul legendelor marine (sirene, mermen – echivalentul masculin al sirenelor, un hipogrif – animal mitologic pe jumătate cal pe jumătate grifon)
Ansamblul, o combinație de marmură albă, bronz negru patinat și bronz aurit (la vârf), e amplasat într-o amenajare lacustră – două bazine simetrice, în arce de cerc, pe bordura cărora stau și fac poze turiștii.
După ce ne săturăm ochii cu fastul victorian, hotărâm să facem un popas în Green Park ca să deliberăm care va fi traseul în continuare. Obiectivul final de astăzi este Piața Trafalgar. Intrăm în parc prin somptuoasa Canada Gate (toate parcurile lor văd că au asemenea porți monumentale, „parcă ar fi cimitire”, observă cineva, molipsit se pare de umorul britanic), studiem harta parcului și poposim pe una din cele două alei ce flanchează „pajiștea centrală” (The Broad Walk).
Am putea ieși în strada Picadilly și vedea celebrul Hotel Ritz, mergând în continuare până la Picadilly Circus; sau ne-am putea abate spre aleea ce mărginește parcul în dreapta și vizita – dacă avem norocul să ne alipim unui grup – Spencer House (reședința familiei Spencer, din care făcea parte Lady Di), un palat palladin ce adăpostește picturi și decorațiuni superbe.
Alegem în final traseul cel mai direct: o vom lua pe The Mall (a nu se confunda cu Pall Mall, care merge în paralel), bulevardul larg (sunt puține bulevardele largi în Londra) ce se naște dicolo de piațeta rotundă cu statuia reginei Victoria. Bulevardul a fost gândit ca o cale de acces triumfală către Piața Trafalgar și este străjuit din loc în loc de catarge în V pentru drapele: în timpul vizitelor oficiale pe ele se arborează steagul țării înaltului oaspete; acum pe toate aceste catarge flutură drapelul britanic, ceea ce îi sporește parcă măreția.
Trecem de grajdurile și de clădirea palatului St. James, intersectăm Marlborough Road atenți mereu la sensul din care trebuie să ne asigurăm. Traversăm apoi Mall-ul pe dreapta, unde se întinde de-a lungul bulevardului, parcul St. James. Îl știu de pe hartă, cu lacul său în formă de cheie franceză. Aceleași șezlonguri, aceeași dragoste a englezilor pentru soare și natură. Noi ne continuăm drumul, admirând în treacăt capacele rotunde din metal fixate din loc în loc în asfalt: pe partea aceasta ele aduc aminte de jubileul de aur al reginei, sărbătorit în 2002. Pe partea cealaltă a bulevardului, din loc în loc, ca și prin Hyde Park erau altele: repere ale aleii memoriale ale Prințesei Diana de Walles cu un trandafir în centru, ceva ce seamănă cu roza de Yorkshire. Îmi amintesc de un vers din oda lui Elton John: Goodbye, England’s rose …
Ne apropiem de capătul parcului. Zăresc undeva vis-a-vis ceva ce aduce cu columna lui Nelson. Am și ajuns? Scot ghidul, contrariată. În față văd Arcul Amiralității, iar piața Trafalgar trebuie să fie undeva dincolo de acesta. Nu, e altă columnă, mai puțin înaltă, dedicată Prințului Frederik, duce de York. Refăcând drumul paradei drapelului, care începe la palat și continuă pe Mall, așa cum am mers și noi, cotim la dreapta pe lângă colțului parcului și iată-ne în uriașa esplanadă formată în unghiul drept dintre vechea clădire a Amiralității și cea a Gărzii Călare (Horse Guard). Tribunele pentru spectatori se mai văd încă, se lucrează la demontarea lor. Alături de oficialități, 7000 de norocoși, trași la sorți dintre miile de aplicanți ce depun anual cereri la cancelaria regală, asistă la ceremonia care își trage originile din secolul 17, când soldaților le era prezentat, înainte de bătălie, drapelul regimentului spre a fi recunoscut. E o punte a tradiției, între trecut, prezent și viitor. După ce regina își conduce trupele înapoi la palat, acum, în zilele noastre, urmează un spectacol dat de avioanele de luptă ale RAF.
După ce mai trecem în revistă un monument cu cinci soldați din bronz aliniați (ridicat – pentru a câta oară – în cinstea eroilor ultimei conflagrații mondiale) și un altul în memoria pușcașilor marini, lăsăm în dreapta falnicul Arc al Amiralității (construcție monumentală cu trei porți de acces, prin cea din mijloc trecând doar regina cu caleașca și suita sa) și – ieșind printr-o străduță laterală – ajungem în Piața Trafalgar. Înainte de orice altceva hotărâm că e cazul să ne punem, cum spune românul, burta la cale (a mea deja mârâie ca un tigru), începând să sondăm alternativele. Preferăm unui restaurant scoțian ce pare deasupra buzunarului nostru un fast-food cu nume franțuzesc. Ne amărâm zilele - la propriu - cu o supă fierbinte (care cred că e specialitate mediteraneană, am ales-o dintre două sortimente, celălalt fiind o supă cu brânză de capră!). Ceea ce mâncăm e un fel de ceai verde, condimentat, în care sunt pasate legume, ne e silă, dar înghițim din nevoia de ceva fierbinte și desigur, ne facem probleme în legătură cu o eventuală digestie „cu scântei” (care până la urmă, din fericire, n-a fost). Fotografiez o cabină roșie telefonică, apoi încerc să prind din diferite poziții columna lui Nelson. Reperez în fund Galeriile Naționale cu frontonul lor de templu grec și în dreapta, biserica St Martin’s-in-the-Fields, unde au fost botezați mulți prunci de sânge regal și unde se fac multe acte de caritate. Trecem pe lângă scările ce coboară spre stația de metrou, un pasaj îngust și discret.
Câțiva turiști, copii sau nu tocmai, călăresc leii ce flanchează columna și fac fotografii. În piață sunt montate corturi, se dau pliante și tricouri, e mare înghesuială. Este „săptămâna refugiatului”, pe soclu se văd pancarte albastre cu UNHCR și cu Darfour, iar pe una din laturi e improvizat ceva ce seamănă a rug. Mă uit după celebrii porumbei, dar nu-i văd nicăieri, probabil că au zburat prin alte părți, unde e mai mult loc.
Ne mai uităm puțin la cele două bazine cu apă în formă de trifoi cu patru foi, apoi la statuile din piațetă. Două din ele sunt ecvestre, îi reprezintă pe Carol I și pe George al IV-lea. Toate statuile privesc în aceeași direcție. Mai puțin cele acvatice, cu delfini și băieți-sirenă care scuipă șuvoaie de apă. Și desigur, cei patru lei adăugați ulterior monumentului principal. Există și un soclu gol.
Distant și detașat de toată vânzoleala de la spatele lui, Nelson privește de la înălțime, peste Londra, până la mare. Mă uit la el, în sus, la norii care se mișcă, și am o iluzie optică. Am senzația că lordul Horatio e cel care – în vârful catargului - columnă, în uniforma de mare gală și cu tricornul pe cap – navighează solitar spre infinit.