IX

Timp de câteva luni, Renda a împărțit bani oamenilor și le-a ascultat povestea. Față de unul singur Anaconda nu și-a ținut cuvântul și nu i-a mai dat nimic, iar pe moderatoarea de la „Legiune” această exceptare a pus-o într o situație ciudată față de ea însăși. A mai făcut variație între timp o campanie de măcelărire a câinilor nerevendicați de pe străzi și Patricia s-a trezit ea însăși în miezul acțiunii, deși nu era în atribuțiile și planurile ei. A asistat ca simplu citadin la ea în cartier și s-a întâmplat să fie și Horia de față cu o cameră de amator, în timpul lui liber. Ea a privit la spectacolul unei morți lente prin otrăvire și n-a putut întoarce capul cum a făcut demult, în ziua când o luaseră pe baroana Ericsson de la aeroport și merseseră pe șoseaua aia garnisită cu cadavre. A spus doar „filmează” cu răceală și această mică consolare că răutatea, imbecilitatea și iresponsabilitatea oamenilor vor fi văzute de mii de alți semeni a făcut-o să suporte ceea ce vedea cu o stranie detașare de moment, în timp ce trecătorii încingeau o aprinsă discuție pro și contra, ca la politică. Între timp a auzit că personajul nefast din trecutul prietenei ei s-a stins într-o sărăcie lucie, după ce și-a dat toată averea săracilor, iar moștenitorii văduviți – nevasta și progeniturile – i-au dat lovitura de grație, l-au părăsit pentru această ultimă extravaganță. Adi de la Sculăreni l-a urmat la zeghe pe doctorul Menghele și la fel și domnul de pe casetă. Dar asta n-a mai contat. Patricia a ratat încă două examene de conducere. La ultimul, a așteptat trei ore să-i vină rândul pe bara unui gard de parc de la punctul de plecare. A dat pe gât înghițitură cu înghițitură o sticlă de tărie și când i-a venit rândul, caraliul a dat-o jos din mașină, crucindu-se : nu mai văzuse niciodată un candidat care nu se mai ținea pe picioare la un asemenea examen, necum o femeie. Iar într-o zi când primăvara s-a întors peste fire, ea s-a urcat în merțanul negru și a plecat spre libertate ca puiul de rândunică în primul zbor fără părinți. Noroc că mai fusese folosit de curând, că era în bună stare și asta i-o datora lui Horia; de altfel el o și ajutase să țină nesfârșita hârțogărie a proprietarului de mașină la zi. Iar faptul că însăși libertatea proprie o căuta și o risca deopotrivă n-a avut importanță mai multă decât merita. Trecuse dincolo de o limită sufletească a fricii pentru lucrul cel mai idiot din tot ce se putea întâmpla – să fie reținută fiindcă n-avea carnet. A menținut doar sănătoasa frică pentru adevăratele pericole. A tremurat când a ieșit de pe alee și s-a integrat în șuvoiul amețitor și aproape neîntrerupt. A fost stângace, bruscă, apoi a prins ritmul și a reușit să-i țină pasul. Fără clănțănitori și bombănici în dreapta, motiv de stres suplimentar și de dispersare a atenției, traficul părea mai puțin înspăimântător. A înțeles ceva mai bine firea omenească. Cavaleri atotputernici în iluzorii armuri de oțel, unii au mentalități medievale. Șarjează, își sfidează adversarul. Emotivii au și ei un mod special și paradoxal de a se comporta. Se înfig în accelerație și gonesc de parcă necuratul i-ar urmări. Se tem de stradă, nu se simt bine în ea, caută disperați să ajungă la adăpost. Patricia își alungă emoțiile negative înjurând. Mintea ei începuse să se sincronizeze cu filmul străzii. Þinându-se după o Skoda Octavia plină cu membrii unei familii se trezi că ajunge la o mănăstire de la marginea orașului, în preajma unui lac și a unei păduri – loc de agrement. Atunci realiză pericolul prin care trecuse și nădușeala o mură din cap până-n picioare. Tot așa ca pe o pisică ce s-a urcat prea sus într-un pom, o apucară amețeala și frica să se mai întoarcă. Degetele au căutat instinctiv pe telefonul mobil singurul număr pe care și l-au adus aminte. Deși era sâmbătă, el a venit. L-a zărit coborând dintr-un taxi la capătul aleii, lângă fosta tabără de pionieri.
- Ce-a zis nevastă-ta că evadezi din infernul conjugal ca să-ți salvezi colega? îl întâmpină ea zâmbind, apoi văzând că el se înroșește și dă să-i răspundă, adăugă repede: am glumit, iartă mă, doar am glumit.
El o certă că făcuse o atare imprudență. Ea se întristă din nou, aducându-și aminte de tot ce fusese la mijloc.
- Am văzut atâta rău, am suferit atâta că mi s-a îmbolnăvit inima. M-am îmbolnăvit să văd atâta rău în jurul meu și am impresia că orice victorie e o iluzie. M-a atins cu suflarea lui otrăvită de simt că mă doare fiecare bucată din mine. Am vrut să ies din mine însămi. Am fost disperată.
- Asta se-ntâmplă pentru că tu cauți răul cu tot dinadinsul. Nu mai vezi altceva. Îl vânezi și el s-a întors împotriva ta. Era normal să falimentezi, spuse Horia, pentru că el fusese cel la care se gândiseră degetele și inima.
- Așa ți se pare? Cum să faci altfel, dacă vrei să te lupți cu el?
- Hm, ia spune, când șofezi cum faci ca să nu dai în bordură sau în stâlp, te uiți la respectivele? Nu, dimpotrivă, îți alegi traiectoria care trece pe lângă ele. Cam așa e și-n viață. Eu consider două reguli ca transferabile : nu da prioritate cui n-are acest drept și nu te uita la bordură, că dai în ea.
Patricia surâse. I se părea plastică exprimarea.
- Da, să ocolești bordura, adică să faci bine. E corect ce spui. N-am făcut bine atâtor oameni?
- Nici asta nu trebuie căutat dinadins. Datoria cuiva e să facă bine aproapelui, adică celui pe care-l întâlnește în suferință. Îl întâlnește, nu neapărat îl caută. Ești sigură că n-ai ignorat cumva un aproape care avea nevoie de tine în favoarea unei cauze vagi și generale?
- Of, întotdeauna mă faci să … de fapt vreau să spun că … în fine, Giulieta … mă contrariază câteodată. Mi-e greu să înțeleg tot ce se referă la ea, la noi … la Anaconda. Uneori mă gândesc că face o manevră. La armată știu că se spune de învăluire. Ne apropiem de ceva, dar nu știu exact de ce. Nu ne apropiem în linie dreaptă ci în cercuri. La început mi se părea clară cauza pe care a expus-o.
- Ce anume ți se pare neclar?
- Mi se pare că ar trece la un nou nivel în jocul acesta. Nu doar că a îndulcit oarecum duritatea execuțiilor publice și a început să pună accentul pe acest bine pe care Horia îl vede atât de diferit, gândi … ci e vorba și de mijloace. Am aflat că vrea să angajeze detectivi particulari, continuă cu voce tare. Noi să facem, cum ar veni, doar munca de studiou. Apoi, că vrea să se extindă, cum s-ar zice la firme. Să înființeze un departament de transmisiuni sportive și unul de producție de film – mă rog, asta în viitor.
- Și ce filme vrea să facă? întrebă Horia și începu să râdă. Haiducii lui Șapte Cai în versiune millenium? Cât despre treaba cu detectivii … foarte bine, s-o fi convins că nu-i așa bine să lucrezi cu amatori.
- Oare să nu mai aibă încredere în noi?
- Nu, draga mea, e așa cum ai spus. Jocul trece la nivelul doi. Jocul de șah. Pionii și-au făcut datoria. Urmează piesele mai grele.
- Þi-a vorbit și ție despre asta? Despre … jocul de șah? Știi că de mult mă roade curiozitatea să aflu, de unde o cunoști tu pe Giulieta? Cum ai ajuns să lucrezi pentru ea?
- Îl cunoșteam pe soțul ei. Îmi era rudă pe departe. După ce el a murit și noi am venit la București, ne-am vizitat din nou și ea mi-a spus de Anaconda. Eu aveam nevoie de un job, ea de cineva care să se priceapă la aparatura video și la operatorie și am acceptat.
- Atunci înseamnă că o cunoști bine. Știai despre … părinții ei?
- Da … desigur.
Nu-i spuse că purtarea Giulietei față de fratele pierdut și regăsit era ca o oglindă în care ea, Patricia, se privise brusc și recunoscuse șocată o parte din rolul ei, din răzbunătoarea Renda, deformată, mărită și înspăimântătoare. Niciodată nu te sperii de ce-ai putea să devii, până nu te privești din exterior, în altul. Nu-i spuse nici de strania potrivire cu slovele cârcotașului necunoscut. Gândurile astea erau chiar pentru ea adânci și confuze, nu suficient de penetrante să iasă până la suprafața cuvintelor.
Totuși, fiindcă el fusese în acea poveste instrumentul destinului, ea îi povesti scena. El nu păru mirat. Dădu din cap, ca și când s-ar fi așteptat să se întâmple. Merseseră destul de mult pe jos; ajunseseră pe malul neamenajat al lacului, acolo unde își întind păturile, scaunele și mesele, vilegiaturiștii de sfârșit de săptămână. Se făcuse cald și el se dezbrăcă de haină.
- Þine-mi și mie.
Îi dădu borseta s-o țină. Fără te rog frumos. Ea avu un ciudat sentiment.
Ca unei iubite. Nu ca unei persoane cu care te formalizezi.
N-o mai irita precum în acea zi când dormiseră în aceeași cameră pentru ultima dată. Se pomeni că regretă că n-au să mai fie, probabil, asemenea niveluri în jocul de-a dragostea. Îl luă de braț și el nu tresări, ceea ce însemna că jocul devenise obișnuință.
- Hai să mergem, ai tăi pot fi îngrijorați.

Când au ajuns la o distanță respectabilă de bloc, el a vrut să coboare. De aici, pe străduțele interioare nu mai era niciun pericol. N-a vrut s-o pună pe Patricia în situația să dea explicații sau să lase capul în jos. De dimineață, când ea plecase, ochii iscoditori ai Mateeascăi n-o slăbiseră și scheletul ei strâmb îi sugerase pentru o clipă o metaforă a morții … Dar acum văzu o mulțime de oameni adunați, erau de fapt toți vecinii pe care-i cunoștea și mulți alții, de care habar n-avea cine sunt. Erau și dubele Salvării și Medicinei legale. Cu inima înghețată de spaimă, Patricia coborî din mașină. Oare în ce fel avea s-o mai lovească Răul încă o dată? De data asta era sigură că nu ea îl căutase.

- Da’ cum s-a întâmplat?
- Au alergat prin grădină și-au tăvălit răsadurile.
- Era băiatul acela, nepotu’ lu’ dom’ Voinea.
- Nu-l știi? dracu’ ăla de vizavi. Tot timpu’ o necăjea pe doamna Rodica. Odată a trebuit să-l ude cu furtunu’.
- Care doamna Rodica?
- Doamna Mateescu.
- S-o ia naiba de cotoroanță, din cauza ei s-a întâmplat așa nenorocire. Ce, ai văzut mata babă frumoasă și copil cuminte? Ce dacă-i tăvălea grădina?
- O să se ducă la pârnaie, fu*o-n c*r pă mă-sa, doar s-a votat legea de protecție a copilului!
- Ce vorbești dom’le, asta pățești când i-ai dat o palmă la un năpârstoc, nu când l-ai omorât, aia e lege clară de când lumea, te duci și-nfunzi pușcăria cât ai zice pește și pe ani mulți, și așa pățeai și-nainte.
- Ce te tot bagi mata, bre, cine a omorât pe cine? A fost un accident, ăl mic s-a împiedecat și a căzut cu capul de bordură, nu face nimeni nicio pușcărie, ce mama dracului, unde s-a pomenit …
- D’apoi cum, cine l-a alergat nu-i vinovat cu nimic?
- Ia mâna de pe mine obraznicule, nu merg nicăieri! Ceee? Sunt femeie bătrână, bolnavă. Să mă iei pe mine cu forța? Iaca nu merg nicăieri. Nu dau nicio declarație, am spus destul, iac-așa. Și vreau să fie de față și nipoată-mia.
- Sigur, domnișoara avocată. S-a asigurat de moștenire.
- O să vedeți ’mneavoastră c-o să-i dea drumul. Pe seară vine înapoi. Nu-i voie s-o rețină fără mandat.
- Săraca mamă, era singurul copil. I-a venit rău, au luat-o cu salvarea.
- Așa am fost și eu când a murit băiatul meu. Și când Tatiana mea și-a îngropat cartea, tot așa am simțit, parcă murise un om.
- Ce carte?
- Fata mea scrisese o carte. Cartea aia i-a adus toate necazurile. De la carte s-a îmbolnăvit. Am îngropat-o la marginea orașului. Cartea.
- Tanti Lenuțo, …

L-au privegheat împreună în acea noapte pe micuțul neînsuflețit. Patricia îl știa bine. Fusese elevul ei în acel an când se infiltrase ca spioană în sistemul educațional. A petrecut câteva ore cu bătrâna Mărgeanu. Durerea, mânia și amintirile comune le-au împărtășit cu sfială întâi, apoi fără, punând cruce la vechea lor sfadă. Domnul Voinea a stat și el cu nepoata lui, mama băiatului. După miezul nopții, Patricia s-a dus la ea acasă, să se odihnească. A scos sticla de la locul de taină și abia când arsura cea dulce a mângâiat gâtul, somnul a venit. A auzit apoi zgomote deasupra și s-a sculat. Focul din gât a ajuns în inimă. Așa cum ei au spus, criminalei i se dăduse drumul. Legea era neputincioasă. Când, un minut mai târziu, vecinii au auzit bubuituri ca de tunet, au ieșit cu toții la uși. Au văzut-o pe Patricia bătând toba cu un polonic în ușa de fier a Mateascăi.
- Ieși criminalo, să te judecăm. Crezi că dacă te-ai ascuns acolo n-o să te scoatem?
S-a liniștit numai după ce alcoolul și-a făcut efectul deplin. A adormit instantaneu pe preș ca un străjer credincios în fața celulei unui condamnat.


"La ce ne folosește toată civilizația la care pretindem că am ajuns, dacă punem mai presus micile noastre manii în fața vieții unui om? Ce aduce constructiv conflictul între generații dacă se inversează ordinea firească a plecării din această lume? La ce mai folosesc legile dacă …"
Nu mai știa ce să scrie, acesta ar fi trebuit să fie discursul ei. Dar faptele trebuiau să vorbească ele însele, să fie acuzatorul principal. Când legea e neputincioasă trebuie să intre în scenă cine e mai presus de lege: opinia publică, pe numele ei vulgar, demonetizat și ponosit.
Se afla de o jumătate de oră în biroul Giulietei și acum relua a treia oară argumentele, care se transformaseră într-o disperată implorare. Ajutaseră atâția oameni, pentru ce n-ar înțelege și n-ar accepta să aducă în fața lumii întregi durerea unei mame? Și repetă – iată că venise timpul lor – argumentele lui Horia: cum poți să slujești o cauză vagă și generală, dacă nu poți aduce un pic de dreptate în viața unui semen pe care întâmplarea ți l-a sortit ca aproape? Așa cum făcuseră de zeci de ori în trecut, pentru oameni pe care nici nu-i cunoșteau.
- I-am promis că-i voi scrie o scrisoare Rendei, nimic mai mult. Să știi că nu mint, îți jur, m-am gândit la Anaconda ca orice simplu muritor care-o urmărește, ca la ultima soluție de justiție.
Dar pledoaria ei a fost în zadar. Patroana Anacondei a rămas neînduplecată. A încercat s-o împace, dar finalul discuției era unul singur … Ciclul de emisiuni dedicate copilului se încheiase. Anaconda obținuse lucrul pentru care a militat. Ceea ce voia Patricia era o întoarcere înapoi, o abatere de la noul obiectiv pe care și-l impusese. Cauzele mari impun sacrificarea micilor drame personale, mai ales cele fără soluție imediată în materie de îndreptare ori pedeapsă. Apoi era și problema travestiului Rendei. Era periculos să te apropii atât de mult de oameni care te cunosc bine și de aproape, care ți-ar putea recunoaște mâinile, forma feței, timbrul vocii … Nu, în cazul acesta era mai bine să nu se implice în niciun fel.
- Așadar, acesta e ultimul tău cuvânt? întrebă Patricia cu lacrimi în ochi.
- Mă tem că da, draga mea. Și te rog să nu uiți un lucru: acela că eu știu ce e cel mai bine pentru Anaconda.
Ea ieși. În capătul scărilor aproape că dădu peste Horia Halvageari.
- Hei, ți s-au înecat corăbiile?
Apoi, intuind că între ele două se petrecuse ceva care pe ea o dezamăgise cumplit, el adăugă, fără intenția de a fi cinic:
- Bună dimineața, bine-ai revenit cu picioarele pe pământ.


Blocul vui un timp și tot un timp Mateeascăi nu prea îi mai vorbi nimeni. Nu mai fu văzută prin grădină, iar Patricia n-avu șansa s-o întâlnească altfel decât în compania domnișoarei nepoate care-i arunca priviri sfidătoare și ironice. Salutul fusese însă abolit între ele, iar domnul Voinea nu-i mai adresa cuvântul, firește, decât pentru strictul necesar. Dar cum toate pe lumea asta se uită până la urmă, blocul se liniști, zvonurile se estompară și doar familia îndoliată rămase pentru vecie cu durerea. Patricia își luă permisul de conducere, și avu puterea să simtă o firavă, îndoielnică bucurie. Nu mult după acest eveniment, într-o zi, se pomeni vizitată. Surioara cea iubitoare revenea în București, acompaniată de data asta de mama ei vitregă – soția tatălui lor. În timp ce le punea în față o farfurie cu fructe, Patricia își aminti cum râdeau ele două, fetele, în frageda pruncie, de mama Tănțica zisă și mama Tonțica. Dacă soarta fusese ironică cu sora mai mare, iată că nici pe cea mică n-o cruțase de bancuri proaste, respectiva devenindu-i mezinei, rudă. În altă ordine de idei, cu ce ocazie prin Capitală? Vreun alt chiuretaj? Nu, nu, pacienta era mămițica. O aducea la un control "genicologic". Cât despre tânăra domniță, de curând căsătorită cu iubitul ei, dumneaei avea de gând să lase un moștenitor.
- Ai aflat ultimele vești de-acasă? Amicul tău, Adi-barosanul a încercat să evadeze de la pușcărie și a mierlit-o. A sărit la tipul care-i păzea și a căpătat un glonț, cică din greșeală în loc să fie-n picior, a fost în cap. Ca-n filme, ca să vezi. Eu zic că i-au făcut felul ăia cu care trăgea țepele, ca să nu sufle.
- Ce mai e pe la firmă? întrebă Patricia fără să pară peste măsură de impresionată.
- O, unii sunt bine, alții au dat de dracu’ … după cum poți să-ți închipui și singură. Bine că ai zburat de-acolo la timp, altfel, cine știe? Ghici cu cine m-am întâlnit în luna de miere? schimbă ea subiectul cu aerul că bomba o lăsase expres la urmă. Apropo, hai să vezi pozele din Grecia, o să remarci ceva interesant.
Ei, cu cine se mai întâlnise? Ultima dată când se văzuseră fusese Horia Halvageari. Acum?
Femeia scoase pozele și le împrăștie pe masă. Patricia le studie, apoi, deși ceea ce văzu o lovi atât de tare în zona aia intimă ce se cheamă suflet, reuși să-și compună o figură impasibilă. Doi ani de experiență în TV o învățaseră să fie o actriță bună când se impunea cu tot dinadinsul. I le înapoie zâmbind posesoarei.
- Cred că e un trucaj. Oricum nu-mi pasă.
Vizitatoarele zâmbiră și ele și se uitară una la alta.
- Te-am văzut când ai venit cu mașina. Nu ne duci și pe noi până-n Floreasca?
Acolo era cabinetul unde trebuia să se consulte mămițica. În trafic, la un semafor, Patricia scăpă ambreiajul taman la verde, mașina făcu un hâc puternic și motorul se opri. Figura se repetă de alte două ori și din urmă se auziră numaidecât iritate și prelungi, claxoanele. Pe ea o pufni râsul, un râs nervos, de nestăpânit. Le privi cu coada ochiului pe pasagerele din spate.
- Patricia, draga mea, se trezi cârâind mămițica, conduci ca o cizmă.
Ea își aminti că ambele doamne făcuseră eforturi nereușite în sensul acesta, până se convinseseră că e mai ușor să dirijezi și mașina și șoferul – de pe locul din dreapta. Din dreapta patului.
- Dar conduc, replică, în timp ce dădea la cheie, continuând să zâmbească.
- Știi, i se confesă surioara, la un moment dat pe traseu, m-am hotărât să fac un copil fiindcă vreau să am pe cine bate. Mă plictisește grozav să dau numai cu gura ca să-mi vărs nervii.
- Ce te faci dacă ajungi la emisiunea Rendei?
- O, tipa aia misterioasă? Misterioasă … așa ca tine. Cu ce te mai ocupi, drăguță? Se vede că n-o duci rău … ai pus lăbuța pe vreun fraier … sau te pomeni că ți-ai luat un serviciu pe bani la greu?
- Mă descurc ("creier de bibilică, limbă de viperă, proastă, proastă, dar te învârți prin jurul adevărului, oi fi mirosit tu ceva?"), nu-ți fă griji pentru mine.
Mama vitregă și fiica se mai uitară o dată una la alta cu subînțeles, apoi cea tânără se uită strâmb la ceafa Patriciei.
Călătoria luă sfârșit la colțul unei străzi elegante și aflând că vizitatoarele nu intenționau să înnopteze la ea, răsuflă ușurată. Ură multă sănătate matroanei.
- Să știi că era chiar el, îi servi surioara drept desert. Nu-i niciun trucaj. Și-a refăcut viața, ce să-i faci, nevastă-sa nu-i prea grozavă, așa-i? Da’ puștii ăia mici sunt grozavi, mai ales acela mic, leit tac-su, deh! Și americancele astea nebune – să vii în vacanță în Grecia cu un plod de țâță după tine! Dar ex-ul tău arată teribil de fericit, ce trist, nu?

Patricia se pomeni stând în parc, cu porumbeii de jur împrejurul rondului cu bănci, chit că nu-și amintea de când stătea acolo. Le urmărea neobositul du-te vino terestru și înaripat, când îl zări pe el. Unde era de nu-l văzuse mai demult? Sări de pe bancă și îi veni în întâmpinare, îl apucă de braț.
- Ce faci, unde ai fost atâta timp? Și de ce m-ai părăsit, ce s-a întâmplat atunci pe insulă? Ce spirit rău ți-a vorbit? Mi-a fost atât de dor de tine.
- Cine ești tu? Nu te cunosc, răspunse el.
- E adevărat nu mai sunt eu, un om diabolic m-a mutilat, dar sunt soția ta.
- Soția mea este ea.
O văzu atunci pe femeia care ținea în brațe un copil foarte mic și de mână un altul, care voia să fugă după porumbei.
- Iar ei sunt copiii mei. Cine ești tu?
- Sunt … Renda. Înainte mă numeam Patricia. Eram soția ta.
- Ah, Renda, paiața aia de la televizor care le smulge mamelor copiii din brațe și-i dă la străini …
- Ce tot spui? Cum poți să spui asta despre noi … nu noi facem asta … ai grijă!
În acel moment o pisică neagră se repede la cel mai apropiat porumbel și-i înfige ghearele în gât … iar de nicăieri apare Mateeasca care-i ia mamei copilul din brațe și rânjind, o ia la fugă cu el. Patricia se repede la rândul ei, o pune la pământ, îi ia copilul și se întoarce cu el spre bărbat și spre soția lui, dar pe dată își dă seama că se făcuse noapte și că ei au dispărut. Iar ea se învârte pe loc neștiind ce să facă. Ce să fac cu un copil, eu care nu mai pot fi mamă …
Mintea ieși la liman dintre valurile visului și realiză că nimic din astea nu se petrecuseră … se trezi. Dar chipul nenorocitei ăleia era ultima imagine și furia o răscoli. Se uită pe fereastră – se întunecase. Adormise când era încă amurgul. Trase o haină pe ea și coborî cu pași precipitați. Știa precis ce voia – ce trebuia să facă. Intră în mașină, cotrobăi după trusa de scule, acționă clapeta capacului și ieși. Desfăcu șuruburile bateriei și se căzni să-și aducă aminte care era ordinea în care conectase Horia cablurile astă iarnă când i-o pornise după ce bateria ei înghețase. În ce ordine or trebui deconectate bornele? Își aminti. Reuși s-o tragă afară, îi rupea mâinile. După ce demontă căpăcelele de la compartimente, o luă pe aleiuța de sub geamuri și în grădină deșertă acidul din baterie, câte puțin, câte puțin. Horticultoarea morții n-o să mai aibă pretext și motiv să alerge pe nimeni. Nu va mai răpi niciun copil din brațele mamei sale. Ce mai rămase din acid îi turnă pe preș, cu grijă, și pe mutește, ca nu cumva să iasă cineva s-o întrerupă și numai când găurile din cârpa ce sfârâia mocnit începură să se unească, îi lăsă obiectul cel greu plocon și supliment la ușă și o întinse păcănind din papucii cu toc, fără să-i pese dacă acum era văzută de cineva. Satisfăcută pentru acea noapte, se azvârli iar în brațele somnului, dar el refuză s-o mai cuprindă.

"Unde e Horia? când era aici și mă uitam la el dincolo de obiectivul camerei parcă prindeam un anumit fel de … curaj. Telespectatorii cred că mă uitam în ochii lor, eu mă uitam în ochii lui. Da, desigur, el antrenează acum echipa „lărgită” a Anacondei. „Se caută cameramani – cerințele postului: prezență de spirit, o bună coordonare oculo-motorie. Restul vă învățăm noi”. Ce anunț! Iar Giulieta a vorbit serios de echipa de transmisiuni sportive". I-l va lua pe colegul și prietenul ei, definitiv. Iar ea e acum singură, cu durerea acestora și cu durerea ei, cu amintirile care vin neîncetat și obsesiv printre două fraze, între două replici, în ritmul unui flux-reflux.

- Dragi prieteni care urmăriți emisiunea noastră la Anaconda, v-o prezint pe Rita. Are un metru și zece centimetri și handicap de gradul …

Ea a admirat marea aceea atât de albastră ca toate mările sudului, plină de insule. Dincolo de insulă, departe, se afla țărmul Siciliei. Italia și luna lor de miere, care fusese artificială și tristă.

- Deși este un om perfect normal și se poate deplasa, a fost nevoită să angajeze pe cineva care s-o conducă la serviciu. Pentru a o feri de răutatea semenilor ei, chiar și a copiilor …

El a spus că-i e teamă să treacă prin locul acela. Ea a trecut printr-un fel de tunel și a ieșit dincolo, pe plaja Mariei Tereza. După ce a înfruntat spaima întunericului, mirosul urât al dejecțiilor umane i-a dat curaj. Mai trecuseră și alții pe aici și se ușuraseră în întuneric. A luat în mână o pietricică cărămizie, perfect rotundă, de pe plaja fără scoici.

- A cerut de la Long-Life doar să-i publice povestea … fără nicio pretenție materială … Iar această doamnă, a doua noastră invitată, are o boală ciudată ce o face să arate mult mai în vârstă decât este în realitate. Acest lucru îi este amintit permanent, într-o lume în care orice ciudățenie e imediat sancționată de priviri, de curiozitate, de comentarii. Ca la grădina zoologică. Și ca să evadeze din cușcă, ea se arată acum unei țări întregi … Iar noi îi vom interpela telefonic pe câțiva dintre vecinii ei, care …

"Toți acești oameni care se numesc handicapați. Ar trebui scos acest cuvânt din vocabular."

Au băut o bere „Piva” la o bodegă de pe plajă și s-au întors în orașul cetate. Au trecut pe pasarela aceea de pământ care unea insula cu țărmul. Apoi în baie, ea a scăpat un prosop curat pe jos.

- Trebuie să vă spun că suntem pe cale să obținem schimbarea pe care ne-o dorim. Într un timp record s-au strâns o sută de mii de semnături … Pentru cei a căror suferință se rezolvă cu bani, societatea va fi în sfârșit constrânsă să contribuie … Iar acum, după obiceiul știut, vom interpela pe cineva din vârful acestei societăți … de data asta pe domnul ministru … Rog regia să stabilească legătura …

El a ieșit de sub duș și a bruftuluit-o. A privit-o urât. De ce?

"Am eu de fapt vreo putere? În fața morții nu. Nu am fost în stare s-o împiedic, s-o aduc în fața justiției nici atât. În fața vieții? Nu, nici asta. Viața și-a urmat cursul pentru El. El care a făcut ceea ce eu n-am să pot face vreodată. S-a perpetuat în urmași după legea firii."


El a ieșit prin acea ușă-fereastră, ce dădea în balconul- terasă- grădină, a ocolit havuzul cu statuetă.
Cât respect îți datorezi ție însuți? Desigur, cât îți acordă ceilalți. Nu există în fond altă măsură.
Ea a rămas privindu-l, fără să știe că n-avea să se mai întoarcă niciodată. S-a întors cineva care semăna cu el, cu chip de gheață, cu inima împietrită.
"Cât mă respectă ceilalți? Cât îi respect eu pe ei? Nu mai simt acum durerea lor, ci doar furie. Lacrimile s-au prefăcut în vorbe de ocară care-mi sar pe buze. Ce mă mai leagă de Giulieta, decât legământul urii? Să nu uităm niciodată, să nu iertăm niciodată."
Tabloul din biroul Giulietei. Al lui George Soros. E o mare admiratoare a lui. Omul care a luptat de unul singur împotriva unui sistem și care a învins. Cel care a demolat lira sterlină, cel care a adus o avalanșă financiară în campania împotriva unui președinte american pe care-l detesta.
"Noi ce vrem să distrugem? Convenția socială. S-o distrugem. Dacă în ciuda aparențelor, nu ne distruge ea pe noi. Sau dacă nu ne distrugem noi pe noi înșine."
Adrian Meșină. Doctorul Mengele. Au fost pedepsiți. Și? Și acel om care a fost în spatele paravanului de beton? Pe acela cine-l va pedepsi? Acela care a pus punct unei vieți și a născut o alta, falsă, anormală, mai anormală decât acești sărmani anormali, respinși de societate, umiliți, degradați? Acela a născut-o pe Renda. Nu Giulieta, nu ea însăși, nu circumstanțele ulterioare. Și adesea se-ntâmplă să ne urâm cu patimă genitorii.

- Fata mea, ce-i cu tine? Nu te-am văzut niciodată așa de …
Domnul Voinea o privea. I-a mai spus câteva cuvinte. Ea n-a auzit, dar s-a ridicat mașinal de pe băncuță și au mers împreună la biserica din cartier, acolo unde cei credincioși își află primul refugiu, iar ceilalți îl caută în disperare pe ultimul. Ea a îngenuncheat și a dat în sfârșit drumul lacrimilor, în fața altarului. Cuvintele de ocară s-au reconvertit în veninul lichid.
Doamne, numai Tu poți ști cine a fost acel om. Numai Tu îl poți pedepsi. Fă-l, Te rog, Doamne, să plângă așa cum plâng eu, să-i curgă lacrimile pe față și să nu se mai oprească …
Când au ieșit din vechiul lăcaș i s-a părut că icoanele plâng și ele, cu lacrimi negre. Afară căzuse întunericul, norii acoperiseră cerul și vântul se stârnise, ca și cum s-ar fi tulburat brusc armonia Universului.

*

- Ce-nseamnă asta?
S-au privit ochi în ochi. Giulieta era furioasă. Furioasă pe ea. Patricia încercă să-și păstreze calmul. Ștampila mâniei de pe chipul femeii din fața ei îi evoca teribila scena când își înfipsese colții în nefericitul de frate său. De ce avea s-o acuze? O dăduse în bară ieri, cumva, la Legiune? I-ar fi spus ieri.
- Când te-ai oferit să mă urmezi, ai jurat credință unui mod de conduită. Ai consimțit că vei păstra secretul persoanei tale. Că gloria, orgoliul și aerele le lași în pragul hotărârii pe care ai luat-o. Ce înseamnă asta? repetă patroana Anacondei întrebarea și Patriciei îi fu pus sub nas un jurnal, din specia acelor tabloide cu fete goale și știri de senzație, care se vând ieftin și se cumpără ca pâinea caldă, pentru a fi aruncate la coș la fel de rapid. Văzu în acel jurnal o fotografie deasupra căreia scria cu litere roșii „Renda se confesează. Renda ne arată fața ei”. Apoi, sub fotografie, începea povestea: „în exclusivitate pentru ziarul nostru … faimoasa vedetă de televiziune ne-a arătat frumoșii ei ochi pe care ochelarii ne-au împiedicat atâta vreme să-i vedem. Ea se află în orașul nostru într-un turneu de popularitate”.
Iar fotografia o arăta pe … ea, dând autografe unor presupuși admiratori. Instinctiv, citi titlul ziarului. Un ziar de provincie … din fericire. După ce momentul de uimire trecu și ea putu analiza poza mai cu atenție, se liniști și gândi doar: „Atât de repede?”
Zâmbi și spuse:
- Dar nu sunt eu, uită-te la culoarea ochilor mei. Eu am ochi albaștri, nu verzi. Uită-te la dantură, adăugă și-și trase în lături buzele pentru ca șefa ei să se convingă. Eu n-am dinții din față încălecați. Uită-te la fotografie, nu sunt eu în ea, chiar dacă seamănă cu mine… de altfel, când aș fi putut să mă duc până acolo și să mă întorc, că doar am fost aici, cu tine, tot timpul!
- Ce vrei să spui atunci, că ai o soră geamănă de care eu n-am știut?
- Nu e geamănă, răspunse Patricia, e mai mică cu un an.
- Și pentru ce te-ai apucat să-i faci ei confidențe despre cine ești tu?
- Nu i-am făcut niciuna! Sora mea e o imbecilă. A avut nevoie de bani și l-a păcălit pe nenorocitul acela de redactor amator de senzație. Nu a știut absolut nimic de la mine. A mers la plesneală – o simplă coincidență, regretabilă, uimitoare, dar nimic mai mult decât o coincidență. Probabil că treburi de-astea se întâmplă zilnic, cu fete care se dau drept mine, dar noi habar n avem, iar ziarul acesta ți-a fost trimis doar pentru că Anaconda are corespondent în orașul acela.
Văzu în ochii interlocutoarei ei că n-o crede. Continua s-o măsoare cu un amestec de răceală și dispreț. Totuși se felicită că găsise atât de firesc o minciună plauzibilă.
- Vom da o dezmințire. O să spun cu proxima ocazie că orice asemenea încercare e un fals, fără să spun numele ziarului. Iar pe directorul lui o să-l apelez în emisiune, drept pedeapsă, să dea partea leului la săraci.
- Să nu uiți un lucru, răspunse d-ra Coreitaru, pe un ton dulceag și aparent confidențial, care o făcu pe tânăra femeie să tresară. Nu că ar mai fi crezut în prietenia Giulietei … dar spera ca măcar relația lor profesională să mai funcționeze. - Pe cine suni tu în emisiune, asta stabilesc eu, ca și până acum. Þi-am mai spus asta, cred, că anumite roluri nu se inversează.
Iată, gândi Patricia, învelindu-se o dată în plus în mantia futilității și a ridicolului, că o mică consolare tot există: povestea nespusă a acelui copil mort a fost răzbunată de flerul și ciuda unei imbecile.

„Ați luat la rând scrisorile expediate la Long-Life, dar voi răspundeți tuturor acelora care vă cer ajutorul? Ipocriților!”
„Renda, ai vorbit într-o emisiune de banii furați, iar tu ai cerut o definiție. Să știi că bani furați înseamnă bani luați din avutul altcuiva, nu bani obținuți fără muncă, cum au răspuns în unanimitate musafirii tăi. Astea sunt concepții de pe vremea de tristă amintire.”
„Pe ce criterii vă alegeți victimele pe care le taxați de bani? Am convingerea că nu la întâmplare!”
Bilețelele „admiratorului” anonim – toate scrise la fel și ușor de recunoscut ca emise de aceeași minte – erau păstrate de Patricia la loc sigur. Începuse să-l simpatizeze oarecum pe expeditorul lor și mare poftă ar fi avut să dea într-o zi Giulieta peste ele.