“- Vreau să știu ce e cu tine! Ceruse Diana cu o zi înainte de cum îl văzuse ieșind din curtea școlii, îl aștepta întotdeauna pentru a merge acasă împreună.
- Nimic…
- Dacă nu-mi spui, orice ar fi, jur că mă întorc înapoi! Nu mă interesează că e ziua ta sau nu!
Putea vedea limpede că vorbea serios. Trase adânc aer în piept.
- Nimic, repetă privind alături, nu încă.
- Cum adică - încă? Ești palid și mi se pare c-ai plâns. De ce?
- Pentru că s-ar putea să plec și să nu mă mai întorc niciodată, strigă și lacrimile negate atâta timp îi împăienjeniră vederea. Se așeză pe iarba proaspătă și verde, încă umedă în urma plaoii de dimineață, era prea supărat ca să-i mai pese că-și murdărea hainele cele bune, își acoperi fața cu palmele. O auzi așezându-se lângă el.
- O să te murdărești, șopti Diana mușcându-și buzele.
Victor râse fără să vrea, în ochii ei nu văzu decât sinceră îngrijorare.
- Nu te-am văzut niciodată plângând, continuă fata pe un ton personal, apoi se întinse și-i șterse lacrimile.
Toată fațada se prăbuși și fu din nou cel de mai înainte, cel care-I putea spune prietenei lui orice.
- Tata vrea să mă trimită la…, se împiedică neștiind ce să spună și –mai ales- dacă să-i spună, …la o școală, departe.
Diana tăcu un timp, chipul ei nu trăda nimic, cunoștea masca aceea aspră, prietena lui suferea. - Și tu ce vrei? Nu te poate trimite dacă nu vrei, nu?
- Nu știu, murmură smulgând câteva fire de iarbă și zdrobindu-le între dinți.
- Nu știi dacă te poate trimite, sau dacă vrei?
- Nu știu… nimic.
Simți brațul ușor-ca-pana odihnindu-se pe umărul lui, apoi fata se trase mai aproape și îl cuprinse. Nu se mișcă deloc pentru că nu știa cum. Mai demult se îmbrățișau des, dar în ultimul an evitaseră asemenea manifestări de afecțiune – nu ar mai fi însemnat același lucru. Ezitând, se întoarse și cuprinse talia fetei sprijinindu-și capul pe umărul ei. Nu știa cât timp au stat așa, cu ea aproape, cu parfumul discret amețindu-l și cu vorbele dulci la ureche, dar era prima dată de mult timp când se simțea… fericit. Da, ăsta trebuia să fie cuvântul potrivit pentru a descrie felul în care se simțea în preajma fetei. Diana se desprinse și o lăsă să alunece din brațele sale. Ridicându-se îl ajută și pe el s-o facă apoi își șterse ochii umezi.
Plânsese?
- Ai plâns? O întrebă mirat.
- Nu! Eu nu plâng ca o fetiță, Diana scoase limba la el, un gest pe care nu-l mai văzuse de când erau mici. Victor nu-și putu înăbuși un hohot de râs. O luă de mână și se apropiară încet de malul lacului. Pietrele ascuțite și umede fugeau de sub picioarele lor și, de mai multe ori, se sprijiniră unul de altul pentru a nu cădea. Malul era îngust dar dificil de traversat. Când ajunseseră la câțiva metri de apa cristalină aceasta vălurea ușor în bătaia vântului, se opriră admirând sublimul naturii. Împrejurul lor pădurea de smarald se reflecta perfect pe marginile lacului, iar cerul-albastru pur sclipea în mijlocul apei ca o coroană, valuri mici se unduiau ușor și întreaga imagine vibra scânteind în razele soarelui. Victor uită să respire, uită de el și singura ancoră în realitate era mâna caldă pe care o ținea strâns în a sa.
- E minunat, nu?
Băiatul nu răspunse.
- Am vrut să vezi asta pentru că-mi aduce aminte de tine.
- De… mine? vocea îi era răgușită, gâtuită de splendoarea din jur.
- De ochii tăi mai exact. Uite, un inel verde și centrul albastru, și totul sclipește. Întocmai ca ochii tăi!
- E… foarte frumos.
- Îhîîm.
- Mulțumesc, brusc simți nevoia să se așeze și se lăsă să alunece pe pietrele reci.
Fata râse dându-și capul pe spate.
- Știi ceva? Vreau să fac… o prostie.
- O prostie? Întrebă fără să-și audă vocea. Ce prostie?
Ea râse din nou și Victor auzi o margine primejdioasă în sunetul de altminteri la fel de cristalin ca apa de sub picioarele lor. Îi trebuiră câteva clipe până să înțeleagă ce avea de gând să facă.
- Ai înnebunit? Strigă cu ochii plini de groază pentru că fata începuse să se dezbrace.
- Nu, chicoti ea, dar mi-a trecut prin minte că eu POT să fac ce vreau, și eu vreau să fac baie!
Ochii lui se măriră văzând-o că se descalță și își scoate pantalonii – nodul care-i urcă în gât la vederea lenjeriei sumare a fetei se dovedi a fi diferit de toate celelalte experimentate până atunci. O căldură ciudată îi îmbrățișă ceafa și își simți obrajii arzând. Privi în altă parte. Când îndrăzni din nou să-și ridice capul din pământ fata, în boxeri și tricou, era cu spatele la el și testa apa cu degetele de la picioare. Îi văzu umerii tremurând și crezu petru o clipă că Diana se va da bătută – dar ce știa el? O urmări cu groază cum face câțiva pași în spate și, fără să-i acorde vreo atenție, aleargă spre lac plonjând apoi cu capul înainte în apele arctice. Fata țipă lung și ascuțit. De groază? De plăcere? Amândouă? Victor nu putea ști. Geamătul gros care ieșea din pieptul ei nu putea fi unul născut din prea multă plăcere.
- Ei…, ce faci? Nu vii? Doar… n-o să stau aici… singură…
Îi putea auzi dinții lovindu-se violent unii de alții. Fața îi era încordată și probabil avusese nevoie de mult efort pentru a vorbi.
- Ha?
- Þi-e frică!
- Nu mi-e frică, îi strigă urmărind-o cum înoată câțiva metri. Părea că trecuse peste șocul inițial și gemetele ei erau mai joase, aproape oftaturi. Dacă aceea avea să fie ultima lui zi acolo, măcar putea să ducă cu el amintirea unui gest fără pic de logică, o prostie. Cumva știa că va avea nevoie de astfel de amintiri. Brusc nu își dori decât să fie cât mai aproape de trupul alb care spinteca atât de curajos valurile argintii ale lacului glaciar. Fără să-și dea timp de a analiza mai mult hotărârea pe care o luase, de teamă că se va răzgândi, începu la rândul lui să se dezbrace. Înainte de a-și da jos pantalonii ezită...
- Hai odată! Îl zori glasul fetei care atinsese note mai înalte ca niciodată. Nu mai pot sta mult aici.
- Cred și eu, mormăi continuând să se dezbrace. Urmând exemplul fetei, păstră doar lenjeria de corp dar, de cum atinse suprafața apei se răzgândi și se întoarse lângă grămada cu haine.
- Întoarce-te cu spatele, îi strigă și așteptă până când fata se supuse, apoi, ținându-și respirația, se dezbrăcă de tot. O făcuse din două motive, primul era că nu îl atrăgea ideea de a-și trage pantalonii uscați peste hainele care cu siguranță vor fi reci ca gheață – nu putea fi prea plăcut, și al doilea pentru că bănuia că ar fi fost mult mai rău când va ieși din apă și hainele umede i se vor lipi de corp în bătaia vântului care nu era tocmai cald. Își uzi prietena icnind și se grăbi să intre în lac înainte de a-i da prilejul să-l vadă mai bine. Apa, așa cum se așteptase, era îngrozitoare. Simți că fata înota spre el și vru să-i strige să se oprească pentru că valurile care-i loveau pieptul îl împiedicau să respire, îi strângeau plămânii într-o menghină care îl ardea. Nu, nu putea fi corect, dar asta simțea; ca și cum ar fi respirat foc nu aburii propriului trup. Mâna fetei o atinse pe a lui și se forță s-o privească și să sugrume geamătul ce-i stătea pe buze. Spre mirarea lui, atenția prietenei sale nu era îndreptată spre fața lui ci undeva pe fundul lacului, avu nevoie de câteva clipe până să priceapă că fata îi măsura trupul prin apa ridicol de transparentă. Un val și mai fierbinte, dacă asta mai era posibil, îi arse corpul și simți că obrajii amenință să-I alunece de pe pomeți.
- NUU!
Fără să gândească îi întoarse spatele. În secunda următoare fata urlă.”

Necunoscuta îi întinse o mână și chipul mascat de umbra unui nor păru a se relaxa într-un zâmbet.
- Te salut, Copil de Foc!
Cu siguranță auzise cuvintele, n-avea nici o îndoială. Cu toate astea, buzele străinei nu se mișcaseră.