A doua zi, la ceasul amiezii, încă nu se trezise.

Strigătul i-a răsunat în urechi, prelung, insistent, sfâșietor, ca o ploaie de toamnă inoportună. l-a izgonit pentru o clipă întorcându-se pe partea cealaltă, dar el a revenit imediat, mai puternic, penetrant, asurzitor. S-a ridicat buimac. În jurul lui trona sinceritatea și candoarea unei liniști de nepătruns. Nimic. Poate că cel care strigase aștepta răspunsul de venire în ajutor.

O clipă i-a fost teamă. Era copil, era singur cu el, iar ziua zăcea grea, plesnind de soare și bolind. S-a ridsicat și s-a îndreptat spre poarta grădinii, pășind nehotărât și inhalând guri mari de aer. Aer greu, sufocant.

Tăcerea îl asurzea.

Se făcuse deja târziu. Viața la țară e frumoasă dacă știi să gușlti începutul zorilor, revărsarea dimineții, cu toate că și zorile sunt bolnave: sunt bolnave de nemurire. Orice iluzie se cere trăită și urmărită spre a se realiza ca și o faptă concretă.

Din nou, țipătul. Scurt, sec, dureros. Sub impulsul unei curiozități înspăimântate, a ieșit în drum să vadă ce s-a întâmplat.

Curios: o căruță! O căruță în jurul căreia câteva femei țipau scurt și scandat, spărgând căldura groasă și toridă a verii injectată de acele a sute de muște și țânțari. Alături - trei bărbați; bătrâni. Nori groși de praf învăluiau pe toți cei prezenți deformându-se grotesc înfățișarea și agitația. Păreau o suită comică ce oficiază un ceremonial ancestral. Gravitatea hilară a gesturilor acestora a avut puterea să-l țintuiască locului. Nu îndrăznea să se apropie pentru a înțelege care este gravitatea acestei panici mulțumindu-se să pună întreaga scenă pe seama unei nașteri imprevizibile, pretimpurii, soldată cu pierderea fătului.

În orice caz, în căruță se afla o bolnavă - așa a intuit.

Nu-i cunoștea prea bine pe vecinii bunicilor, s-a amestecat însă printre oameni cu dorința - nici el nu știa cum îi venise - de a se face util. Stângaci în noile și relativele sale atribuții, nu a reușit să facă mare lucru. Mai întâi de toate, i-a trebuit ceva timp pentru a lua act de prezența lor amorfă, pentru ca, în cele din urmă, făcându-și curaj - deși dublat de conștiința falsității și inoperativității gestului său de copil - să schițeze un salut aproape imperceptibil, inutil, anulat scurt de mâna gravă a celor prezenți; aceștia nu duceau lipsa sprijinului său; prin urmare mai mult i-a încurcat în febra lor dezordonată îmbrâncindu-l de colo-colo.
Dintre toți, două femei, prin mișcări ale întregului corp, păreau să exprime durerea - posac, ritmic, aproape clișeic fără a le priva, însă, de semnificație, ca la o repetiție de pantomimă înaintea premierei. Le conducea doar instinctele și câteva mecanisme cvasireglate ca funcționalitate sacedortală. Apoi s-a așternut liniștea. Ni ci o vorbă. Nici un bocet. Nici o lacrimă. Reculegere. Tăcere solemnă, apăsătoare.

În sfârșit a priceput că se află în preajma unei muribunde. S-a apropiat. Bătrâna avea pe față întimpărită pecetea unei morți indubitabile; doar nasul acvilin, înfipt în piept, comic de mare, aducând ca un cioc galben de carton improvizat pentru carnaval, mai păstra o oarecare urmă de voință reținută. Pielea punguită de ceolofan uitat în soare stătea gata să se pulverizeze. Ochii, duși în fundul capului, erau acoperiți de pleoape uscate căzute greu, perdele peste ferestre zăbrelite. Pe mâinile noduroase, de bâtă, cu degete ale căror unghii mari erau înnegrite de pământ, se fugăreau două muște atrase de deliciul dragostei.

Întreg corpul bolnav de moarte fusese înfășurat în grabă într-un cearșaf absurd de alb dantelat pe margini ca pentru nuntă - simbioza marilor evenimente umane!

O ființă mai puțin.

Ce concluzie neroadă!...