Tanti Lenuța adoptase o anume concepție conform căreia tot ce ți se întâmpla în viață era o răsplată a faptelor tale. Văzută în această lumină, nicio revoltă împotriva altcuiva nu mai era justificată. Cauza trebuia s-o cauți în tine. Nu mai era posibilă ura și în ceea ce privea vinovăția altora, exista un singur vinovat. Acela care în spatele omului, stă mereu la pândă. Nu era nevoie să-l numească, se putea intui despre cine era vorba. Era o teorie seducătoare, pentru că în relația cu societatea nu mai existau datorii imperative – cam așa cum filozofase și Horia – demascarea și scoaterea răului în afara legii fiind doar niște utopii ineficiente, dacă nu gasconade ridicole. Și pentru că desigur, îndrepta acțiunile omului în sfera cea mai apropiată – el însuși. Asta trebuia să dea muritorului o foarte mare încredere în viață. În practică însă mama Tatianei era o ființă total lipsită de speranță. Mai ales în această – desigur, ultimă – parte din conturul existenței ei care o includea pe Patricia. Care era semnificația gestului auto-lovirilor? Când te simți minimalizat, disprețuit, conform teoriei propriei vinovății, îți însușești aceste sentimente negative pentru persoana ta. Atitudinea pozitivă ar fi să încerci să te îndrepți și nu să te pedepsești. Totuși, tanti Lenuța o adoptase pe a doua. Se putea încumeta să explice toate lucrurile astea în expunerea ei? Era societatea pregătită să le accepte? Cândva, pe ea aceste concepții o deranjaseră teribil. Hotărî că nu era încă momentul. Trebuia doar să expună faptele. Era oricum, prea bulversată ca să poată așterne ceva pe hârtie, dar lăsă mintea să-i zboare haotic prin labirintul acelei vieți – acelor două vieți, pentru că de acum privea din punctul în care Tatiana venise pe lume.
Mai întâi se cuvenea redată o anumită întâmplare. Cea în care Lenuța Mărgeanu, angajată ca dactilografă la un institut de studii farmaceutice – numit în stilul bombastic și fățarnic al acelor vremuri „Institutul omului”, fusese desemnată printr-o ironie a sorții să-i însoțească la o conferință în Elveția pe savanții ei superiori. Ironia era aceea că li se îmbolnăvise traducătoarea de germană – limba în care urma să aibă loc conferința – iar ea, crescută într-un orășel săsesc și cu tată adoptiv neamț, era singura care putea salva situația. Desigur, pe atunci engleza nu era atât de universal știută ca acum, mai ales în lagărul comunist. Și ironie mai era și în faptul că acei oameni cu mari pretenții ajunseseră la mâna unei dactilografe. Mintea Patriciei făcu saltul la momentul în care, într-o superbă sală de bal, după conferință, tanti Lenuța făcu oficiile de tălmaci în continuare, în spatele zâmbetelor mânzești ale colegilor, inapți să lege două cuvinte și reduși la un rol nespus de ridicol. Aici intra în scenă unul din personajele frumoase ale poveștii – aproape tot atât de frumos ca Tatiana. Era vorba de – într-un anumit sens – părintele ei para-genetic, Patricia inventă acest cuvânt gândindu-se la faptul că nimic trupesc nu se întâmplase între cei doi – dactilografa româncă și savantul rus, director științific la un mare combinat metalurgic din Krasnoiarsk, oraș cu nume sonor și ciudat amintind de iarna siberiană. Într-un fel paradoxal însă, el îi catalizase nașterea, poate pentru că trezise din nou feminitatea cea adormită în mama ei, din clipa în care o invitase cu un gest reverențios la dans pe ea și nu pe vreuna din doamnele savante din delegație. Și numele i-l „alesese” de fapt tot el, când povestise partenerei despre fiica lui, Tatiana, la fel de blondă și de frumoasă, rămasă acasă, în îndepărtata Uniune Sovietică. Născută la aproape un an de la întâmplare, Tatiana Mărgeanu avea să beneficieze de o fericită și surprinzătoare combinație de gene. Avea trăsăturile celor doi părinți dar moștenise părul blond de la un strămoș îndepărtat. La fel și ochii albaștri, iar aerul acela luminos, de auroră boreală, tanti Lenuța nu știa să-l fi furat din cele două ramuri genealogice – a ei și a soțului. Era ceva ce venise în dar, adus pe aripi de înger, de foarte departe … Noua lor viață, de mamă și fiică, a început sub auspicii bune. Așa s-ar fi putut numi, date fiind antecedentele, detașarea lui nea Costel, muncitor în construcții, într-o echipă care urma să ducă faima României socialiste în țările arabe, pe când fetița abia împlinea trei anișori și începea să descopere deocamdată frumusețea lumii în care venise.
Patricia le însoți cu ochii minții în Trabantul azuriu, mergând în fiecare duminică la Herăstrău – „Parcul de odihnă și cultură” cum se numea atunci. Aici totul căpăta orizonturi vaste. Scorbura plină de bureți de la locul de joacă, cu buturugile ce o înconjurau ca niște scăunele din ce în ce mai mici, devenea un univers de poveste. Păunii cu trene scânteietoare care-și vesteau prin strigăte prezența prin copaci ori pe alei erau tovarăși necuvântători după care fetița alerga uimită. Iar imensul lift rotitor ce te înălța în aer deasupra copacilor, a lacului, ba chiar poate și a norilor și în scaunul căruia Tatiana și mama stăteau strâns lipite, iar fetița tremura fascinată, le dezvăluia undeva departe, în orașul întins la picioare ca o coală de hârtie, un punct minuscul care se numea „acasă”. Nu era prea de mirare evoluția ulterioară a Tatianei, nici faptul că în lumea concretă în care fusese până la urmă silită să trăiască, adaptarea ei fusese de fapt imposibilă. Școala axată pe concepții gen „să fii cel mai bun” și nu să fii bun în sensul creștin era o cruntă absurditate. Formația științifică, care în esența ei se bazează pe neîncredere, pe veșnica îndoială și pe o mereu perversă curiozitate (ca și pe paradoxal stupida acceptare a unor adevăruri îndoielnice, postulate de pleiada de eminențe cenușii ale trecutului) era incompatibilă cu firea ei intuitivă, încrezătoare și aplecată spre o altfel de cunoaștere. Patricia se pomeni zâmbind … avea pozele Tatianei – altă mică comoară, xeroxate împreună pe o pereche de coli A4. Tocmai le privea cu atenție, încercând să pătrundă dincolo de ele, când auzi un ciocănit ușor în ușă. Inima i se acceleră numaidecât și prezența lui Horia – care părea că nu mai e atât de supărat, fu un tonic extraordinar. Nu voia să servească cina cu el și cu tatăl lui, ca de obicei? Părăsi imediat „scaunul de gândire” pentru cel foarte prozaic de la masa din bucătărie.
- Când o să ai timp vreau să-ți arăt ceva. E ceva ce te poate face să te orientezi definitiv în legătură cu Anaconda.
- Vrei să reluăm discuția noastră de la punctul acesta neapărat?
- Măcar de la punctul acesta.
Bunătatea bucatelor și prezența tatălui se interpuneau între replici. Patricia termină prima de mâncat și împinse farfuria.
- Și nu mi-ai răspuns la o întrebare: îmi găsești tu alt serviciu?
- Da. Dacă vrei – am un prieten bun la un ziar. Unul de duzină – dar nu contează – are nevoie de minți proaspete și pline de talent ca să iasă din anonimat.
- Mă poate ajuta cu ce fac eu acum?
- Nu cred, e un ziar local, n-are forță prea mare, dar în problema cealaltă, o să te trebuiască să te gândești serios, spuse și ea îl urmări cum mânuiește tacâmurile, curioasă la argumentele – sau probele pe care le invoca Horia. El care avea dreptate întotdeauna, și care părea că ajunge mereu la țintă. (Oare de ce se considera un ratat?)
După desert, bătrânul le ură noapte bună. Bucătăria avea fereastra spre mare. Venea răcoarea, cu gust de sare.
- Ce vrei să-mi arăți, apropo de Anaconda?
- O captură de război, glumi el, deși părea cumva, tot înnegurat.
- Precum casetele subtilizate de la agenția noastră, din Sculăreni?
- Da, dar n-o să te perturb chiar acum. Vreau să citesc ce-ai scris despre Tatiana. În fond nu pentru noi doi ești tu aici, nici pentru răutățile mele, ci pentru ea și pentru maică-sa. Du la bun sfârșit ce ți-ai propus.

Mai avea de așteptat Horia, mai avea de așteptat și hârtia cuvintele. El păstra o anumită distanță, ca și cum nici discuția cu privire la ei doi nu s-ar fi sfârșit cu vreo concluzie. În acea noapte Patricia își visă personajul. A doua zi reuși să se concentreze să scrie, recuperând pauza de gândire. Era vremea să descrie contextul, lumea exterioară, în care cele două și-au dus existența – până la revenirea lui, capului familiei, din străinătate. Moment care coincidea cu primele rânduri scrise ale romanului, aproape complet format în mintea elevei de liceu Tatiana Mărgeanu. Pentru asta trebuiau portretizați „savanții” de la Institut, cei în mijlocul cărora se scurgea mare parte din existența mamei – și cei care aveau să-și prelungească prezența și influența în cea a fiicei.
„Există un soi aparte de ranchiună, își amintea tanti Lenuța, nefiresc, întors pe dos, a celui care le are pe toate, pentru cel căruia i se cuvine să n-aibă nimic, că are și el totuși amărâtul, o mică bucățică de mulțumire, de demnitate, de prețuire …” cuvintele se cereau citate întocmai. Era vorba și de blestemul iubirii, partea a doua. Avusese loc o anumită întâmplare într-un birou de director, un director îndrăgostit de Lenuța Mărgeanu. O scenă în care bărbatul, îngenuncheat în fața ei nu fusese în stare să se scoale suficient de repede – iar femeia să-l convingă să se ridice – încât scena să nu fie surprinsă de curiozitatea umană. Procesul fusese repede intentat deși vina celor doi – vina în sensul fizic – nu existase nici măcar ca intenție.
Nu pot să nu mă gândesc la ce-a spus Horia. Poate că eu sunt o ipocrită, dar și când nu ești … oh, de ce toate astea le privesc acum într-o altă lumină, deși le știu de ceva vreme?
Pe scurt, femeile fuseseră cele mai necruțătoare. Muieretului nu i se dădea nici pe departe atâta nas ca în zilele noastre, totuși unele aveau o influență destul de mare. Unele din ele erau neveste de directori în ministere, așteptate de șofer la scara instituției cu portiera deschisă. Au aflat că tanti Lenuța avea un Trabant … dar mai ales libertatea să se bucure de el nestingherită … au insistat într-o zi să meargă cu ea … și după ce au înnebunit-o cu sfaturi contradictorii, în bătaie de joc, ea a pierdut filmul străzii și au avut un accident din care n-a murit nimeni. A murit doar încrederea în ea însăși a femeii care la puțin timp și-a vândut sfidătoarea dovadă de libertate…
Nu a acceptat iubirea celui pentru care pătimise. Care a pătimit și el pentru ea. Aici se putea încheia capitolul dedicat mamei. Urma partea în care protagonista devenea Tatiana.

Poate că dacă n-ar fi fost atât de tulburată – în fond de propria ei poveste, Patricia ar fi terminat în acea săptămână scrisoarea. Dar și Giulieta făcea parte din povestea asta și din toate lucrurile care până la urmă o aduseseră aici. I se părea un semn al destinului că cele două povești se împleteau în felul acesta. Era vorba de atitudinea în fața provocărilor vieții: ea și Giulieta cu calea „adevărului”, a revoltei și a răzbunării. Tatiana și mama ei cu calea „exilului”, a renunțării la lume – în felul propriu al fiecăreia. Prima dispăruse după ce în mod subtil și misterios primise – în pofida unei educații modeste – o inspirație de geniu. Cealaltă se retrăsese în ea însăși, în automutilare, alcool și în dependența de o șarlatancă. Nu se mai putea preface că ceea ce avea Horia în buzunarul secret n-o preocupa ca fiind parte din viața ei și parte din toată această viață dublă, triplă, multiplă, colectivă și întrețesută. Era poate răspunsul la întrebările nepuse în acești ani de când destinul ei se îngemănase cu cel al Giulietei. Era probabil ceva deosebit de grav, dacă Horia îi cerea să se hotărască atât de tranșant în legătură cu jobul ei. Mai grav ca obiecțiile ei de conștiință.
Când Horia introduse DVD-ul în computer, trecutul, la care-i era aproape frică să se mai gândească, se dovedi a fi cât se poate de viu. La început nu pricepu de unde până unde intrase el în posesia lui Horia. Răspunsul fu surprinzător.
- Îți amintești de meciul acela transmis de Anaconda? Acela cu …
Era vorba de un meci internațional, cu miză într-o cupă importantă, jucat în capitală. Unul după care curseră multe lacrimi și multă cerneală. Pentru că „ai noștri” fuseseră frustrați pe față. El Horia, se detașase de echipa aferentă carului de transmisiuni și îl însoțise pe unul dintre reporteri la hotelul unde era cazată echipa de arbitri, și ea străină. Suna interesant, mai ales că după câte știa Patricia, Anaconda nu transmisese încă interviul deși trecuseră câteva săptămâni. Pentru că despre asta era vorba, de un interviu. Pe DVD nu era însă transpunerea digitală a acestuia, ci unul dintre filmele studioului „clandestin”, cel în care Patricia făcuse primii pași în relația ei cu patroana Anacondei. Își recunoscu cu o nedisimulabilă tresărire vocea, pe care cineva o completase cu subtitrajul în engleză. Era în fapt un mixaj între filmul ei – cel cu școala, elevii și profesorii – și altele de care habar n avusese – dar care nu puteau constitui o prea mare surpriză. Imagini de o revoltătoare violență ale căror protagoniști-victime erau copiii. Dacă Horia numise DVD-ul „captură de război” înseamnă că îl sustrăsese din camera individului pe care îl inoportunaseră cu întrebările în propriul bârlog, arbitrul de centru în persoană. Nu era niciun dubiu cine le expediase și în ce scop – doar își cunoștea prietena, după cum nu era dubiu că Horia îi recunoscuse vocea. Poate că fiind, după propriile spuse, apropiat al Giulietei, știa la fel de mult ca și Patricia, mai mult decât lăsa să se înțeleagă. Tăceau amândoi, lăsând filmul să vorbească, ea neîndrăznind să-l privească în ochi sau să-i spună ceva. El fu cel care, oprind derularea, rupse tăcerea.
- Există sute de copii din astea. Care sunt distribuite persoanelor cheie ce pot influența într-un fel sau altul destinul României. Un împrumut bancar, un raport de țară, câteva intenții de investiție străină – au fost dinamitate în felul acesta. Iar cea pe care o știm drept baroana Ericsson a fost de câteva ori un mesager extrem de eficient.
- De unde știi? Cuvintele îi scăpară înainte să le poată opri.
Chiar dacă ea știa, chiar dacă șotia de față avea probabil cine știe ce legătură indirectă, subversivă, cu nenorocita de lege a zeciuielii pe care se căzneau s-o impună, chiar dacă atunci când aflase prima dată totul i se păruse perfect legitim, acum implicațiile acestui mod de acționa o înspăimânta. Deși în situația de față era vorba doar de o mică măgărie, o bucurie furată bărbaților redeveniți copii, mintea ei metaforiza în acea clipă țara sub forma unei femei șantajate și hulite – imagine ce n-o mai părăsea. Devenise pe deplin conștientă de marea putere a efectelor colaterale, incontrolabile.
- Cum ai intuit că la el se afla așa ceva?
- Să intuiesc? A spus-o pe față: ce mai aveți voi pretenții la respect, la fairplay, voi care vă tratați așa între voi. Și – da – am știut că așa procedează Anaconda, iar vizavi întrebarea cu „de unde” îți pot spune doar atât: Patricia, ești în pericol aici – de aceea insist să te conving să pleci. Și continuă, pe un ton mai scăzut: Giulieta și acoliții ei au fost luați la ochi de serviciile secrete.
- Serviciile secrete? Ale cui? îngăimă ea, apoi înțelegând, dar nevenindu-i să creadă. Tu???
- Am așteptat să termini ce aveai de terminat ca să nu te tulbur. Acum știi tot, Patricia, spuse el și își trecu mâna prin părul ei. Nu pot să-ți dau o dovadă mai mare de încredere și de iubire. Ești liberă să-mi refuzi sentimentele, dar măcar cu viața ta fă ceea ce trebuie.
Ea cugetă o clipă la toate cele întâmplate. La trecutul mai mult sau mai puțin recent, la coincidențe și aparentele paradoxuri. Conexiunile se formară spontan.
- Tu mi-ai scris biletele acelea, nu-i așa? Tu ai aranjat atunci scena cu fratele Giulietei. Erau afirmații mai degrabă decât întrebări. Privind și mai adânc în trecut se revăzu pe sine căzută în șuvoiul acela de apă rece, după ce pierduse prețioasele dovezi din port cu afacerile lui Adrian Furtună. – Și tu l-ai denunțat pe Adrian … pun pariu că dovezile alea nu s-au dus pe apa sâmbetei…
- Ai câștigat pariul. Era mult prea riscant să te las să te expui într-o emisiune de pedepsire. Exista o soluție mult mai simplă – infinit mai simplă. Toate astea le-am făcut pentru tine.
Dacă n-ar fi preocupat-o în aceste momente atât de mult Giulieta, probabil că vorbele colegului ei i-ar fi spulberat ce mai rămăsese din hotărârea de a-l ține la distanță. Dar acum nu exista în minte nici el, nici Renda, nici Tatiana.
- "Și se va lupta frate cu frate", cită … De ce? De ce?
El intui unde bătea.
- Pentru că asta a urmărit, de la început. Asta e răzbunarea ei – n-ai înțeles? Așa e jocul de șah. Imaginează-ți un om care instrumentează un simultan. Și care nici măcar nu știe să joace ci doar reproduce în oglindă mișcările pe care le vede la ceilalți. Asta e ce am făcut noi – ca și categorii sociale – am jucat unii împotriva celorlalți. Tineri împotriva bătrânilor, copii împotriva adulților, săraci împotriva celor ce au bani, nu mai vorbesc de cei de dincolo împotriva noastră. Iar în ceea ce te privește pe tine, s-a folosit de frumusețea, de talentul și de frustrarea ta ca să-și atingă scopurile. De aceea îți spun, hai să ne ridicăm să întrerupem simultanul.
- Giulieta a urât sistemul, murmură Patricia drept răspuns … sistemul social în care unii ca ea abia dacă sunt luați în seamă … disprețuiți, dați la o parte.
- Uită-te la mine … eu ce sunt altceva decât un disprețuit? Asta ce însemna, să devin un agitator de spirite și un trădător? Toți avem dezamăgirile noastre, mai mult sau mai puțin evidente, mai mult sau mai puțin grave…
Din nou problema de atitudine … discuția s-a încheiat aici, suspendată de încă o noapte separată … Iar Horia s-a retras cu aerul că mai deținea un as în mânecă. A doua zi Patricia a adus în discuție din nou cealaltă valoare complementară iubirii. Adevărul. Deși pentru ea era evident, de unde putea cineva ști și acuza că filmele erau ale studioului Anaconda? Ea nici măcar nu-și amintea să fi văzut acolo o „linie de producție” digitală, chit că trecuseră doi ani și mai bine de când pusese acolo piciorul. Cine putea acuza și dovedi că acolo se aflau originalele?
- Vrei să vezi adevărul?
El derulă avi-ul cadru cu cadru. În prima parte, într un cadru filmat într-o sală de clasă, pe micul ecran al unui ceas electronic era oglindită o imagine … imaginea ei. Până aici, pe lângă vocea imprimată, evidențele duceau spre ea, Patricia Roiban. Și mai era și un adevăr, neevident la o derulare normală, în partea a doua, cea despre care ea n avusese habar. La un moment anume, în care privirea era atrasă de un om al străzii care-și bătea bestial copilul, pe un colț al cadrului, jos, neobservat, se zărea un obiect negru, aparent nediferențiat de cenușiul închis al pavajului. Un zoom din ce în ce mai mare aduse obiectul în mărime naturală și oricine ar fi recunoscut ce era.
- Un terminal de emisie-recepție, exclamă ea înăbușindu-și un țipăt. Totul a fost regizat, nu surprins cu camera ascunsă! Adevărul Anacondei … o înscenare … oh, nu, la asta nu m-am așteptat.
Adevărul fiind inexistent, iubirea prohibită, misiunea salvării Tatianei dintr-o dată părând și ea imposibilă, nu-i mai rămâneau decât lacrimile să vorbească înlocuind cuvintele. Iată că falimentul ei personal ca Renda era și el întrecut de ceva, deși atunci când fusese silită să-l recunoască nu i se păruse că poate exista ceva mai dezastruos. Primi și acum ca și atunci consolarea brațelor lui, și lacrimile i se șterseră din nou pe obrajii lui calzi. Și nu se mai canoni voluntar cu imaginea dizgrațioasă a acelei neveste așa cum făcuse în dimineața luminoasă cu mare și biciclete și terminată cu amare reproșuri. Îi veni în cap altceva, o năstrușnicie. Cândva Horia îi povestise de o iubită din tinerețe, pe care ea o numise în râs doamna misterioasă. Da, și parcă de ea îi spusese că avusese o legătură cu baronul de la Sculăreni. Legătură la legătură, pentru că povestea ei îi unise în planul lor răzbunător.
- Doamna misterioasă, șopti. Mi-ai spus secretul tău, eu ți le-am spus pe ale mele, a mai rămas doar asta între noi. Cum ai cunoscut-o? Ai mai întâlnit-o? De ce v-ați despărțit?
El începu să râdă.
- Chiar vrei să-mi știi toate secretele? Tu ai încercat să mă alungi cu trei. Văd că nici eu n-am reușit să te horipilez cu unul, ăl mai nașpa.
- Da, vreau, tocmai de aceea.
- Îmbracă-te cu ceva gros. Bate vântul. Te duc să-ți arăt. Unde am cunoscut-o pe doamna în cauză.

Era cu totul diferită starea ei de spirit acum când știa că lecția iubirii trebuia însușită. Acum când știa cine era ea. Când știa că se așteptau unul pe altul de o jumătate de viață. Ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă. Ce omul a despărțit prin prostia lui, Dumnezeu va reuni într-un final. Nicio căsnicie nu poate fi distrusă din afară dacă n-a fost distrusă de mult, din interior încă de la minciuna lui „Da” azvârlită într-o condică de stare civilă. Era trist să renunți la iubirea vieții tale de frica unei perechi de palme trase în public. Șterse titlul pe care-l pusese poveștii celor două Mărgeanu. Blestemul iubirii. Nu era bine. Titlul cel bun era altul. Lecția iubirii.


Vântul spulbera nisipul. Ei înaintau greu pe plaja răscolită; ieșiră într-un târziu la liman, față în față cu un hotel turn din Mamaia. Câteva umbrele împrejmuite de un gard de stuf fuseseră adăugate de atunci, din anul acela unic.
- Aici am cunoscut-o pe doamna misterioasă. E o poveste care o continuă pe cea a leului Akbar și cel puțin două din personaje se repetă. Un tânăr care făcea vara pe fotograful și care atunci se afla aici cu maimuțica lui pe umăr. L-a atacat un grup de derbedei care au vrut să-i ia aparatul și maimuța, să-l batjocorească și să-l bată. El s-a apărat singur cât a putut, dar ei erau mulți iar cei care erau pe plajă n-au schițat niciun gest. Erau acolo și un grup de fete de liceu cu profesoara lor, venite în tabără și una din ele a început să țipe și a aruncat un pumn de nisip în ochi celui mai apropiat care tăbărâse asupra băiatului și el a putut să se ridice din nou și să se apere. Apoi a dat fuga în stradă și a venit însoțită de un milițian … care s-a întâmplat să fie chiar tatăl celui încolțit. Au trecut atât de mulți ani, Patricia, că nici măcar nu m-ai recunoscut, așa-i?
- Nu, nu se poate …
- Apoi, când te-am întrebat cum te cheamă, n-ai vrut să-mi spui decât prenumele și orașul de unde erai …
- Pentru că aveam un nume de familie oribil … îmi era rușine cu el, nici acesta pe care-l port acum nu-i prea frumos, dar cel de fată era și mai și …
- Te-am revăzut după niște ani în Constanța, într-un autocar al firmei la care am lucrat apoi împreună. Tu nu m-ai recunoscut …
- E-adevărat, am făcut ghidaj vreo jumătate de an, la începuturile mele ca angajată a lui Adrian, deși nu mă prindea deloc. Și pe urmă? Te-ai folosit de serviciul tău ca să mă urmărești? Sau mă rog, ca să mă urmezi? Și să-ți convingi familia să te urmeze pe tine? Te însuraseși și aveai un copil.
- Da, dar faptul că m-am folosit de serviciu n-a fost decât un mic amănunt. Mi-a sărit în ajutor mai mult o porcărie a neveste-mii. Lucra ca soră medicală la un spital din Constanța. Prin neglijența ei a infestat cu nu știu ce virus o întreagă secție de nou născuți. A fost un scandal monstru. Ea nu știa ce știi tu … despre serviciul meu. Asta ar mai fi lipsit. A știut în schimb de bastârca pe care o dăduse, că se putea sfârși cu cătușe. A fost fericită când i-am spus că am găsit de lucru într-un oraș îndepărtat, că ne pierdem urma. Așa noi doi ne-am reîntâlnit. Așa Dumnezeu a reunit ce omul a despărțit prin prostia lui. De aceea nu mai vreau să ne despărțim încă o dată. De aceea ce e între noi nu poate fi un „adulter”, un amor de duzină.
Ea s-a lăsat luată de mână, iar el a trecut la un ultim asalt, cel ce a adus în inima ei dulcea amărăciune a înfrângerii.
- Te aștept dintotdeauna … cred că dintotdeauna am așteptat pe cineva ca tine … o Ioana D’Arc … o fecioară războinică … neprihănire și vitejie … ești ceea ce-și dorește în inima lui orice bărbat.
Ea l-a mângâiat, mulțumindu-i pentru puritatea pe care i-o atribuia, în ciuda tuturor mărturisirilor. Și a curajului pe care nu-l avea de fapt.
- Și puțin idealistă, și puțin proastă, ca tine și ca cea originală care s-a încăpățânat să pună pe tron un dobitoc … așa cum ai făcut-o tu cu regina neagră.
- Giulieta, regina neagră, ha, ha, ha! Frumos nume i ai mai dat.
Îl văzu oprind un taxi. Crezu că se vor urca amândoi. Dar era numai pentru ea. El i-a dat o cheie de hotel cu numele, adresa și numărul camerei, ștanțate pe o plăcuță de bronz ce servea de breloc.
- Am reținut o cameră pentru noi la cel mai frumos hotel din Mamaia. Eu rămân. Tu te întorci. Nu putem să-l amestecăm pe tata în povestea noastră. Te aștept aici, cu bagajele – iar lui poți să-i spui că ai plecat la București. Dacă vii înseamnă că îmi accepți sentimentele. Dacă nu, înseamnă că ne despărțim. Pentru totdeauna.


Despre curaj. Lenuța Mărgeanu își închipuise că fusese pedepsită pentru asta: pentru lipsa de curaj. Într-o străfulgerare de inspirație biografa ei înțelese că nimănui nu i se putea cere ce nu i se dăduse la naștere. Þi se cere doar – dacă te-ai născut cumva cu această însușire – s-o folosești pentru a zidi, nu pentru a distruge. Era adevărat că rugăciunile unui om care n-a uzat vreodată de curaj pentru sine suplineau o mie de acte îndrăznețe. Dar dacă din orgoliu, ură sau concepții greșite ai săvârșit acte ce rimează cu pericolul și acțiunea, atunci nu mai poți da înapoi, trebuie să te folosești de ele în continuare. Până când se consideră că ai întors în bine tot ce-ai făcut în rău.
În lumina acestui raționament, Tatiana nu putea fi moartă. Dumnezeu n-ar fi pedepsit-o pe mama ei așa. Iar lecția iubirii, ca și celelalte îi erau adresate ei, salvatoarei, ca o mică răsplată pentru trezire. Fiindcă pentru ea n-ar fi existat iertare.

Zări pe patul ei o cutie. O desfăcu curioasă și scoțând dinăuntru veșmântul mătăsos ce mângâia pielea, avu o tresărire. Era și un bilet: „Pentru tine Patricia. Dacă o fi să vii deseară aș vrea s-o iei cu tine”.
Îmbrăcă superba rochie de gală și i se păru curios că nu simte nicio vinovăție. Vinovăția frumuseții, a traiului confortabil, a detașării de suferința altora. Se întorsese, în fine, după atâta timp, la acceptarea normalității unei sănătoase iubiri de sine. Îi spuse bunului bătrân povestea cu plecarea la București, iar el zâmbi pentru că îmbrăcată așa nu se putea duce decât la întâlnirea cu destinul.

Se abandonară instantaneu nebuniei și când ea fu goală în fața lui, doar în papucii cu toc, pe care-i lepădă râzând – era mai înaltă decât el – dar și așa tot îl depășea – el o privi cu luare aminte și spuse:
- Dă asta jos.
Cum ea făcu o figură mirată, părându-i-se că nu mai are ce, el arătă spre mâna ei stângă.
- Asta – nu fac dragoste cu o femeie măritată.
- O, răspunse Patricia, zâmbind că de data asta el era cel un pic ipocrit, și într-o clipă verigheta mincinoasă pe care o păstra de atâta timp dispăru de pe inelar.
După ce duseră până la capătul de dincolo de plăcerea explozivă ceea ce începuseră, ea se porni pe un râs nebun; și râse până când stârni lacrimile, care începură să-i șiroiască pe obraji. Ar fi plâns întruna, până la ziuă, dar îi veni la un moment dat din nou să râdă și se lăsă cu capul pe perna tare a trupului bărbătesc. Nu-i venea să creadă că se întâmplase: că era iarăși, cu adevărat femeie. Minunea era desăvârșită. Nu mai era nevoie de cuvinte – n-aveau ce căuta între ei. Nebunia, râsul, lacrimile o epuizaseră. Se cuibări în scobitura omoplatului lui ca într-un bârlog și, coborând în sine ultimele trepte spre adâncul cel mai de taină, adormi.

Era din nou dimineață și ea se trezi …
Merseră așa, tăcuți, de mână, prin nisipul amestecat cu scoici tăioase, cu răgălii și sticle de plastic azvârlite, până ce simțiră sub picioare umezeala apei de mare. După vreo jumătate de kilometru, ajungând la o punte de lemn ce avansa pe piloni până departe, în larg, urcară treptele dărăpănate ce duceau pe acea punte și ea spuse:
- Mai știi reclama aceea de televiziune, cu o punte aidoma ăsteia? Cea care, odată ce apuci să pășești pe ea, se prelungește la nesfârșit?
Se opriră și el îi sărută mâna, apoi îi îmbrăcă întreg trupul cu sărutări. Dând de ceva tare deasupra sânului, scoase obiectul cu pricina, care se dovedi aceeași fatidică verighetă. Ea surâse și apucând-o între degete, o aruncă departe în mare.
- S-a isprăvit cu trecutul. Viața mea începe azi.
- Să înțeleg că o isprăvești și cu Giulieta, cum ne întoarcem acasă?
Ea dădu din cap.
- Promit. Dar mai lasă-mă un pic. Mai am o misiune. Una personală. Vreau să mai fac o încercare de a afla adevărul. Acel adevăr din trecut care m-a azvârlit în toată această degringoladă. Ca să pot chiar să punct la trecut. Și pentru asta mai am puțin nevoie de Anaconda.