*

Ne-am nimerit aici în plin final de campanie electorală pentru alegerile europarlamentare, care se țin în Marea Britanie mai devreme ca în România. Dar spiritul nu e cu mult diferit. Aceeași neîncredere a populației în trimișii la Bruxelles ca și în ideea de uniune în general. La televizor (avem vreo 4 canale ale BBC, pentru alte programe mai comerciale, cu filme de exemplu, trebuie să plătești 7 lire pe zi de cameră) se transmite un talk-show pe această temă. După știri, comut pe ITV, unde e în plină desfășurare popularul concurs de interpretare „Britain’s got talent”. O urmăresc pe Sarah Boyle cântând (este cea care avea să șocheze pe toată lumea făcând ulterior o depresie nervoasă) cu o superbă voce de operă, pe o fetiță acompaniată de bunicul ei la vioară, pe un băiat grăsun dansând împreună cu tatăl său (la fel de solid) cu o ușurință extraordinară și dezbrăcați de la talie, ceva ce aduce a Riverdance. Râzi de urățenia lor, dar îți dai seama că pe asta se bazează efectul show-ului: mesajul e că nu trebuie să ai corp de balerin și față de fotomodel ca să-ți zboare picioarele ca lui Michael Flatley! Toți sunt motivați să câștige, în special de premiul onorific de a peforma pe scenă în fața Maiestății Sale, Regina.
După ce se termină concursul (aș putea să votez telefonic din camera de hotel, dar mă abțin, în fond e treaba britanicilor) comut pe radio. O voce de bărbat amintește ceva de războiul Malvinelor și îmi dau seama că perioada în care am venit e tot specială și din punctul ăsta de vedere: acum 27 de ani operațiunile erau în plină desfășurare. Apropo de asta, revizuindu-mi traseul acestei zile, îmi amintesc că am văzut undeva în drum, din autobuz, o clădire pe care scria „The News” și acesta era numele unui ziar local al cărui site l-am accesat prin 2002. Site-ul era dedicat comemorării războiului și de acolo am aflat de impactul său asupra locuitorilor orașului, care au susținut (prin șantierul naval de aici) imensul efort logistic și care au așteptat cu teribilă încordare desfășurarea evenimentelor: foarte multe familii din Portsmouth au avut marinari plecați la luptă. Și e de la sine înțeles că multe familii au rămas îndoliate ... poveștile adevărate de pe acel site erau atât de impresionante – țin minte de una cu fiul al treilea și cel mai mic al unei pașnice și prospere familii, fiu care a pierit odată cu distrugătorul Coventry: suferința părinților a fost atât de mare încât tatăl i-a scris premierului de atunci Margaret Thatcher, Doamna de Fier a Angliei, pentru a o implora să facă totul ca războiul să fie câștigat așa încât sacrificiul copilului său să nu fi fost zadarnic ...
Poate că citind aceste evocări am înțeles, eu care în 1982 ținusem cu Argentina, că Anglia și-a făcut nu doar o datorie de onoare (sau de orgoliu, sau de ambiție) prin acea promptă și eficientă intervenție armată ci și una de conștiință. Era vorba de niște insule locuite, de sute de ani, de cetățeni britanici care n-ar fi dorit în ruptul capului – indiferent de dreptul de posesiune istorică ce ar fi putut fi invocat între două puteri coloniale (și Argentina a dus războaie de cucerire și colonizare) – să devină supușii unui dictator militar.
Să mă ierte prietenii mei argentinieni, dar aceasta e convingerea mea. Cu aceste gânduri adorm.

Ziua a patra

Mă desprind din îmbrățișarea îngerilor îndată ce soarele îmi desenează linii pe dosul pleoapelor, cu markere de lumină verzi, fosforescente. Se anunță o zi frumoasă, din nou.
Astăzi vreau să revăd – singură și în tihnă docurile și în special să vizitez exponatele din clădirile ce adăpostesc Royal Naval Museum. Biletul trebuie „reconfirmat” chiar daca are termen de valabilitate de 12 luni (de fapt se emite pe baza celui inițial un alt bilet valabil în ziua respectivă). Îmi trec pe la ureche iarăși vorbe românești, ceea ce înseamnă că poate n-am fost, cum îmi făceam iluzii, prima româncă ce a pus piciorul pe Victory.

Primul popas este la Victory Gallery, pavilonul cel mai îndepărtat al muzeului maritim, imediat vecin cu magnificul „Lusty” (portavionul Ilustrious) care-i servește de fundal cum te uiți din față, și cu un alt doc uscat ce găzduiește o canonieră (gun-boat) din primul război mondial.
Aici poți vedea – pe lângă tablouri, decorații și uniforme sau alte obiecte personale legate de cei îmbarcați pe navă ca și de felurite machete ale vasului – și niște documente vechi care – dacă înțeleg bine – stipulau rolul unui anumit individ în bătălie. Un fel de fișă a postului cum am spune în zilele noastre. Apoi, pe un sistem computerizat poți accesa o bază de date în care sunt trecuți toți cei care au luptat la Trafalgar. După un criteriu simplu de căutare, îți poți afla un eventual strămoș înrolat pe Victory.
Pe un alt computer e instalat un simulator de luptă și – după ce îmi însușesc un curs la distanță (de două secole) de instructaj rapid ținut de meșterul tunar de pe Victory, trec la acțiune. Îmi pregătesc cu grijă încărcătura – în ordinea pe care am reținut-o din expunere, cartușul cu pulbere, un șomoiog de câlți, apoi proiectilul „bar-shot” (misiunea e să țintesc la catarge; pentru fiecare țintă aleasă se pregătea alt tip de proiectil) care e în fapt un ansamblu de două discuri legate printr-o bară, ca la haltere și în fine, ultimul strat de câlți pentru a fi totul strâns îndesat pe țeava tunului. Trag în nava franceză în momentul – ales și el conform instructajului – când bordul are o mișcare ascendentă – și ura! o nimeresc: pe catargul ei văd „mușcătura” proiectilului și primesc și mesajul corespunzător de felicitare.
A doua oară nu mai am aceeași îndemânare când primesc misiunea să trag în coca navei – se pare ca momentul de tragere l-am ales prost și ghiuleaua („round-shot”) a trecut pe deasupra și s-a pierdut în mare. Noroc pe flota Maiestății Sale că nu m-a avut pe rol la Trafalgar!
Părăsec simulatorul (dacă ar fi după copilul din mine, aș sta până seara) și urc la nivelul superior.
La etajul I, de jur împrejur e o colecție impresionantă de "figureheads", statuete din ipsos sau lemn cu chipuri umane și busturi aplecate înainte ce împodobeau etrava velierelor (există unul și pe Gunwarf Quays). Deși îngreunau structura, ele erau nelipsite din construcția navelor. Întruchipau, cumva, numele vasului (și uneori probau bogăția armatorului), dar și – în credința unor popoare precum olandezii – încarnau spiritul acelei corăbii (în caz de naufragiu prevenind transformarea echipajului în stafii rătăcitoare). De altfel, colecția se și numește „Spirit of a ship”.
Un soldat roman, cu coif și bucle roșcate, cu niște ochi mari, căprui, efeminați, un indian cu barbă, un negru cu turban, un sclav cu pielea ca abanosul și păr negru și creț, o doamnă cu bonetă verzuie pe cap și anchior ca de marinar, alte chipuri feminine unul reprezentând o bacantă drapată într-o manta roșie ce îi cade lasciv de pe umeri, străjuiesc de jur împrejur palierul. În centru este un spațiu deschis, ca un luminator: pe acesta, sprijinită pe niște grinzi de lemn, stă ancorată barca cu drapel regal care a transportat trupul neînsuflețit al amiralului Nelson de-a lungul Tamisei în ianuarie 1806. Într-un colț e o altă expoziție, botezată „Chasing Freedom” care ilustrează eforturile întreprinse de Royal Navy pentru suprimarea comerțului cu sclavi pe mările lumii, după ce parlamentul britanic a interzis sclavia pe cuprinsul imperiului. Cam atât aici și o pornesc mai departe.
Al doilea popas de vizitare îl fac la Store nr. 10, unde se află expusă una dintre pânzele navei Victory, unica păstrată de-a lungul secolelor. După ce intru prin lateral (intrarea este păzită de doi soldați de marină în uniforme, doi voinici cu figuri tipice de englezi) iau aminte la atenționarea de a urca cu grijă treptele de lemn care sunt de pe vremea regelui George ca și clădirile de aici. Ajung la etaj, într-o sală ca de cinematograf, numai că spectatorii stau în picioare, înșiruiți în spatele unui cordon din catifea. Tot restul podelei este împrejmuit și acoperit, ca de un covor, de uriașa velă trapezoidală, de culoare gălbuie, pe care se păstrează, ca și când ieri ar fi scăpat din bătălie, găuri rotunde de ghiulele; la partea de sus are o mare sfâșietură contiguă, neregulată ca formă. În sală e întuneric, doar luminile de contur din jurul pânzei se văd, după care pe ecranul montat pe un perete prinde viață, absorbindu-ne emoțional într-un scurt-metraj de atmosferă, un caleidoscop al evenimentelor trăite de Victory și de oamenii săi.
„Anul 1805. Napoleon Bonaparte este stăpânul neînvins al Europei;
un singur obstacol îi mai stă în cale,
un singur lucru i se mai poate opune:
Flota Britanică!”
începe povestea, scrisă cu litere de lumină pe un ecran negru în timp ce coloana sonoră creează o tensiune dramatică. Urmează imaginile. Pregătirea de luptă – marinarii dezbrăcați până la brâu care, la comanda „Beat to Quarters” mută obiectele de prisos din spațiul activ și iau poziție la tunuri, strigătul ce iese din zeci de piepturi atunci când le apare în câmpul vizual flota dușmană. Apoi înfruntarea, văzută de undeva din exterior, dintr-un neutru unghi de spectator dar și din interior, de pe puntea navei engleze. Sunt doar câteva secvențe, dar ele îmi declanșează în fine, memoria afectivă și imaginația care pe Victory, cu două zile în urmă, mă trădaseră. Am mai văzut desigur, asemenea scene, în "Master and Commander" și poate și alte filme, dar acum, aici, este altfel. Sunt în miezul fierbinte al istoriei și sunt o parte din ea. Cum lupta aceea a schimbat destinul Europei (sau poate – dacă e așa cum scria Marin Preda în Delirul, că în tot ce li se întâmplă popoarelor este o voință deasupra de efortul omenesc, o „necesitate istorică” – că dimpotrivă, i-a îndeplinit destinul) înseamnă că sunt și eu – ca european – beneficiar al consecințelor ei. Acest prezent pe care-l trăim a fost făurit de acel trecut la care suntem invitați să luăm parte.
Restul – după încheierea filmulețului – vizitatarea unor vitrine cu exponate și desene sau fotografii legate de manufacturarea și conservarea pânzei – aproape că nu mai are relevanță. Câteva date tehnice rețin totuși: pânza a fost confecționată la șantierele din Chatham, cântărește 370 kg, acoperă o arie de 3618 square feet (336 metri pătrați) și a necesitat 1200 de ore de muncă umană.
Mai vizitez un pavilion legat de marina britanică a secolului 20, unde poți lua parte la simulări de zbor cu avionul (nu m-am încumetat să mânuiesc joystick-ul), poți asculta la cască mărturii ale unor veterani (și femei printre ei) – ceea ce mi-a reținut atenția în final au fost niște manifeste folosite în războiul Malvinelor pentru intimidarea soldaților argentinieni. Reprezentau harta insulelor, parcelată cu sârmă ghimpată în teritorii izolate: Islas de condenados, era titlul compoziției ceea ce voia să sugereze că manevra efectuată de flota britanică, de încercuire și izolare a insulelor din arhipelag lăsa puține șanse de reușită adversarilor.
În drum spre ieșirea din complex, trec pe lângă magazinul Nauticalia și mă uit în vitrină după un posibil suvenir. Sunt de toate pentru toate gusturile de la modele de nave (în special ale lui Victory, în diverse materiale), jucării și modele teleghidate (vapoare dar și o interesantă „trăsură cu aburi” ce reproduce un brand de la 1896, „Stanley Steamer”) la piese de artizanat din material original, de exemplu din lemn de stejar prelevat din bordajul lui Victory cu ocazia reviziei navei înaintea bicentenarului sărbătorit în 2005, la căni, farfurii, șepci și tricouri inscripționate ca promoționalele.
Mă gândesc încă că sunt totuși prea scumpe și unilaterale – nu pot închide în ele tot ce am trăit și simțit. Oricum „frânturile de Anglie” le voi purta întotdeauna în suflet ... fără să fie nevoie de vreun fetiș palpabil.
Mai cochetez un pic cu ideea de a mai participa la o bătălie sau misiune actuală a lui Royal Navy – la Action Station-urile adăpostite de clădirile din spatele micului lac.
Din câte știu acolo poți escalada ziduri ca un alpinist, poți încerca să pilotezi un F 35 și să aterizezi pe puntea portavionului (pe simulator), sau chiar încerca să construiești (tot pe simulator), contra-timp, un portavion. Poți vedea la cinematograful de la Boathouse nr. 6 o înfruntare cu arme de ultimă oră, în mările Chinei de Sud, între o navă de război britanică și o ambarcațiune de pirați prinsă în flagrant delict de atac asupra unei nave comerciale. Sau poți să tragi cu arma la țintă și să iei cunoștință, interactiv, de diverse tehnologii și fenomene naturale și multe altele. Dar ... polița mea de asigurare cu care am trecut granița stipulează clar: se excluld de la plata primei în caz de accidente acțiunile temerare la care asiguratul ia parte de bună voie... și mă mulțumesc, cuminte, cu experiența de azi care încheie vizitarea acestui imens și superb muzeu naval.
Un cinic ar putea spune că englezii – popor de negustori, cum i-a gratulat Napoleon – își vând extrem de bine până și propria istorie. Dar în fapt nu e așa, fiindcă vizitatorii sunt în cea mai mare parte britanici. E doar o împărtășire generoasă care necesită muncă, tehnologie, imaginație și acea grijă pentru detaliu atât de admirabilă. Istoria devine o lecție nicidecum demonstrativă ci participativă; copiii, mai ales, au un avantaj imens în a cunoaște cu adevărat neamul din care fac parte și spiritul diferitelor epoci. Iar vizitatorii străini nu se simt în nici un fel discriminați. Nici un cuvânt nepotrivit de laudă de sine, nici o afișare de aroganță sau de superioritate nu răzbate din prezentările audio-video sau din afișajul explicativ; nu cred că se pot simți ofensați de ceva, nici măcar adversarii de odinioară. Apropo de asta, la bicentenarul Trafalgarului din 2005, spre amuzamentul unora și supărarea altora, reconstituirea bătăliei s-a făcut între o „echipă roșie” și una „albastră”, nu între englezi și francezi & spanioli, gazdele dovedindu-se foarte scrupuloase în a nu răni susceptibilitatea vecinilor lor.

*

Urcăm în Spinnaker Tower. După ce facem o poză de grup, obligatorie pentru fiecare turist care urcă în turn (dar nu e obligatoriu s-o cumperi la sfârșit), suntem invitați să urcăm în lift. E vorba de liftul interior, cel exterior se pare că nu funcționează, spre părerea mea de rău, am fi avut senzația desprinderii de pământ, ca în avion. Liftul interior este de mare viteză și nu simți nici un șoc gravitațional. Cât ai clipi, ajungem la primul etaj de belvedere panoramică. Geamurile sunt albastre-verzui și pe fiecare latură ai un panou unde te poți informa despre ce se vede pe direcția respectivă. Copiii și nu numai se amuză glisând desculți pe o bucată de sticlă albă, perfect transparentă situată în mijlocul podelei prin care vezi sub tine marea și structura de susținere a turnului, dându-ți fiori și senzația de echilibristică deasupra prăpastiei. Exact ca pe Google Map, se disting contururile țărmului, vedem spre nord până spre Chichester iar spre est culmile insulei Hayling. Identific hotelul unde stăm și Plazza. Apoi ne încolonăm la lift pentru etajul doi, care e imediat deasupra. Mai poți să urci pe scările în spirală triunghiulară, până în așa numitul Crow Nest (cuibul de cioară) situat și mai sus, în aer liber, dar frigul și curentul care vin din înălțimi ne descurajează deîndată. La coborâre ne propunem o „calorizare” la cofetăria de la parter cu o felie de tort (torturile se vând la felie!) care însă, ne dezamăgește culinar, dar nu și estetic.
*

Seara, pe Gunwarf Quays. Fecioarele Portsmouth-ului au ieșit la promenadă și probabil se duc la dans undeva în cluburile care abundă în acest centru turistic. Sunt longiline și atletice, cu umeri frumoși și picioare lungi, mizând mai degrabă pe o robustețe senzuală decât pe delicatețe feminină – ca niște adevărate fiice ale mării. Și deși e un frig de-ți clănțănesc dinții, spatele lor se arată bronzat între baretele rochiilor de seară. Vin în grupuri de până la cinci-șase fete, singure sau uneori însoțite de băieți. E sâmbătă seara și cred că multe au venit din cartiere mai îndepărtate. Unele sunt adolescente de liceu, altele par femei coapte, la 25 de ani. Trece pe lângă mine un grup îmbrăcat ca de carnaval – o fată poartă un fel de „fulgi” roz în păr, îmi amintesc că am văzut așa ceva pe jos la noi la hotel, pe culoar, pesemne, au venit de departe. Ce bal o fi aici? La terasa unui restaurant văd bărbații cu halbele în mână. Vorbesc tare, cu accentul lor afectat și râd.
Hedonismul ăsta îmi place. De ce n-ar avea poftă de viață tinerii Mileniului?