Era în plină toamnă, pe la mijlocul lunii octombrie. Afară se înnoptase deja, fiindcă ziua scăzuse simțitor, cedând teren „rivalei” sale, noaptea.
Întregul oraș Craiova, cuprins de liniște și nemișcare, pă-rea în totalitate amorțit. Oamenii dormeau la acea oră, rareori câte o lumină rătăcită licărind la vreo fereastră.
Amelia adormise și ea de câtva timp, un somn ușor cu-prinzând-o încetul cu încetul; împotriva dorinței ei nu reușise să-și țină ochii deschiși. După o zi plină de activitate, oboseala își spunea cuvântul și o răpusese; căzuse istovită în pat, adormind cu televizorul aprins, fără a mai ști la ce se uitase de fapt. Oricum, se culcase ultima, cu mult în urma părinților ei.
Iată însă că după câteva ore de somn liniștit, când tocmai era în toiul unui vis antrenant, care-i captivase, deși inconștient, în întregime atenția, se trezi, din cauza emisiunii zgomotoase care tocmai începea la acea oră târzie la televizor; uitase sonorul dat aproape la maxim, dar până la acea oră, pe post se difuzaseră doar melodii lente, ce păreau menite să-i adâncească somnul.
Ușor iritată, pipăi în jur, căutând telecomanda, iar de cum puse mâna pe ea, apăsă rapid butonul de oprire, înainte ca părinții ei să se trezească și să-i strige morocănoși, din camera alăturată, să oprească odată televizorul ăla afurisit!
Vru să adoarmă la loc, dar îi era cu neputință. Câteva clipe se strădui să-și amintească despre ce visa înainte de a se fi trezit, însă nu reușea deloc acest lucru. Din această cauză, păru a se enerva și mai mult decât până-n acel moment, deci era imposibil să adoarmă la loc liniștită. Totuși, trebuia să se odih-nească, doar era nevoită să se trezească devreme ziua urmă-toare, pentru a nu întârzia de la școală; avea cursuri numai dimineața; șapte ore destul de dificile, iar dimineața nu era prea departe.
Pentru a-și limpezi cât de cât gândurile, luă un halat mai gros peste pijamaua cu care era îmbrăcată, se încălță cu papuci de casă, deschise ușa spre balcon și ieși afară, la o gură de aer curat, atât de curat cât putea fi în mijlocul orașului. Aparta-mentul ei era situat la etajul doi și norocul ei că adormise în sufragerie; din dormitor n-avea acces la balcon.
Era o noapte senină, nu foarte friguroasă pentru acea perioadă a anului, cu un cer plin de stele și lipsit de prezența satelitului natural, Luna; probabil, ori apusese deja, ori nici nu răsărise încă.
Amy privi îngândurată spre cerul înstelat; întotdeauna o fascinaseră stelele, deși erau mereu aceleași punctulețe mici, gălbui, iar datorită luminilor din oraș, chiar palide; de abia se zăreau. Totuși, peisajul nocturn era destul de plăcut privirii.
Fata își desfăcu părul negru, lung, din coada strânsă la spate și-și înfășură mai bine halatul pe trup; nu era foarte frig, dar nici prea cald, iar cum ea tocmai ieșise de sub pătura căldu-roasă, începuse să cam tremure.
Se plictisi de admirat cerul senin și fiindcă tot nu reușise să-și amintească nimic din visul întrerupt, decise să se întoarcă în cameră și să închidă ușa de la balcon; poate de data asta va reuși totuși să adoarmă.
Tocmai când să reintre în sufragerie, un sentiment straniu o reținu locului și o determină să se întoarcă pe balcon. Își îndreptă din nou ochii căprui în sus și zări clar deasupra blocu-rilor vechi un disc frumos, ușor luminat, ce staționa în acel loc. Fata nu se sperie deloc, dar îi venea greu să creadă că totul ar fi aievea. Totuși, sigur se trezise, nu mai dormea și în nici un caz nu asta visase înainte de a fi fost trezită de teleizorul uitat aprins.
„O.Z.N. ...” se gândi ea, minunându-se, deloc temătoare; își continuă gândul: „Ce frumos e! Dacă s-ar putea, chiar aș vrea să ajung acolo, sus, în interior, să văd cu ochii mei totul; nu m-aș considera răpită...”
În clipa imediat următoare, un fascicul luminos, albicios, porni din dreptul discului către ea. Nici n-avu timp să-și dea mai bine seama ce se petrecuse de fapt, căci se trezi brusc la bord, de parcă ar fi fost teleportată, deși nu simțise nimic în acest sens. Se afla într-o încăpere destul de spațioasă, modernă, frumoasă și era înconjurată de vreo câteva siluete umanoide înalte, subțirele, parcă transparente, cu capul mare și ochii cenușii oblici, ce priveau spre ea cu blândețe.
Păru surprinsă și pe moment nici nu-și dădu seama cum să reacționeze. Nu se lăsă însă cuprinsă de spaimă, deși o senzație stranie, inexplicabilă, greu de definit, o încerca totuși în acele momente.
Ar fi vrut să comunice cu acei extratereștri, dar cum să procedeze oare? Plină de curiozitate, privi spre ei. I-ar fi atins, însă păreau atât de fragili, încât se temea să nu cumva să-i spargă sau să le dăuneze în vreun mod nedorit, neplăcut.
„Poți să ne atingi, dacă vrei. Nu suntem chiar atât de sensibili precum părem.” auzi Amy în minte o voce plăcută.
Îndemnul îi era adresat ei, dar de cine oare? Privi în jur. Nici unul dintre cei prezenți nu schița vreun gest și nici nu zărise pe vreunul mișcându-și buzele ca și cum ar fi vorbit. Și atunci?
Nedumerită, derutată, nu îndrăzni să atingă degetele lun-guiețe și subțirele ale unuia dintre indivizi, care se apropiase de ea, întinzându-i mâna.
- Ce... Ci... Cine sunteți? rosti șoptit, plină de emoție.
- Ar fi prea complicat să-ți explicăm cine suntem și de unde venim. E suficient să reții că suntem extratereștrii, sosiți de foarte departe; inimaginabil de departe, îi răspunse unul dintre ei, deși Amy nu reușea deloc să-și dea seama care anume, pentru că nici unul nu schițase vreun gest din care să reiese faptul că ar fi vorbit.
- Și totuși, ce doriți? întrebă ea.
- Dacă te interesează și vrei să afli, hai cu noi; te vom duce până pe planeta noastră și-ți vom explica totul.
- Bine, dar... Ce-ar spune părinții mei?
- Nu vei lipsi foarte mult, îți garantăm. Nici măcar nu-ți vor sesiza lipsa.
- Ah... murmură Amy îngândurată; decise destul de repe-de: Fie! Hai!
- Nu vei regreta, o asigură unul dintre cei prezenți în încă-pere.
Nici nu termină bine respectivul de rostit aceste cuvinte, că discul ajunse în interiorul unei nave mari, de unde Pământul deja nu se mai zărea, deși Amy nu simțise când pornise, când se oprise sau altceva asemănător. Capacul transparent al discu-lui se ridică, iar extratereștrii coborâră; Amy le urmă exemplul fără a șovăi.
- Aceasta este nava-mamă, cum ar veni spus mai pe înțe-lesul tău. Discul care ne-a adus până aici e doar un fel de na-vetă, îi explică unul dintre extratereștrii.
- Încerc să înțeleg, deși n-am perceput nici o mișcare, re-plică Amy.
- Bineînțeles, surâse abia perceptibil respectivul. Nici n-ai fi putut percepe; sistemul de deplasare e foarte avansat, peste puterea voastră de înțelegere. În curând vom ajunge și pe pla-neta noastră.
- Să ajungem? se miră sincer Amy. Cum adică? Păi, nici măcar n-am plecat nicăieri... N-am pornit încă!
- Ba, te asigur că ne-am îndepărtat mult de planeta ta.
- Așa să fie?! zise ea cu glas inocent, încă de copilaș, su-râzând încurcată, a neștiință.
Dar spusele celuilalt se adeveriră în scurt timp. Nava se oprise, iar trapa deschisă o îndemna spre exterior. Nu îndrăzni însă să facă vreun pas spre ieșire, însă însoțitorii ei porniseră deja într-acolo.
- Hai! zise către ea unul dintre ei. Urmează-ne cu încrede-re! Nu vei păți nimic!
Ușor temătoare, nu atât din cauza a ceea ce ar putea păți, cât mai mult din cauza necunoscutului, porni totuși spre ieșirea din navă.
Afară o întâmpină un peisaj fantastic, parcă ireal, greu de descris în cuvinte, desprins parcă dintr-un basm, însă unul foarte modern, dacă ne-am putea exprima astfel. Amy privea uluită în jur; totul era de o frumusețe rară și-n mod ciudat, locul semăna mult cu Terra.
- Parcă aș fi chiar acasă, zise Amy nedumerită. Așa arată planeta asta, la fel ca Terra?
- Nu, deloc. E foarte diferită de planeta ta, însă așa o vezi tu. Pentru a nu-ți fi dor de locurile natale, ți-am oferit ocazia de a vedea totul ca acasă.
- Cum adică să nu-mi fie dor? tresări ea. Dar ați spus că mă veți duce înapoi, acasă.
- Stai liniștită, te vom duce înapoi oricând dorești, rosti interlocutorul ei. Nu te-am răpit.
- Ah... murmură ea și se așeză pe o bancă din apropiere, lângă ea așezându-se doi dintre cei ce o însoțiseră; îi privi întrebător și zise: Și încă n-am înțeles de ce m-ați adus totuși aici. Aștept explicații!
- Bine, îți vom spune. Pentru a nu întârzia prea mult cu introduceri inutile, vom fi cât se va putea de direcți. Ascultă-ne deci cu luare-aminte și sper că ne vei înțelege, rosti unul dintre cei doi.
- Păi, eu ascult, zise ea, vrând să pară convingătoare.
- În curând, pe planeta voastră va avea loc un război dis-tructiv, de talie mondială, care va conduce la disariția voastră, a oamenilor, ca specie, zise pe neașteptate celălalt.
- De unde știți că se va întâmpla așa ceva? Pare absurd!
- Nu-i deloc absurd! se împotrivi extraterestrul. Știm sigur că așa va fi. E inevitabil.
- De ce nu încercați să-l opriți? întrebă ea.
- N-avem dreptul să ne amestecăm în acțiunile oamenilor, zise celălalt.
- Nici dacă acestea ar fi în defavoarea lor?
- Nu! Indiferent despre ce ar fi vorba, ne este strict inter-zis să ne amestecăm în acțiunile umane.
- Păi și tot nu înțeleg nimic! Ce rol am eu în toată chestia asta? Doar n-o să susțineți că din cauza mea s-ar produce acel război și că aducându-mă aici, veți împiedica pornirea lui.
- În nici un caz. Noi doar încercăm să salvăm câțiva oa-meni de pe Terra, aducându-i aici, unde să fie în siguranță, pentru ca specia voastră să nu dispară definitiv. Când planeta voastră va fi din nou locuibilă, vă vom transporta înapoi, fără nici un risc, pentru a o repopula. Cu alte cuvinte, îți propunem să locuiești aici o perioadă; nici nu vei simți că nu te-ai afla pe Terra.
- Păi... Și părinții mei?
- Le poți spune și lor tot ce-ai văzut și-ai auzit și-n plus, le poți chiar propune să vină și ei aici, cu tine; dacă sunt de acord, îi vom lua și pe ei. Dacă nu, n-avem ce face; nu-i putem aduce aici cu forța, împotriva voinței lor, cum de altfel nici pe tine nu te putem lua cu forța, dacă nu vrei. Va trebui să te gân-dești bine și să ne spui decizia ta.
- Ah, cam dificil... zise ea îngândurată.
- Ne dăm seama că e o hotărâre greu de luat, mai ales pentru tine, însă noi ne-am făcut doar datoria.
- Încerc să pricep. Totuși, de ce m-ați salva doar pe mine? Sunt încă doar un copil! Nu-i nimic special la mine; nu sunt vreo personalitate, ba chiar încă sunt elevă.
- Nu-i vorba doar de tine. Le-am propus și altora același lucru, mai multor oameni de pe Terra, de vârste diferite și din țări diferite. Îi vom aduce aici doar pe cei care vor fi de acord cu propunerea noastră. Însă, în general, ne-am orientat spre persoane tinere, cu sufletul curat, cu conștiința împăcată, dis-puse să accepte prezența și ajutorul nostru.
- Și eu sunt o asemenea persoană? se miră ea.
- Cu siguranță, da! întări unul dintre cei doi.
- Ciudat; habar n-aveam... șopti ea. Dar acum aș vrea să mergem înapoi, acasă. N-am stat oare deja prea mult?
- Nici o grijă, părinții tăi nu s-au trezit încă, deci nu ți-au sesizat lipsa. De altfel, n-ai lipsit decât vreo câteva secunde, afirmă extraterestrul.
- Cum adică? întrebă ea uimită.
- Iar când vei fi înapoi, se va încheia exact un minut.
- Nu se poate! se împotrivi Amy. Am stat mai mult aici.
- Desigur, aproape o oră. Dar în timp ce aici trece o oră, pe planeta ta trece doar un minut.
- Hm; ce ciudat! Deci, dacă o să stau aici o zi întreagă, pentru cei de acasă ar trece doar vreo 24 de minute? calculă ea rapid, cerând o confirmare.
- Exact! o aprobă extraterestrul.
- Păi, ar însemna să rămân aici zeci de ani sau chiar sute până ar trece definitiv efectele războiului despre care ați amintit, dar care nici măcar n-a avut loc până acum, ceea ce ar fi imposibil. N-aș putea trăi atât; probabil aș îmbătrâni și aș muri, presupuse ea.
- Nu s-ar întâmpla așa ceva, o contrazise extraterestrul. Trecerea timpului nu-i chiar așa cum o percepi tu, dar e prea dificil să-ți explicăm ce s-ar petrece. Îți putem spune doar că, deși vei rămâne un timp îndelungat aici, în momentul întoar-cerii pe planeta ta vei arăta exact la fel ca acum și vei avea aproximativ aceeași vârstă, deși acolo vor fi trecut mulți, foarte mulți ani. Din momentul în care te vei afla din nou pe planeta ta, îți vei putea continua viața, așa cum considerați voi a fi normal, iar timpul va trece respectând din nou metodele voastre de măsurare.
- Ah, voi avea aceeași vârstă când voi ajunge înapoi, aco-lo, acasă, surâse ea ștrengărește. Ce bine!
- În plus, cât timp vei sta aici, pe planeta noastră, nu te vei îmbolnăvi deloc, niciodată, pentru că aici nu există boli.
- Și mai bine! Chiar n-aveam chef de vreo gripă, pneumo-nie sau altceva. Nu-i deloc interesant să fi bolnav. Dar ce-aș putea face eu atâta timp aici? V-am spus doar că încă sunt elevă. Nu mă pricep la nimic.
- Nu va trebui să faci nimic. E suficient să fi mereu tu în-săți, să nu-ți schimbi comportamentul și mentalitatea.
- Da, dar eu n-am bani la mine și nici nu știu cum i-aș putea câștiga.
- Nici nu vei avea nevoie de așa ceva aici.
- Zău?! Dar cum aș putea supraviețui? Cum mi-aș putea asigura existența?
- Îți garantăm că nu vei duce lipsă de nimic din ceea ce-ți este necesar. Îți vom asigura mereu hrană, apă, îmbrăcăminte, încălțăminte, tot ce-ți vei dori.
- Fără a-mi cere nimic în schimb?
- Fără. Nu urmărim nici un interes personal prin această acțiune; vrem doar să salvăm specia voastră de la o pierire si-gură. Nu ne cere alte detalii, pentru că ne temem că nu ți le-am putea oferi.
- Deci nu m-ați putea lămuri?
- Nu în totalitate!
- Bine, acum să mergem acasă! Nu vreau să se îngrijoreze părinții mei.
- Nici n-ar avea cum; încă dorm, ambii. Dacă vrei, îi poți chiar vedea de aici.
- Nu! refuză ea. Mai bine să ne întoarcem acum.
- Cum vrei! Nu uita să vorbești cu părinții tăi. Vom reve-ni noaptea următoare, pe la aceeași oră, în același mod și aștep-tăm decizia ta.
- Bine. Mă voi gândi la tot ceea ce mi-ați spus și voi în-cerca să iau o decizie, zise Amy, apoi, însoțită de cei doi, urcă din nou în nava care o adusese în acest loc.
Nici nu simți când sau cum pornise, însă în curând se afla în apropierea Terrei. Nava cea mare se oprise, așa că Amy se urcă în discul zburător, împreună cu cei doi însoțitori ai ei. Naveta se opri deasupra blocurilor, iar fasciculul luminos o „aduse” în balcon, de unde o luase. Făcu un semn cu mâna spre disc, cu semnificația de „la revedere”, iar acesta dispăru brusc, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată.
Amelia reveni năucită în sufragerie. Intrând în cameră, privi spre ceas; într-adevăr, incredibil, nu trecuse decât un singur minut de când plecase și până acum, la întoarcere. Oare totul era real sau i se părea ei numai?
Închise ușa de la balcon, își dădu jos halatul și se întinse în pat, acoperindu-se cu pătura. Adormi repede, fără prea mare greutate. Dimineața însă nu se mai duse la școală, deși n-avea de obicei să lipsească de la ore, iar în acea zi avea o lucrare im-portantă. Dar rămase acasă, motivând că nu se simțea prea bine.
După-amiaza, când părinții se întoarseră de la servici, le povesti tot ce se întâmplase în cursul nopții. Cei doi nu prea erau dispuși să-și creadă fiica, susținând că fie i se păruse, fie visase doar. Amy încercă în toate felurile să-i convingă. În cele din urmă, le spuse să se trezească noaptea, pe la ora 02.30, să iasă afară pe balcon și vor vedea cu ochii lor, poate astfel o vor crede. Părinții ei nici n-o asigurară că vor proceda astfel, dar nici nu-i respinseră propunerea. În cele din urmă se retraseră în dormitor, la culcare, potrivind totuși deșteptătorul să sune, să-i trezească la ora indicată de fiica lor.
Amy nu puse ceasul s-o trezească la o oră anume, fiind convinsă că se va trezi oricum, fără a avea nevoie de deșteptă-tor. Și nici nu greșise! Chiar se trezise la momentul potrivit, fără a fi avut nevoie de soneria unui deșteptător.
De data aceasta nu-și mai luă un halat gros peste pijamale și nici papuci de casă în picioare. Se îmbrăcă în haine de oraș, cu blugi, bluză, adidași, geacă; de abia după aceea ieși pe bal-con, unde rămase în așteptare.
Privi spre cer, dar acesta nu mai era deloc senin. Norii se adunaseră, picături reci începând să cadă fără încetare.
„Oare vor mai veni sau nu?” se întrebă Amy în gând, tare îngrijorată, neștiind ce să creadă. Dar ea luase deja o hotărâre; era dispusă să accepte ajutorul oferit, propunerea părându-i-se mai mult decât doar tentantă sau incitantă.
În curând i se alăturară și părinții ei. După câteva minute, fiind siguri că nu va sosi nici un disc zburător, îi reproșară fetei că-i deranjase degeaba din somn, iar ziua următoare aveau un program încărcat la locurile de muncă. Însă tocmai când să se întoarcă în cameră, iată și discul apărând ca de nicăieri, de din-colo de nori.
Amy făcu un semn cu mâna spre acesta, iar fasciculul luminos, albicios, o transportă, împreună cu părinții ei, la bordul navetei.
Părinții priviră uimiți în jur, ciupindu-se reciproc, ca pentru a se convinge că totul ar fi aievea. Fiica lor nu mai era atât de uluită. Își salută prietenii, recunoscându-i; erau aceiași, cei ce veniseră și-n seara precedentă. Le transmise decizia ei, iar extratereștrii se bucurară când o auziră. Părinții ei păreau mai rezervați în a formula deja o hotărâre; era mult prea cu-rând, ziceau ei, justificând că doreau mai întâi să vadă planeta.
Dorința le fu în curând îndeplinită, fiindcă nava ajunse repede la destinație. Coborând, părinții Ameliei constatară că planeta chiar semăna izbitor cu Terra. Petrecură câteva ore aici, extratereștrii arătându-le apartamentul pe care aveau să-l ocupe dacă vor decide să rămână pe această planetă, măcar o perioa-dă, până ce viața pe Terra va fi din nou posibilă, fără pericole. După câteva ore (care pe Terra însemnau doar câteva minute), extratereștrii îi aduseră pe cei trei, la cererea acestora, înapoi, acasă, înțelegându-se să vină din nou noaptea următoare, în aceleași condiții.
După-amiaza, când părinții Ameliei se întoarseră de la servici, se sfătuiră cu fiica lor, iar în final, amândoi aleseră va-rianta acceptării propunerii extratereștrilor. Bucuroasă, Amelia îi îmbrățișă, sărutându-i drăgăstos pe obraji.
Iată cum familia Soler dispăruse în mod inexplicabil în acea noapte de pe Terra, fără a lăsa vreun semn colegilor de școală sau servici, care-i căutară în zadar zilele următoare; cei trei erau de negăsit, fiind declarați dispăruți.
Poliția tocmai urma să înceapă o anchetă în cazul dispari-ției familiei Soler, însă orice căutare a celor trei încetă brusc în momentul în care, pe neașteptate, se anunțase începerea unui mare război pe Terra, unul de talie mondială. Nimeni nu știa precis cum, când, unde sau de ce începuse și nici n-aveau să afle vreodată, întreaga suflare a Terrei pierind brusc, în doar câteva clipe.
Deci extratereștrii avuseseră dreptate și chiar îi salvaseră pe cei trei membrii ai familiei Soler; aceștia o luaseră și pe Ne-gruța cu ei, pisicuța familiei. Iar datorită ajutorului extratereș-trilor, mulți alți oameni reușiseră să scape teferi.
După un timp de viețuire fără griji pe planeta adoptivă, Amy și părinții ei își exprimară dorința de a vedea din nou Terra; oricât de izbitoare ar fi fost asemănarea cu locurile cunoscute lor, celor trei tot le era dor de planeta natală. Extrate-reștrii nu-i refuzară respectându-le dorința. Și iată-i astfel urcând din nou în nava cea mare, apoi în naveta în formă de disc, care opri deasupra a ceea ce demult fusese orașul Ameliei și al părinților ei. Cei trei priviră încurcați spre ceea ce li se înfățișa înaintea ochilor.
- Ce-i asta?! se miră Amy. Asta-i Terra?
- Da. E ceea ce a mai rămas în urma războiului despre care v-am vorbit; se pare că nu ne-am înșelat; chiar a avut loc, răspunse unul dintre extratereștrii.
- Parcă ar fi o imensă ruină, demult părăsită, lăsată în pa-ragină, remarcă mama Ameliei.
- Câți ani au trecut aici, pe Terra, de când am plecat noi? se interesă tatăl ei.
- Cam vreo 200 de ani, aprecie extraterestrul. Acum peri-colul a trecut; pe suprafața planetei se poate trăi fără probleme. Vreți să vă întoarceți aici?
- Eu, una, nu! negă Amy. Asta nu-i Terra pe care o cunoș-team eu. Vreau s-o păstrez în amintire așa cum era, frumoasă animată, nu cum se prezintă acum, ca o ruină abandonată.
- Fiica noastră are dreptate, rosti domnul Soler.
- Și eu sunt de aceeași părere, adăugă doamna Soler.
- În cazul ăsta, noi vă vom respecta dorința și vă vom duce înapoi, pe planeta noastră, replică extraterestrul.
- Sigur! întări domnul Soler.
- Așa-i mai bine, spuse doamna.
- Să plecăm chiar acum! îi îndemnă Amelia, justificând: Nu vreau să mai văd o asemenea imagine dezolantă...
Iar discul se întoarse în nava-mamă, care în curând se opri pe suprafața planetei unde vor locui în liniște și siguranță mult timp din acel moment încolo, datorită unui nesperat ajutor sosit din spațiul cosmic, Amelia și părinții ei, adică membrii familiei Soler...