Buenos Aires, octombrie 2001.

Crainica anunță că aeronava companiei Aerolineas Argentinas tocmai aterizase pe aeroportul „Ezeiza”. Cei doi bătrâni se ridicară în picioare, ca la un semn. Aceasta era clipa la care visaseră de mult timp. Clipa când aveau s-o cunoască pe soția fiului lor, pe Silvia Linoiu de Beller-Aranda, care venea de peste mări și țări. Dar călătoria ei nu începuse doar cu douăzeci de ore în urmă, ci cu mai bine de paisprezece ani. Și abia acum ar fi putut spune în sfârșit: „A fost lung și greu drumul, dar l-am străbătut până la capăt.”



PARTEA ÎNTÂI



CAPITOLUL 1

VÂRSTA ILUZIILOR

București, 15 aprilie 1987.

La discoteca studențească Grigore Preoteasa lumea începuse să plece. Se apropia ora 22 și mai era o jumătate de oră până la închidere - pe acele vremuri orice petrecere publică se termina devreme. Paul Colceru sosi cu nedespărțitul său prieten, ca de obicei, la spartul târgului. Pe lângă faptul că intrarea era liberă după ora 10, acum vânătoarea matrimonială era mai ușoară. Perechile serioase, care îl încurcau prin prezență, plecaseră. Mai rămăseseră „drăguțele” pe care le cunoșteai după îmbrăcăminte și machiajul strident, și fetele „stătute”, cele care sperau până în ultima clipă să „pice ceva”, cum zicea rânjind cu dispreț amicul său. Aici le cunoscuse pe majoritatea prietenelor lui, chiar dacă unele prietenii duraseră doar o zi. Cu ultima ajunsese aproape în pragul căsătoriei. Fixaseră și data nunții: 1 iulie. Dar când mai erau câteva luni până la data stabilită, fata se îndrăgostise de altul și el rămăsese ca de obicei, cu buza umflată. Nu pricepea de loc de ce pe el îl ocoleau fetele și după prietenul lui alergau care mai de care, deși acesta nu „agăța” niciodată, ci venea la discotecă doar ca să ... observe. Ce-i drept, era amicul său blond și cu ochi albaștri și avea o figură ușor feminină, pe când el, Paul, era scund pentru un bărbat, grăsuț și cu tenul gălbui, indicând fără greș un nu prea îndepărtat strămoș țigan. Dar era, oare, ăsta un motiv?
Oricum, o să-și încerce norocul și în seara asta. În definitiv, era de-abia 15 aprilie și până pe 1 iulie mai era timp. Ce lovitură va fi pentru fosta lui prietenă, dacă pe 1 iulie el se va însura totuși...cu altcineva!
Spre deosebire de alți tineri de vârsta lui care nu concepeau să se însoare fără să cunoască adevărata dragoste, el dorea numai să se însoare. Ce va face după aceea? Nu conta. Va avea libertatea și respectul și de ce nu, trecerea la femei pe care o au bărbații căsătoriți. Era imposibil să nu-și găsească o amantă frumoasă care să-i umple viața și...
Muzica săltăreață se opri și începu un dans lent, din acelea care se dansează în doi. Văzuse un grup de fete în imediata lui apropiere și în timp ce perechile se formau, observă că una dintre ele, fără partener, se retrage pe margine. Pe întuneric nu prea îi distingea chipul, dar i se păru cunoscută. O mai văzuse prin discotecă; venea mereu cu prietenele ei, dar ea nu prea era invitată la dans. Chiar în seara aceea văzuse cum un băiat îi turnase un pahar cu apă peste rochie, apoi fugise, râzând cu alți tipi și se întrebă cine era și ce avusese respectivul cu ea. Își zise că era ideală pentru ceea ce căuta el, suficient de urâtă ca să nu-l refuze. O invită la dans și o întrebă cum o cheamă. Fata răspunse, dar atât de încet încât nu auzi nimic. În timp ce dansau, îi spuse „Arăți minunat în seara asta” fără ca măcar să o privească. Simțise aproape imediat reacția partenerei sale, căci îi auzea bătăile inimii.
Când dansul se termină, o conduse acasă. În metrou era lumină și o putea privi mai bine. Prietenul lui, care stătea pe șirul de scaune din fața lor avea o figură amuzată și cinică. Din profil era chiar urâtă. Un păr comun, castaniu și destul de rar. Un nas lung și o pereche de ochelari cu rame demodate, ce ieșeau în evidență supărător. „Cel puțin asta n-o să facă prea multe fițe”, gândi el. „Să sperăm. Poate că nici nu e chiar așa de urâtă de fapt. Poate mi se pare urâtă fiindcă m-am obișnuit cu fetele frumoase.”
Se despărți de ea după ce o conduse până în fața casei. Tot drumul o ținuse de mână și fata i se păruse stupid de emoționată. Îi ceru telefonul. Apoi se întoarse la stația de metrou unde îl aștepta prietenul lui. Își duse mâna la buzunarul cu țigările și dădu peste ceva pătrat și tare: carnetul de student al fetei, care o încurca în timpul dansului și pe care el se oferise să i-l țină. Ia te uită! Îl desfăcu și la lumina unui bec citi:
Silvia Linoiu, anul IV, Facultatea de Automatică. Apoi îl răsfoi și văzându-i notele îl pufni râsul.
- Doamne, o zecistă. M-am pricopsit cu o zecistă!
Și râzând, o luă la fugă pe străzile pustii.


Grupa 401 B era în sala de proiect. Era pauza dintre cele două ore, și cine dorea, putea să iasă pe culoar, la o țigară sau la bufet. Cei mai mulți însă rămăseseră în clasă ; era mai plăcut să bârfești stând așezat comod pe scaun, la cald. În ultimele bănci era un grup de studente care râdeau și vorbeau tare. Toate erau întoarse către o fată blondă platinată, îmbrăcată sfidător de elegant, ce părea centrul atenției tuturor :
- Ascultă, Laura, zise una dintre fete, pe cine crezi că am văzut aseară la disco?
- Trebuie să o fi văzut pe verișoară-ta. Noua noastră colegă, se amestecă în vorbă o alta.
- Ba chiar pe ea. Și n-a plecat singură.
Fata numită Laura își ridică capul și râse cu dispreț:
- Serios? Și cu cine a plecat?
- Cu un tip, făcu cealaltă, misterioasă.
În grupul lor se creă oarece rumoare. Cineva întoarse capul instinctiv spre locul pe care îl ocupa persoana despre care vorbeau și care acum era ieșită în pauză.
- Cine, tu, belalia aia ?
- Ei da ! Tovarășa Silvia Linoiu, studenta eminentă a grupei se mărită!. Am trăit s-o vedem și pe-asta.
- Ce zici de asta, iubitule? se adresă Laura unui tânăr care tocmai se alăturase grupului.
- Soțioara ta vrea să zică că degeaba v-ați grăbit voi să vă căsătoriți din anul III, spuse fata care vorbise prima. Urâta va fi și măritată și cu note mari. V-a suflat repartiția. Asta e, dragilor. Ce nedreaptă poate fi viața, oftă ea cu o mâhnire prefăcută.
- Ei da, spuse Laura gânditoare. Trebuia să-și găsească pe cineva până la urmă, nu? Când mă gândesc la maică-sa (mătușă-mea): „Silvia, tu ai o frumusețe mai specială, mai deosebită, care nu sare în ochi de prima dată” imită ea cu glas grav și îngroșat.
Micul grup începu să râdă în hohote. Unele sincere și grosolane. Altele silite și servile. Căci fiecare știa că putea să cadă în dizgrația tovarășei Laura Tănase, șefa grupei, fiica prodecanului. Și că poate fi în locul pe care îl ocupa acum nefericita de Silvia Linoiu, cel al oii negre. Așa că, prin urmare, cu servilismul pe care noi românii îl avem în sânge – că vrem sau nu s-o recunoaștem – toți cei care vroiau să fie în grațiile „șefei” se purtau urât cu Silvia, simțind că asta îi face Laurei plăcere.
- Trebuie s-o pedepsim, spuse brusc una din fetele care râseseră. Nu se poate să ai și noroc în dragoste și noroc de note. Și dintr-o mișcare, luă desenul care se găsea întins pe masa Silviei, îl împături în patru și i-l întinse Laurei. Apoi se mai uită o dată în jur, ca să fie sigură că nimeni nu băgase de seamă.
- Mâine o să vă împachetați sandviciurile într-un proiect de nota 10.
În acel moment, asistentul intră, urmat de studenții care ieșiseră în pauză. Silvia Linoiu se uită un moment pe masa ei căutându-și desenul. Apoi căută în pupitru, în jur, din ce în ce mai mirată și mai descumpănită.
„ Unde...cine.. mi-ați văzut voi desenul? A făcut cineva o glumă? Vă rog, dați-mi-l înapoi.” I se păru că aude niște râsete înfundate, dar când se uită în direcția respectivă, nu văzu pe nimeni râzând. Doar pe verișoara ei scriind cu o prefăcută concentrare. Un coleg care văzuse scena deschise gura ca pentru a spune ceva, dar apoi se răzgândi și puse capul în jos.


Laura și Răzvan Tănase erau în pat, complet dezbrăcați. În penumbra storurilor trase, se auzeau râsete și icnete.
- Ești un monstru de răutate, Laura, zise Răzvan râzând. Ce tot ai cu biata ființă?
- Biată? Toată copilăria mea am avut în față exemplul ei glorios. „Olimpica noastră cu care ne mândrim”. Parcă n-ai ști. Și maică-mea : „Învață, Laura, să nu mă faci de râs, nu vrei să ajungi și tu ca Silvia? Ce, adică mă-sa să se proțăpească în fața mea și să se laude? Ce, tu nu poți să fii ca ea? Ce, să ți-o ia înainte la repartiție?”
- Hai să facem un copil, o tachină el. Așa n-o să ne-o mai ia niciodată înainte!
- Mai bine apucă-te și fă copiuțele pentru mâine. Sper că n-ai uitat că mâine avem parțial, nu?
- Nu, n-am uitat. Și nici asta n-am uitat!!!
Se aruncă deasupra ei și făcură dragoste sălbatic, cu încrâncenare. Apoi după ce actul se consumă și respirația lor deveni din ce în ce mai normală, Laura spuse gânditoare, cu un glas calm și visător:
- Știi, am hotărât s-o transform pe scumpa mea verișoară într-o legumă vorbitoare...


Paul Colceru sosise mai devreme decât de obicei la serviciu. Mai devreme e un fel de a spune, căci el avea mereu deprinderea să întârzie. La secția „Bobinaj” a unei cunoscute întreprinderi de aparatură electrică din București, locul său de muncă, i se zicea „Studentul”: era în penultimul an la seral la A.S.E. Prietenul lui de discotecă și de miștocăreli, „Blondul” lucra și el tot aici. Era o atmosferă destul de amuzantă la servici; majoritatea salariaților erau de sex feminin și Paul era nerăbdător să-și prezinte noua cucerire. Carnetul Silviei trecea din mână în mână; fetele se uitau, chicoteau și îl dădeau mai departe; unii băieți strâmbau din nas văzând fotografia.
- Ia te uită, o viitoare ingineră! zise o fată căreia Paul îi făcuse curte cândva fără succes. Asta îți vorbește despre strunguri și în pat. Ai grijă, Paul, ai grijă!
Vorbele fetei fură urmate de râsete zgomotoase. Apoi carnetul îi fu luat din mână de doamna Gârtan, o matroană grasă, brunetă, căreia în tramvai i se oferea locul cu respect și care avea un fiu cam de vârsta lui Paul. Ea fusese cea care îl inițiase pe tânărul Colceru în tainele vieții. Sărutul franțuzesc, fumatul, cafeaua și tot felul de tehnici de alcov i le împărtășise cu generozitate tânărului ei coleg, fiul de la servici.
Despre rubiconda persoană de la secția „Bobinaj” mai trebuie adăugat că ea îi ajutase copios pe Paul și pe „Blond” să-și înjghebeze o mică afacere capitalistă în chiar acel bastion al industriei „epocii de aur”. O afacere cu poze și casete porno, foarte gustate în acei ani. O afacere care la aducea o grămadă de bani de buzunar, nemaipunând la socoteală neîndoielnicele satisfacții morale. Pentru că pasiunea cea mai mare a „Studentului” era sexul. O satisfacție platonică – încă. Deși poseda o vastă experiență teoretică, ce se ramifica până la stadiul de preludii, tatonări și provocări, Paul nu avusese niciodată o femeie. Cunoștințele de anatomie, propriile aventuri, niciodată finalizate, faptul că până atunci fusese mereu cel părăsit îl făcuseră să simtă un confuz și niciodată prea adânc ascuns dispreț pentru însăși natura sufletului feminin, dublat uneori de o curiozitate cinică.
Și iată că legitimația de studentă a noii lui prietene, aproape că își făcuse turul complet, urmând să-i fie redată posesorului. Ultimul care îl citise era un tânăr care contrasta întrucâtva cu personajele vulgare printre care se afla. Luase carnetul și după ce citise cu luare aminte și îl întorsese pe ambele părți de câteva ori, dădu din cap și vorbi:
- Eu o cunosc pe fata asta. Mama ei mi-a fost profă la engleză, la generală. Nu s-a prins mare lucru din engleza ei de mine, dar accentul cu care vorbea mă ungea pe suflet. Ziceai că e o prezentatoare de la BBC, spuse el cu glas scăzut, uitându-se atent în jur, căci pe acele vremuri, a pomeni despre un post de radio străin nu prea era bine găsit de anumite persoane. Era o încântare s-o asculți, mai ales când ne vorbea despre istoria Angliei și ne povestea fel de fel de chestii, pe care nu le găsești prin manuale. Și apoi, continuă el cu glas scăzut, purta mereu la gât o cruce enormă, în văzul lumii, pe când alte femei nu știu cum să ascundă asemenea lucruri pe sub bluză sau jachetă. Cât despre fată, e o tipă ciudată. Fratele meu a fost în grupă cu ea la facultate, până când ea s-a îmbolnăvit pe la mijlocul anului III și a trebuit să repete medical anul. E o tipă doxată, are numai 9 și 10. Dar nu numai atât: în anul acela individa câștigase concursul ăla, cum naiba-i zice? „Traian Lalescu”, parcă, la nu știu ce materie de-a lor. Luase locul I la faza pe țară și trebuia să se ducă la Londra, la un congres internațional al studenților. Când, ce crezi? Lovitură de teatru. Cu câteva zile înainte să plece, i se anunță că a fost o greșeală la atribuirea premiilor și că în locul ei pleacă o altă gagică, una care e fiica nu știu cărui ștab. Gurile rele spun că s-a îmbolnăvit de inimă rea. În tot cazul, continuă el, întinzându-i carnetul „Studentului”, ai grijă. Dacă ai cumva intenții necurate, ferește-te de maică-sa, că altfel o-ncurci! E o tipă care nu glumește și o păzește pe fii-sa ca pe ochii din cap!
Și tocmai când Paul întinse și el mâna ca să-și recupereze neprețuita dovadă a succesului său de curtezan, în secție se făcu brusc liniște. Toți cei din micul grup strânși în mijlocul încăperii se răspândiră iute la bancurile lor de lucru.
Pe ușă intrase un bărbat între două vârste, încruntat și sever. După prestanță și ținută se vedea că era șef. În fapt era șeful secției și întâmplător sau nu – unchiul lui Paul. Când îi găsi pe toți adunați ca la circ, ghici că obiectul din mâna nepotului său, care din cauza surprizei nu apucase să-l ascundă era pricina agitației din secția sa.
Niciodată nu avusese o părere bună despre fiul fratelui său ce dovedise încă de mic că nu moștenise mai nimic pe linie paternă. Neseriozitatea în munca pe care o făcea la servici, totala indiferență cu care trata învățătura – la facultate – și în general faptul că luase tot ceea ce era mai rău din jurul lui, toate acestea erau aspecte de acum notorii ale firii nepotului său. Mai nou, superficialitatea de care dădea dovadă în ceea ce privea sentimentele nu aducea în nici un caz vreo înseninare în relațiile dintre ei. Și cum tânărul stătea ca prostit cu carnetul în mână, bărbatul i-l luă și îl răsfoi, apoi îl băgă în buzunar. Și zise, cu asprime în glas:
- Te rog să te prezinți la mine în birou după ce se termină programul.
Apoi dădu să plece, dar se întoarse și adăugă:
- Nu știu cine e fata asta, dar dacă aș cunoaște-o i-aș spune să fugă fără să se uite înapoi.
Și plecă, la fel de bățos precum intrase.
Un vânt de ușurare bătu printre angajați îndată ce șeful trânti ușa.
- Ai îmbulinat-o amice, râse „Blondul”. Te mănâncă cu fulgi cu tot „unchiulețul”.
- Da’ de unde, răspunde Paul, e un câine care mai mult latră decât mușcă. Ascultă, am o treabă cu tine. Mâine e duminică, da? Mă întâlnesc mâine cu gagica. Vreau să fii umbra mea, de-aici încolo la fiecare întâlnire. Și să-ți iei și aparatul de făcut poze.
- Nu cumva vrei să vinzi poze „sexy” de speriat copii? râse amicul lui.
- Ascultă. Fâța asta n-o să-și bată joc de mine ca celelalte de până acum. Dacă îi dă cumva prin cap să-și închipuie că e vreo mare frumusețe și să facă figuri, îi afișez pozele la avizier la facultate, să vadă toată lumea ce poamă e. Râse satisfăcut și adăugă:
- Sau i le afișez mă-sii la școală!


La ora unu noaptea, Silvia mai lucra încă la proiect. Avea „etapă” a doua zi și nenorocirea care i se întâmplase – sustragerea desenului de ansamblu o dăduse înapoi cu aproape două săptămâni. Când îi povestise mamei ei întâmplarea (la ceva timp după ce se petrecuse), aceasta se agitase și blestemase furioasă, și Silviei îi păruse rău că nu putuse să țină vestea pentru ea.
- Lasă, mamă, că mai am puțin și scap de ei. Cea mai bună tactică e să nu-i bagi în seamă. Deocamdată trebuie să mă gândesc la ce e important: vreau să-mi iau diploma.
Și mama ei o sărutase cu dragoste; blândețea din glasul fiicei sale îi alungase supărarea. Era între ele acea legătură puternică, uneori exacerbată ce ia naștere între părintele care își crește singur copilul și acesta din urmă. Doamna Linoiu își crescuse fiica singură. Fusese părăsită de soț, cu ani în urmă, înainte ca fiica ei să se nască. Apoi se auzise despre el că fugise peste hotare și de aici nimeni nu mai știuse nimic. Prin faptul că divorțase de transfug, mama se desolidarizase de fapta tatălui și implicit o scotea din culpă (cum se numea gestul emigrării în acei ani) și pe fiica ei. Și totuși amândouă avuseseră parte de oarece ostracizare și neplăceri din partea regimului și chiar a oamenilor. Silvia – deși avea note mari – nu fusese primită în partid. Asta n-ar fi supărat-o dacă nu s-ar fi recurs la o punere în scenă josnică. Mai întâi organizatorul grupei de partid din facultate – nimeni altul decât vărul ei prin alianță Răzvan Tănase – o propusese pentru a se prezenta în fața comitetului BOB. Apoi se ajunsese la ședința în plen unde urmau să se discute intrările în partid ale noilor propuși. Atunci Silvia fusese pentru prima dată întrebată dacă are rude în străinătate. Și cum ea tăcea dezorientată neștiind ce ar trebui să răspundă, fu tot tovarășul organizator cel care luă cuvântul:
- Mda, știți , unchiul meu prin alianță (accentuase aceste cuvinte), tatăl tovarășei Linoiu este – din păcate – plecat din țară.
- Nu cred că putem împăca asta cu calitatea de membru PCR, răspunsese secretarul BOB.
Și Silvia nu fusese primită în partid; își va aminti toată viața cum ieșise din sala de ședințe plângând umilită – nu pentru că fusese respinsă – ci pentru că fusese pusă într-o asemenea situație în fața studenților și a profesorilor. Asta se întâmplase pe vremea când încă nu era colegă de an cu verii ei, ci cu un an înaintea lor. Apoi urmase episodul conferinței de la Londra cu urmările știute. Atunci, pentru prima dată, mama Silviei se dusese la fratele ei, prodecanul facultății – tatăl Laurei – ca să-i ceară să intervină cumva să se facă dreptate. Dar el se pierduse în bâlbâieli și scuze, promisese mult și nu făcuse nimic.
Pe urmă nu mai contase. Efortul, supărarea și un microb luat cine știe de unde îi veniseră Silviei de hac. O hepatită fulminantă o pusese la pat. Când ieșise din spital era deja septembrie. Nu avea putere să învețe pentru examenele ratate în vară din cauza bolii și fu nevoită să repete anul medical. Așa se trezise colegă de grupă cu Laura și cu Răzvan Tănase – mai mici ca vârstă cu un an. O parte din materii și le echivalase, dar de proiecte și laboratoare nu scăpase. Ea însă nu se dădea înapoi de la muncă – considera că a învăța era acum lucrul cel mai important. Doar asta știa ea să facă de aproape 17 ani, de când intrase în clasa I. Numai că asta nu era tot. De câteva săptămâni trăia o poveste minunată, o poveste de dragoste. Cu aproape o lună în urmă cunoscuse un băiat – Paul. Se văzuseră aproape în fiecare zi și tot în fiecare zi el îi dăruia câte o floare. Camera ei era plină de flori roșii, albe și roz – garoafe și trandafiri. Era primul ei prieten, și ea, deși mai avea puțin și împlinea 23 de ani era, sufletește, la acea vârstă când crezi tot ce auzi, stare care la alte fete – la fetele din generația ei – se manifestase pe la 15-16 ani. În timp ce majoritatea fetelor de vârsta ei, studente ca și ea, erau măritate sau aveau o legătură stabilă, iar unele aveau și copii, ea trăia cu întârziere inocența și candoarea anilor de liceu – care la vremea lor fuseseră nefiresc de însingurați și plictisitori.
Îl găsea pe prietenul ei – putea deja să să-l numească așa – un om minunat. Fusese atrasă de la prima întâlnire de politețea, de manierele lui frumoase. O impresionase viața lui de până atunci – sinceritatea cu care îi relatase despre dureroasele eșecuri sentimentale – mai ales brutalitatea ultimei rupturi – cum îl părăsise logodnica aproape în pragul nunții.
Cu siguranță, nu era un băiat frumos. Părea matur înainte de vreme, cu chelie și burtică și cu o meșă de păr alb pe care, din cochetărie și-o vopsea de fiecare dată. Și nici îmbrăcămintea – pantaloni din stofă evazați la gleznă – nu era ca a celorlalți tineri care purtau blugi sau pantaloni din catifea reiată.
Dar ce conta asta? Considera că un om nu era în nici un caz vinovat pentru faptul că arăta într-un anumit fel. Nu era sensibilitatea lui rănită de flăcău bătrân atât de asemănătoare cu a ei?
Nu pentru că destinele lor erau atât de asemănătoare se simțeau ei atât de bine împreună? Și când la a doua sau a treia întâlnire, el îi mărturisise că se îndrăgostise de ea și că dorea să-și petreacă tot restul vieții împreună, ea nu putuse să doarmă toată noaptea de fericire și a doua zi totul în jurul ei i se păruse schimbat și neobișnuit de frumos. Și când la următoarea întâlnire el o ceruse de-a binelea în căsătorie și îi propusese luna iulie ca dată a nunții (atunci era în mai) – Silvia se bâlbâise înroșindu-se și îi răspunsese că totul s-a întâmplat atât de iute încât nici nu știe ce să spună. Atunci el se întunecase pentru o clipă la față, dar își revenise repede și îi spusese că era gata să o aștepte oricât. Și încercase s-o sărute – dar ea se retrăsese, pudică. Iar el se repliase la rândul lui și își ceruse scuze că fusese prea nerăbdător.
După această întâlnire, Silvia se studiase îndelung în oglindă. Apoi oftase. Nu îi plăcea ce vedea. Știa că nu era frumoasă. Simțea asta în comportarea bărbaților cu care venea în contact și chiar și în a femeilor. Și totuși, un ochi obiectiv ar fi concluzionat că de fapt, nu era chiar atât de urâtă cum ajunsese să se considere. Nu era o urâțenie grotescă, din acelea care te fac să întorci capul în altă parte și să-ți scuipi în sân. Sau din acelea care îi fac pe oamenii proști să râdă pe stradă și să-și dea coate. Era mai degrabă o urâțenie obișnuită care ar fi trecut neobservată în alte țări unde majoritatea oamenilor au o înfățișare ștearsă și comună. Dar într-o țară ca a noastră, unde femeile frumoase sunt ceva obișnuit pe stradă, spre încântarea străinilor – și unde fiecare obișnuiește să vadă defectele celuilalt – ca pe o confirmare a propriei superiorități incontestabile și să râdă de alții – spre încântarea Diavolului, urâțenia Silviei ieșea în evidență. Și nu fuseseră puțini maniacii psihopați care se folosiseră de acest mic mare defect al ei ca să facă ce știau ei mai bine – să batjocorească.
După ce Silvia se privise în oglindă, dăduse fuga în camera mamei ei și o întrebase, într-un moment când judecata îi era limpede și desprinsă de vraja întâlnirilor de dragoste.
- Mamă, tu crezi că e posibil ca un băiat... să se îndrăgostească nebunește de mine?
Mama ei o învăluise într-o privire drăgăstoasă, o mângâiase pe păr și îi răspunsese cu o voce caldă:
- De ce nu, draga mea? Ești o copilă atât de bună și de deșteaptă! Și ești și drăguță, iubito – doar că tu ai un gen mai aparte de frumusețe și oamenii trebuie să te cunoască mai bine ca să te poată vedea așa cum ești tu în realitate. Dacă acest băiat s-a îndrăgostit de tine atât de repede înseamnă că e un om cu totul deosebit – ca și tine, draga mea.
- Nu crezi, continuase Silvia, ușor stânjenită și cu jumătate de glas, că ar putea avea... să zicem vreun interes?
- Ce interes să aibă, scumpo, că doar tu n-ai avere, nici nu ești vreo fiică de ștabi. Și din câte înțeleg, băiatul ăsta e la seral, deci nu poți să zici că vrea să obțină o repartiție bună pe spinarea ta. De ce îți faci asemenea gânduri? Dragostea e cel mai frumos lucru care există și tu o meriți din plin.
Apoi își sărutase fiica. Buna doamnă nu putea concepe că există alte motive pentru căsătorie în afară de dragoste și de interes. Ea crezuse dintotdeauna că cineva – un cavaler din poveste – va veni pentru fiica ei într-o zi. Și așa înfruntase ea cu seninătate întrebările vecinelor, insinuările rudelor și intrigile de cancelarie, căci Silvia, după mentalitatea acelor ani era deja considerată fată bătrână.
Și cum oricine e înclinat să creadă ușor ceea ce îi face plăcere, Silvia zâmbise și nu-și mai bătuse capul cu asemenea întrebări incomode. Și așa cavalerul cu burtă și chelie intră triumfal în viața celor două femei : era de mult așteptat. Tot astfel, civilizațiile precolumbiene, în himerica și colectiva lor așteptare a unor zei din legende, le deschiseseră de bună voie porțile unei mâini de cuceritori europeni. Și rezultatul îl știm prea bine cu toții.