Iarna pusese stăpânire pe oraș. Îmi terminasem lecțiile pentru a doua zi. La lumina veiozei, citeam „Omul invizibil”.

Ușa se deschide și intră mama. Ne repezim să o ajutăm. Are câteva pachete. După ce așează cumpărăturile, mama deschide coletul primit de la bunicii din Constanța. Suntem numai ochi.

Câteva dulciuri, o mașinuță și două cămășuțe de noapte. Cea roz e mai mică. O ia Nina. Eu o iau pe cea bleu.

- Bunica știe că mie îmi place albastrul, spun cu bucurie. Ce de volănașe! Ce frumoasă e!

Tata se apropie de noi:

- Cămăși ca de prințese. De relon. Sunt sigur că vă plac.
- Și a mea e foarte frumoasă, spune Nina.
- Să le probăm! Eu nu mai am răbdare!
- Aveți timp și după ce mâncăm. Până când mămica așează masa, vă povestesc ceva. Văd că Doru e ocupat cu mașinuța.
- Foarte bine! Abia aștept! Îmi plac poveștile tale.
- În timpul războiului, spune tata, rușii au trecut pe la noi prin țară, urmărindu-i pe nemți. Femeile din armata sovietică au văzut un magazin de galanterie și au făcut cumpărături. Seara, la bal, s-au îmbracat cu rochii cu dantele și volane. Nu știau că sunt cămăși de noapte.

Râdea Nina, dar eu râdeam în hohote. Îmi aminteam cât ne străduiam noi să ne facem rochii de prințese pentru serbările școlare, dar nu ne-am imaginat că ne-am putea îmbrăca în cămăși de noapte, ca în filmele americane.

Tata ne-a lăsat să râdem. După un timp, am observat că e serios.

- La ce te gândești?, îl întreb.
- Mi-am amintit ceva.
- Ne spui și nouă? Masa nu e gata.
Tata ne întreabă dacă știm poezia: „Păsărică albă-n cioc...”. Nina ne aruncă o privire de reproș. „Cine nu știe!?”
- Hai și recit-o frumos!

Nina se codește. Mă ridic, improvizez o scenă și încep:

- „Păsărică albă-n cioc” (și arăt spre cioc), „Subțirică la mijloc!”(îmi întind gâtul și mă înalț pe vârfuri, de parcă nu aș fi destul de deșirată), „Trag cu pușca” (în acest timp întind mâna stângă și cu dreapta mă prefac că pun degetul aratător pe trăgaci), „Nu ia foc” (spun cu un aer dezamăgit), „Păsărica-i cu noroc!” (iau un aer fericit).
- Destul de bine! Știi să faci o reverență?, mă întreabă tata.
- Cum fac reginele din filme?
- Cam așa.

Și o imit pe doamna din filmul pe care îl văzusem cu câteva zile în urmă. Tata nu e vesel. Încerc să aflu motivul. Le ce se gândește?

După un timp, tata îmi face semn să mă așez lângă el. Și începe povestirea.

- Eram în spitalul de campanie. Lângă mine se afla un aviator rănit. A doua zi de când a fost adus, primește o vizită: soția, soacra și fetița lui de 4-5 ani. În câteva minute, fetița pleacă de lângă patul tatălui ei. O chem lângă mine. Astfel, cele doua femei pot să vorbească în liniște cu aviatorul. O întreb pe fetiță cum o cheamă. Nu mai știu cum mi-a răspuns. O întreb dacă știe poezia pe care tocmai ai recitat-o. Ea mi-o spune pe nerăsuflate. Atunci, încerc să fac pe regizorul cu ea. Îi explic cum să facă o reverență și cum să recite artistic. Fata înțelege și, după două repetiții, aleargă să-i recite și tatălui ei poezia. Toți cei care se aflau în salon o aplaudă.

- A mai venit și a doua zi?
- Nu. A doua zi, aviatorul nu mai era în salon.
- S-a făcut bine?, întreabă Nina.
- Acum, nu-l mai doare nimic.
- Atunci, e bine.
- A doua zi, a murit.

Îmi stăpânesc emoția și întreb: „Mai știi cum îl chema?”. Tata îmi spune un nume. Nu-l rețin.

Mama ne cheamă la masă.


* * *

După mulți ani, tata îmi dă dosarul în care a scris ceea ce și-a mai amintit. A trecut prin multe. Citesc pe nerăsuflate cele 120 de pagini dactilografiate.

A doua zi, de dimineață, la o cafea:

- Am citit aseară tot ce ai scris. Nu am găsit povestirea cu „artista” pe care ai învățat-o să spună poezii.
- Sunt și alte evenimente despre care nu am scris.
- Poate completezi...
- Nu mai scriu, mă înterupe tata. Scrie tu!
- Eu nu știu să scriu.
- Poți să încerci.
- Cum se numea aviatorul?
- Nu știu exact: Andreescu, Alexandrescu... Au trecut aproape 50 de ani. Am uitat multe...