CAPITOLUL 4

FEMEIE MÃRITATÃ

15 iulie 1988

În Aula Magna a Rectoratului Politehncii bucureștene, absolvenții anului V ai tuturor facultăților de automatică din țară erau adunați pentru cea mai importantă bătălie a carierei lor: repartiția. Imensa sală avea un aspect de centru de adunare a unor refugiați. Fiecare absolvent stătea la o măsuță cu toți membrii familiei lui. Lista posturilor fusese afișată la avizier. Fiecare își copiase de mână lista și stătea cu ea pe masă. Cei mai mulți își desfășuraseră și harta RSR. Pe măsură ce comisia guvernamentală citea numele și oferea diplomele, ceilalți tăiau de pe lista de preferințe posturile deja adjudecate.
Silvia venise împreună cu proaspătul ei soț. Insistase ca mama ei să nu vină. Voia să o scutească de porcăria morală la care era convinsă că va asista. Îi zărise în mulțime pe Laura , pe Răzvan și pe mătușa ei, aruncând în jur priviri sfidătoare. Nici nu se uitaseră la Silvia, care încercase, timid, să le salute.
Primii trei absolvenți în ordinea punctajului realizat pe baza mediilor, stării civile și a activității politice erau din Iași, Timișoara și Cluj și optaseră pentru posturi în localitățile de origine. Urmă tovarășul Răzvan Tănase, șeful promoției bucureștene și (se putea altfel?) secretarul ASC pe facultate. Relativul eșec la examenele din iarnă contase destul de greu în balanță pentru Silvia. Contase și faptul că, deși se măritase, nu depusese în timp util cererea de schimbare a numelui și în concluzie nu se putea lua în calcul în cazul ei atuul buletinului. Așadar, pe această ultimă sută de metri, ordinea primilor clasați se inversase. Între ei doi se interpuseră vreo șase absolvenți ai unor facultăți din provincie la diferență de câte o sutime de punct.
Tânărul Tănase optase pentru un post la catedră, ca asistent în cadrul Politehnicii. Silvia se gândise la singurul post disponibil în cadrul întreprinderii unde lucra soțul ei. Așa cum avea să afle mai târziu, fusese special scos la concurs la intervenția unchiului lui Paul, care încă n-o cunoștea personal, dar, așa cum știm – își făcuse o foarte bună părere despre seriozitatea ei profesională.
Când îi veni rândul Silviei să se prezinte în fața comisiei pentru a-și face anunțată alegerea și pentru corespunzătoarele strângeri de mână, avu loc un episod în afara programului. O colegă de an din provincie, cam prostuță și dezinteresată de felul ei începu să aplaude frenetic. Silvia se întoarse surprinsă. Nu îi știa prea bine numele de familie, dar își aminti că îi împrumutase de câteva ori cursurile ei. Crezând că era ceva regizat (doar era epoca aplaudatorilor profesioniști) și alți absolvenți îi urmară exemplul, chiar unii de la facultățile din provincie care nici n-o cunoșteau. Și profesorii și oficialitățile din comisie se ridicară în picioare, recunoscând poate că ea era de fapt adevărata șefă a promoției din București. Laura asistă la scenă gata – gata să se înece de furie. Printre cei care comiseseră nemaipomenitul gest se aflau și unii care în timpul facultății încercaseră să-i câștige favorurile, participând la crudele glume și jocuri de cuvinte pe care aceasta le făcea pe seama verișoarei. Avu atunci întregul tablou al inconsecvenței naturii umane, servilă la nevoie, spontană îndată ce nevoia încetează. Și mai înțelese că, în afara unui grup restrâns de indivizi la fel ca și ea, nimeni n-o putea suferi de fapt. Se întoarse ca o furtună spre fata care bătuse din palme prima și care stătea chiar în spatele ei și țipă la ea:
- Tu ai dat tonul. Cum ți-ai permis?
Iar fata, deloc luată prin surprindere, răspunse cu o candoare prefăcută:
- Te-ai supărat, dragă, că nu l-am aplaudat pe bărbatul tău? Ridică din umeri. Ai fi crezut atunci poate că alerg după el. Apoi adăugă, cu glas scăzut: știi care e diferența între tine și Silvia? Valoarea ei e aici – își arătă fruntea cu degetul, în timp ce a ta... e aici, continuă arătând în jos spre un loc dintre picioare. Și acolo, adăugă arătând cu degetul spre „tăticuțul” care ședea zâmbitor la masa comisiei.
Acesta fu „epitaful” ei moral. O descriere mai exactă a situației nici nu se putea. Trasă zdravăn în sus de media soțului și de faptul că aștepta un copil, d-na Tănase își luă și ea partea leului. Ca și cei dinaintea ei „apucă” un post călduț la o întreprindere bucureșteană, post la care de altfel nu avea să se prezinte niciodată. Conform planului dinainte stabilit, avea să urmeze concediul prenatal și apoi post natal, și în anul următor din nou un prenatal și un postnatal. Apoi, Politehnica din București îi va face o „propunere” de angajare pe un post de asistent la o materie oarecare.
După repartiție au urmat ca la nuntă, felicitările, masa și dansul. Rectorul Politehnicii ținuse să o mai felicite o dată pe Silvia, mai puțin formal de data asta și fără apelativul „tovarășă” în față.
- Am ținut să vă cunosc personal, d-ră Linoiu.
- Doamnă Colceru, îl corectă obraznic Paul.
- Mă iertați, n-am știut că v-ați căsătorit. Felicitări încă o dată.
Paul era peste măsură de gâdilat în orgoliu. Împărțea zâmbete, țanțoș și satisfăcut și primea complimentele de parcă el, nu Silvia ar fi terminat facultatea printre primii. Apoi câțiva colegi veniră să-și ia rămas bun și el se băgă imediat în discuție. Silvia o zări pe Laura și înaintă spre ea. Era în fond prima dată când ar fi putut vorbi după scena penibilă de la nuntă. La examenul de diplomă nici nu se salutaseră. Până atunci, vrând nevrând, fuseseră mai mereu în același loc. Fuseseră la aceeași școală generală, la același liceu și la aceeași facultate : verișoara ei mai mică o urmase pas cu pas. Acum destinul părea că le despărțise definitiv. Și totuși, Silvia n-ar fi vrut să se despartă ca dușmane.
- Laura, aș vrea să...
Dar aceasta trecu înainte, ca și cum n-ar fi văzut-o. Mai era însă cineva care trăia azi o despărțire. Uitându-se prin mulțime, Paul o căuta cu ochii pe cea care astăzi ieșea din viața lui – cel puțin pentru un timp, căci mintea lui nu putea accepta ideea unei despărțiri finale. În timpul repartiției, se rugase în gând ca Ana să prindă un post în București. Dar Dumnezeu nu-l ascultase. Ana fusese repartizată la o întreprindere din Câmpulung Argeș, în județul unde se născuse. În timp ce asculta cum erau strigați ceilalți, își făcuse un plan în minte cum s-o aducă înapoi. Și își recăpătase buna dispoziție.
Câteva zile mai târziu, i-o prezentă pe Silvia unchiului său. Cum reușita planului pe care îl concepuse depindea în mare măsură de impresia pe care avea s-o facă soția sa asupra acestui personaj, o cicăli câteva ore cum să se îmbrace și cum să vorbească. Urmau să se întâlnească în oraș (el mai avea niște treburi pe la facultate) și de acolo să meargă în vizită la dl. Colceru ce stătea undeva într-un bloc vechi, pe lângă Cișmigiu. Ca de obicei el întârziase și ea, tot ca de obicei, ajunsese cu câteva minute înainte. Paul își zise că era insuportabil acest obicei al ei de a veni mai devreme la întâlniri.
- Arăți ca dracu’, o întâmpină el nervos când ea se apropiase și îl sărutase timid. De ce nu ți-ai pus costumul ăla verde cu nasturi negri? Parcă ai fi o babă. Când o să te mai stilezi și tu?
În vizită Silvia fu tăcută și timorată, temându-se să vorbească ca nu cumva să spună ceva ce l-ar fi supărat pe soțul ei. Și lui Paul îi fu evident că unchiul său n-o plăcea.
Pe drumul de întoarcere el o luă înainte. Se înnoptase și ea gâfâia încercând să se țină după el, rămânând tot mai mult în urmă.
- Paul, așteaptă-mă...
Dar el nu o auzea și nu o vedea. Nu îi venea să creadă că femeia asta pentru care nu simțea nimic era a lui. Dincolo de supărarea de moment, era ceva greu, ceva ce-i strângea inima ca-ntr-o menghină. Mirosul trandafirilor, răspândit prin tot orașul îi amintea de o altă noapte, asemeni acesteia, noaptea când o „descoperise” pe Ana pentru prima dată. Se întreba cu durere dacă o va mai revedea vreodată.

În ciuda aparențelor, după cum Paul avea să înțeleagă în săptămâna care urmă – unchiul lui o plăcuse pe Silvia. Avea să-și dea seama din faptul că îi invitase din nou pe la el; pricepu că bunăvoința ce unchiul o revărsa asupra lui i-o datora soției.
Se părea că planul lui totuși funcționa. Asta îl făcea să se simtă bine și să aibă o vagă recunoștință pentru ea. La sfârșit, înainte de a se despărți, în timp ce Silvia se încălța, Paul îl luă de o parte pe dl. Colceru și îi zise cu glas scăzut:
- Știi, unchiule, aș vrea să te rog ceva, dar știu că d-ta nu prea m-ai apreciat niciodată. E drept că nici eu...
- Spune, dragul meu, despre ce este vorba?
- Aș vrea ... știi ... acum, când o să termin facultatea ... aș vrea să preiau și eu conducerea unui serviciu, la noi în întreprindere. Nu e vorba numai de bani, deși ... suntem tineri și nu ne-ar prisosi un ban în plus. Dar vreau să-i asigur Silviei toate condițiile de care ar avea nevoie ... și în plus ... să-i câștig respectul ... ca bărbat.
- Înțeleg. O să văd ce pot face, Paul.


Silvia și Paul se mutaseră la casa lor. D-na Linoiu se ținuse de cuvânt cumpărând mirilor un apartament, dincolo de lac. Câtva timp stătuseră cu mama lui Paul. Și Silvia reușise să-și dea seama că soacra ei era departe de a o considera potrivită pentru fiul său. Își dăduse seama de asta clar de tot într-o zi când erau amândouă la bucătărie. Paul era și el acolo, meșterind ceva la un aparat de radio. Mama lui îi dăduse să șteargă o farfurie, dar cum Silvia avu un moment de ezitare, aceasta i-o smulse din mână și o apostrofă făcând aluzie la „fetele astea care se mărită fără să știe nimic”. Și Silvia, rușinată, cu lacrimi în ochi se uita la soacra ei cum se mișca de colo-colo, trebăluind, ocupând tot spațiul, fără ca ea , Silvia, să apuce să pună mâna pe ceva, izbindu-se la orice pas de răuvoitoarea matroană.
Apoi văzuse un lucru care o lăsase cu gura căscată. Când așeza farfuriile în dulap, mama lui Paul le punea unele peste altele cu partea din care se mănâncă în jos și cu fundul în sus, astfel încât ele alcătuiau o piramidă instabilă și alunecoasă, din care picăturile rămase de apă se prelingeau și se impregnau în lemn.
Silvia protestase uimită – nu mai văzuse niciodată o asemenea așezare care în plus era și total ilogică.
- Eu așa le așez întotdeauna. Așa se și așează, răspunsese înțepat d-na Colceru senioară.
Dar adevărata surpriză avea să o aștepte când se mutară la casa lor, căci Paul insista ca și ea să pună farfuriile tot așa. În zadar încercase ea să-l convingă că apa scursă mucegăiește lemnul; se părea că logica nu era tocmai punctul lor comun. Așa că se străduia de fiecare dată când spăla vasele să țină minte cum se așează farfuriile, ca să nu se mai genereze asemenea contradicții penibile.

Când se gândea la viitoarea lui viață sexuală, înainte de nuntă, Paul și-o imagina ca pe un borcan cu dulceață căruia e suficient să-i scoți capacul ca să te înfrupți din el în voie. Nu-și închipuise că borcanul poate avea un capac greu de scos. În noaptea nunții fusese prea necăjit, prea amărât ca să facă dragoste. Dar în noaptea care urmă, lacomul Adam se trezise în el. Doar pentru asta voise la început să se însoare, nu ? O dezbrăcase brutal și se arucase asupra ei ca un tigru în călduri. Dar oricât o mângâiase, oricât de înfierbântat ar fi fost, trupul îl trădase. Înnebunit, se culcase aproape plângând, disperat și cu imensa poftă din el nepotolită. Apoi în noaptea următoare se întâmplă la fel. Și Silvia, ca o soție iubitoare , îl consolase și aproape reușise să-l liniștească. El o sunase în secret pe d-na Gârtan și o întrebase ce să facă. Bătrâna codoașă râsese, amintindu-și că și soțul ei pățise la fel. Răposatul ei își făcuse datoria de bărbat prima dată la vreo două săptămâni după nuntă, îndată ce își luase carnetul de șofer. Emoția puternică împinsese „biluțele” spre ieșire.
Și într-adevăr, acest moment sosi și pentru el. După a doua vizită la unchiul, în euforia ideii că va fi șef de servici și că își va împlini planul tainic, în acea noapte Paul deveni bărbat. Dar n-avea să se întrebe niciodată: Silvia, devenise ea oare femeie? Era ea oare mulțumită și fericită?

*
În prima ei zi de servici, Silvia constată că aici atmosfera se deosebea fundamental de cea din facultate sau liceu. Dacă mediile în care își petrecuse cea mai mare parte din viață până atunci erau omogene ca vârstă și ca preocupări, acum întâlnea un colectiv pestriț, cu oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale. I se dădu de lucru din prima zi; fusese repartizată într-o secție de prelucrări pe mașini cu comandă numerică; pentru început sarcina ei principală era să transcrie fișele tehnologice în limbajul acestor mașini.
Trebuie spus despre Silvia, că fără a avea pretenții de a fi vreun geniu al tehnicii, avea toate șansele să devină o bună ingineră. Era un slujbaș corect și conștiincios, avea cunoștințe solide și mai presus de toate o minte organizată. Dacă și-ar fi urmat pasiunea firească – matematica – destinul ei profesional ar fi fost poate unul de excepție. Dar ca atâția alții înaintea ei, fusese un copil sacrificat pe altarul industrializării. Cel puțin în ocupația ei de moment, creativitatea și imaginația nu prea aveau loc să se dezvolte. Totuși, în facultate, la partea de algoritmi și programe, îi folosise această formație matematică, precum și un anume spirit analitic înnăscut, o înclinație de a despica firul în 14, de a analiza un fenomen până în cele mai mici amănunte. Această deprindere de a gândi logic și în pași mărunți îi fu de folos în munca pe care o făcea căci, ca oricărui tânăr angajat, i se dădură și sarcini aparent plictisitoare și fără nici o legătură directă cu profesia ei. Spre exemplu, aparent banala sarcină de a sorta un teanc de stasuri după dată și pe cele de aceeași dată – de a le împărți pe domenii și a le pune pe urmă în același loc, având la dispoziție o măsuță de birou de nici un metru pătrat suprafață ar fi dat multă bătaie de cap unui funcționar care n-avea nici o metodă de abordare a problemei.
Dar Silvia, care la viața ei rezolvase de mult probleme de programare – din acelea care încep cu „să se ordoneze un șir cu n elemente...” , reuși acolo unde alții eșuaseră. Rezolvă problema în timp record și fără nici un pic de enervare.
În general, fără să cadă într-un perfecționism exagerat, Silvia avea – dacă nu mai multă preocupare – cel puțin mai mult timp – pentru finisarea detaliilor decât colegii ei. Odată stabilit planul de bătaie, partea grea a problemei era rezolvată mult mai repede, rămânându-i timp și pentru amănunte. Așa că expresia „minuțioasă ca o fată bătrână” nu i se potrivea deloc Silviei, deși începuse să circule pe seama ei.
Avea însă să descopere în curând că modul ei de a munci repede și eficient nu era prea apreciat într-o societate care prețuia mai degrabă efortul decât rezultatul. Sau mai bine zis rezultatul era atribuit întregului colectiv, dar participarea la obținerea lui în cadrul colectivului era percepută deformat. Așa cum avea să constate, erau apreciați și promovați cei care dovedeau că se chinuie mult, că asudă din greu, că se sacrifică pentru întreprindere, cei care veneau primii și plecau ultimii, sau care stăteau peste orele de program. Nimeni nu părea să-și dea seama că aceștia nu reușeau să-și termine sarcinile în timpul programului nu pentru că aveau mai mult de lucru decât alții, ci pentru că erau ineficienți și neproductivi. Și totuși, erau primii care cereau în gura mare – și li se acordau fără întârziere – primele și măririle de salariu.
Întrucât Silvia muncea repede și bine, se trase concluzia că avea prea puțin de lucru și fu recompensată prin aceea că i dădură și mai multe de făcut. Nu numai de către șefi, dar chiar și de către colegi. Și Silvia făcu cunoștință cu un anumit gen de atitudine vizavi de muncă, cu care societatea avea să se confrunte și la mulți ani după ceea ce s-a numit Revoluție și care ar fi trebuit, măcar de nevoie să schimbe mentalitatea oamenilor. Era vorba de ceea ce se numește pasarea sarcinilor. Adică un fel de refuz pasiv, o mascare abilă a incapacității. Când primește o sarcină care îl depășește, un om cinstit fie o refuză, fie încearcă cu chiu cu vai s-o îndeplinească. Omul „deștept”, cel născut să fie șef face altceva: o subînchiriază. Și când cel care o primește la a doua mână o rezolvă atât de bine încât află și șefii, primul devine dușmanul de moarte al celui de-al doilea. Și întrucât se dovedește incapabil să fie subaltern, pentru a nu fi dat afară, este promovat șef. Iar cel care a făcut munca și a luat șuturile, dacă a avut la rândul lui ocazia să plece pentru a fi promovat în altă parte, a făcut-o. Iar întreprinderea a angajat pe altul în locul lui și ciclul s-a reluat. Această schemă de muncă a falimentat mai târziu toate întreprinderile cu număr fix de angajați, care n-au putut să facă concedieri sau noi angajări.
Dar acest conflict de interese avea să devină abia mai târziu, acut. Deocamdată, Silvia mai păstra un oarecare idealism în privința relațiilor cu oamenii. Și deși nu supăra pe nimeni cu nimic, își vedea de treabă serios și era o bună colegă, cu înclinația ei înnăscută de a-și atrage persecutori oriunde ar fi fost, zgândărise deja pe câțiva, care convinși de aparenta ei vulnerabilitate și lipsă de vlagă, o credeau o victimă ușoară. Erau umbre abia profilate care nu aveau încă curajul sau nu considerau că e momentul oportun să iasă la atac. Deocamdată erau doar șoapte răuvoitoare, comentarii rostite cu jumătate de voce. Silvia era în definitiv nepoata tovarășului Colceru, directorul proaspăt promovat al întreprinderii.
Din această perioadă roz a carierei ei, Silvia mai reținu un incident semnificativ, căruia nu-i dăduse o prea mare importanță pe moment. De obicei, se îmbrăca destul de bătrânește și nu prea dădea importanță lucrurilor, spre deosebire de colegele ei, în special cele tinere, care făceau moda. Odată, însă, veni îmbrăcată în blugi și tricou mulat pe corp. Când trecu spre stația de troleibuz, prin fața cârciumii binecunoscute din fața fabricii, câțiva muncitori probabil beți se luară de ea. „O vezi pe asta, bă?” zisese unul dintre ei. „Care, frate, nasoala aia?” „Ce nasoală, omule, nu vezi ce cur și ce țâțe are? Pe asta aș pune-o jos chiar aici”.
Întâmplarea fu uitată, dar mai târziu, când va începe amarnica luptă pentru supraviețuire – nu atât materială, cât morală – Silvia își va aminti mereu de sensul acestei pățanii. Va înțelege că o femeie poate lăsa în jurul ei exact acea imagine pe care vrea să o lase. Dacă e urâtă și totuși vrea să-i convingă pe bărbați de contrariul, e suficient să mute centrul de greutate al privirilor pe ceea ce are frumos. Și nu există femeie să nu aibă ceva frumos. Dar de asta va învăța să se folosească mult mai târziu. Deocamdată lupta pentru supraviețuire nu începuse. Erau încă ultimii ani ai „epocii de aur” , când toți aveam drepturi egale, nu însă și îndatoriri tot la fel. Când varianta românească a „visului american”, a realizării sociale, însemna să ai o diplomă, să fii căsătorit și să lucrezi în București. Și Silvia atinsese acest „vis românesc”. Ca să ajungă în vârful piramidei, o femeie mai trebuia să aibă copii, iar un bărbat să devină șef, și indiferent de sex să aibă mașină și video, și să fie membru de partid. Cam ăsta era maximul pe care îl puteai pretinde societății deceniului 9.
Abia în anii ce vor urma, când a supraviețui va însemna în primul rând a nu lăsa pe altul să ia ce-i al tău, Silvia avea să fie nevoită cu adevărat să lupte.
Și nu numai să lupte, ci și să învingă.