Călca încet pe zăpada supărător de albă, parcă vorbind cu ea, într-un limbaj cazon, prin intermediul bocancilor militărești și a călcăturei apăsate. De ce mergea singură? Eram contrariat și-mi imaginam o copilă inconștientă, ascultând în căști muzică zgomotoasă și m-am mirat că cei din grup nu se întrebau ce face, pentru că de 20 de minute nu se zărea țipenie de om, iar brazii se îndesiseră și poteca se îngustase. Ea dădea la o parte crengile încărcate cu zăpadă ca într-un balet ciudat. Parcă era o hologramă dintr-o altă lume. Am ieșit de pe potecă și am tăiat-o prin pădure. M-am așezat pe o buturugă în calea ei. Era să se împiedice de mine, dar nu s–a speriat, nu a țipat, de parcă era normal să mă întâlnească în pustietatea albă. Avea obrajii roșii, buzele crăpate și ochii mari, negri, cu gene lungi și întoarse. Mă fixau de parcă verifica o țintă. Am spus “Bună ziua!”, dar nu mi-a răspuns, ci a înclinat ușor capul și m-a ocolit, continuându-și imperturbabilă dansul cu jocul de brațe, acompaniată de zăpada ce sărea de pe crengi direct pe uniforma mea de vânător de munte. Am mers o vreme în urma ei, fără să scot un cuvânt, dar privind-o cu un interes nedisimulat. Ea nu s-a uitat o clipă spre mine. Începusem să mă gândesc la raportul dintre materie și conștiință, dintre existență și gândire, la latura gnoseologică, mai precis dacă minunea pe care-o întâlnisem e umană, gândește sau e capabilă să cunoască realitatea. Atunci a alunecat și a căzut în zăpadă. Am vrut să o ajut dar mi-a dat de înțeles că nu vrea, evitând să se prindă de mâna pe care i-am întins-o. A căzut din nou. De data asta am apucat-o de braț și am ridicat-o. Era încordată dar nu m-a mai respins. „De ce ești așa de sălbatică, Dorina?” Mirată m-a privit de parcă acum înțelegea că de un ceas are un tovarăș de drum despre care nu știa nimic. Tot nu a spus nimic. „Te miri că știu cum te cheamă?”. Atunci am căzut și eu. A venit rândul ei să mă ajute, dar nu a fost așa simplu pentru că rădea și era mai mică și mai slabă decât mine. “Eu sunt Ștefan! Sublocotenent Ștefan Zăvoian, la ordinele dumneavoastră stimate spiriduș!”. Zâmbea în continuare și m-a atins usor cu mâna pe umăr de parcă era un camarad vechi din școala militară. “Nu cumva ești mută?” Nimic. „Nu vrei să-ți spun de unde știu cum te cheamă?” Dădu din cap afirmativ.
- Uneori am o dorință acută să fiu singur și pentru că era frumos am plecat spre vârful muntelui, la cabana meteorologilor. Percep muntele, zăpada și brazii ca pe niște prieteni tăcuți și prietenoși care acționează direct asupra organelor mele de simț. Procesele memoriei mele reconstituie reprezentările prietenilor mei, a imaginilor pure și demne deși acum nu văd decât privirea ta ironică, Dorina. Ce nume frumos! Dor... Dorina... se pare că acest cuvânt ne aparține nouă, românilor, nu are traducere în nicio altă limbă. De ce zâmbești? Chiar nu vrei să-mi spui nimic? Știi că omul ajunge, în procesul gândirii, la cunoașterea unor aspecte ale realității care nu sunt accesibile cunoașterii nemijlocite? Uite, eu simt că încep să te contrariez, dar și să te fac să dorești să-mi spui ceva! Bine, am înțeles, vrei să-ți spun de unde am aflat cum te cheamă!
Mergând așa, singur, cu gândurile mele, am auzit un grup vesel și am încercat să-l evit, dar o fată m-a abordat direct, deși era de mână cu un băiat. "Aștepți pe cineva?", " Da", i-am răspuns aproape fără să vreau văzând privirea fioroasă a partenerului ei. "Pe Dorina?", "Da, pe Dorina!" Individul roșu de frig dar și de furie a intervenit:" De unde o cunoști tu pe Dorina?", " Sunt vecinul ei de la etajul 2, dar ce te interesează pe tine?" Nu mi-a mai răspuns pentru că fătuca l-a tras cu violență și nu mi-au mai spus nici măcar un cuvânt. Ce zici?
Râzând cu toată fața Dorina mi-a răspuns cu greu ca dintr-un butoi:
- Sunt tare răgușită dar tu ești cel mai vorbăreț individ din lume! Vorbești mult și prost!
M-a luat de braț într-un fel precipitat, evitând o nouă căzătură și făcându-mă să uit că tocmai am fost făcut prost de o copilă de care fusesem vrăjit.
Ne-am continuat drumul prin pădure. Nici eu nici ea nu scoteam niciun cuvânt. O priveam din când în când și simțeam și privirea ei cercetătoare fără șmecherii, directă. Mă întrebam dacă trecusem examenul când am ajuns în dreptul Vilei Soarelui. S-a oprit și mi-a spus cu mare greutate
- Mâine e serbarea de Crăciun. Mi-ar plăcea să dansez cu tine.
- Nu știu să dansez!
- Bine
- Dar am să vin să te văd dansând!
A zâmbit și am știut atunci că nu voi rezista să o văd dansând cu altcineva. Să nu mă întrebați de unde am știut, că nu știu să vă zic, dar am știut. Și am știut bine.

Mă gândeam la ea în continuu și asta nu-mi plăcea de loc. Comandantul a sesizat primul atitudinea mea bizară, apoi toată lumea din garnizoană. M-au întrebat ce fac în Ajunul Crăciunului. Când le-am spus ca mă duc la Vila Soarelui, m-au privit ciudat și un pic mirați. Toată lumea știa că în perioada asta vila e ocupată numai de juniorii unei școli sportive și nimeni nu înțelegea ce caut eu acolo, dar m-au lăsat cu nebuniile mele.

Am ajuns la Vila Soarelui spre seară, când petrecerea era în toi. Am văzut-o de când am intrat, dar parcă nu era ea, spiridușul meu dispăruse. Dansa și râdea în brațele unui băiat masiv cu păr blond și ondulat. Era voit frumoasă, fardată un pic prea mult după gusturile mele și nu-i stătea rău pe tocurile înalte și subțiri. Am admirat-o și m-am adăpostit într-un colț mai retras până i-am auzit râsul cristalin când partenerul de dans i-a șoptit ceva la ureche sau pur și simplu și-a apropiat obrazul de obrazul ei. În clipa aceea am simțit un vibrato în gâtlej și am băut un pic de apă. Eram în plus și nu mai doream să stau acolo, dar nu aveam cum să ies pentru că m-ar fi văzut ea și nu trebuia să mă las umilit. Am simțit păienjeni în ochi și mă întrebam dacă starea mea nu-i rezultatul unei vrăji, a unei hipnoze sau a unui drog.
- Bună Ștefan! Ce ai? Nu te simți bine?
- Nu am nimic! Vin de la frig și m-a turtit căldura de aici. Bună seara!
- El e Călin, fratele meu mai mic! El e Ștefan Zburătorul meu de aseară!
- Hei! Salut frate! Mă bucur că te cunosc! Nu am crezut ce exiști într-adevăr!
- De ce? am întrebat eu, subit înviorat și precipitat puțin.
- Păi e prima oară-n viața ei când se fardează și când am întrebat-o pentru cine s-a urâțit în halul asta mi-a spus că pentru Ștefan și am crezut că-i doar imaginația ei! Dar văd că exiști. Îți place cum arată? Nu ți se pare cam exagerată cu rochia asta strâmtă și foarte roșie, cu pantofii prea înalți și cu atâta fard, rimel și ruj?
- Nu! Mi se pare minunată și sunt fericit că s-a dichisit pentru mine, deși mie îmi plăcea oricum. i-am răspuns eu fratelui mai mic, uitând aproape complet că și eu gândisem ca el cu puțină vreme înainte.
Prințesa mea deghizată în vrăjitoare m-a apucat de mânecă și mi-a spus ca vrea să danseze. Am ezitat o clipă, vrând să-i spun că nu știu să dansez, dar îmi doream atât de mult să o iau în brațe încât...

A fost cea mai frumoasă seară din viața mea și nu am călcat-o decât o dată, deși susține și azi că de fapt aș fi călcat-o de cel puțin, trei ori.
Am dansat ore întregi și prima melodie, "Hei Jude", a rămas și azi melodia mea preferată. Parcă o aud și acum. Și parcă simt și acum mătasea rochiei... sau poate mătasea mâinilor ei care-mi atingeau ca o boare gâtul. Se pierduse în brațele mele, obrazul ei se atingea ușor de obrazul meu și pluteam parcă dincolo de lume. Eram fericit și îndrăgostit, deși nu știam nimic, sau aproape nimic, despre ea.

De Crăciun, Dorina și fratele ei au venit la noi, la garnizoană. Obținusem ușor aprobarea comandantului pentru că era sărbătoare și mai dorea să și vadă cu cine vin. Când am intrat în sala de mese s-a făcut liniște și am văzut figurile mirate ale prietenilor mei. Mai târziu am aflat că s-au mirat pentru că se așteptau să vin cu o femeie și eu am adus doi copii.
Dorina nu avea nicio emoție și s-a comportat de parcă îi cunoștea pe toți de când lumea. În foarte scurt timp i-a cucerit pe toți. Fratele ei s-a plictisit repede, și după ce a mâncat tot cu poftă, s-a dus într-un dormitor și s-a culcat. Era obosit. Eu eram fericit și nu făceam decât să o privesc și să o ascult. Nici ea nu dădea semne de oboseală.
- Vrei să dansăm, Dorina?
- Nu! În seara asta vreau să mă plimb cu tine sub stele!
- Poftim? Acum? Nu e prea frig?
- Nu!
Ne-am îmbrăcat și am ieșit afară. Se înserase și era ger. Cerul era o minune, plin de stele și colorat într-o nuanță de indigou. Am luat-o după umeri și am simțit că se lipește de mine. Eram mândru și fericit. Greu de explicat starea mea de atunci. Pot să vă spun că am mai retrăit-o, dar numai lângă ea. Să nu anticipez...
Ne-am povestit multe, ne-am sărutat parcă, sau mi-am dorit să o sărut și acum, când povestesc, am impresia că într-adevăr am sărutat-o. Ei bine, nu mai știu, pentru că sunt o groază de ani de atunci, iar dacă mă duc în camera ei și o întreb, va crede că am înnebunit... sau se va supăra că am uitat un lucru așa de important.
A doua zi când am căutat-o la Vila Soarelui, aflasem că plecaseră deja spre gară.
Am fugit ca un nebun doi kilometri și am prins-o când se urca în tren.
- Ce vrei să faci, Dorina? Să pleci fără un cuvânt? Pe mine cui mă lași?
- Ștefan, tabăra s-a terminat! Trebuie să plec acasă la Pitești.
M-a sărutat ușor pe obraz și mi-a spus:
- Vorbim la telefon și poate o să ne scriem.
- Dar nu-mi place să scriu, i-am spus un pic agresiv.
- Nici să dansezi nu-ți plăcea, mi-a răspuns chicotind.
Am luat-o în brațe și am început să plâng. Când mi-a simțit icnetul și lacrima, m-a privit mirată și m-a întrebat:
- Tu chiar te-ai îndrăgostit?
- Nu! Mi-a intrat o muscă-n ochi!
- Bine Ștefane, dar iarna nu sunt muște.
A plecat trenul și eu am rămas privind în urma lui cu toate muștele din lume în ochi. Eram disperat și speriat că nu am s-o mai văd niciodată. Nu știu cum am ajuns înapoi, dar știu că o săptămână nu am mai fost om. Mi-era un dor nebun de ea și sufeream ca un câine. Am sunat-o!
- Cum îndrăznești să mă suni așa de târziu? - au fost primele ei cuvinte. Eu am vrut să găsesc o scuză potrivită dar am spus adevărul.
- Sunt terminat, Dorina! Sufăr ca un imbecil și nu am avut putere să te sun!
- Ai dreptate!
- Ce?
- Ești un imbecil pentru că eu am suferit că nu mă suni! Dacă făceai un efort mititel, eu eram mulțumită să aud că suferi!
Am început să râd și am început să sper din nou.
Ne-am scris o vreme, am vorbit la telefon. Eram și nu eram fericit. Aveam un presentiment și o neliniște. In ziua în care mi-am propus să cer o permisie, să merg la ea să o văd, am fost anunțat că detașamentul nostru va pleca în Irak. Nu am dormit toată noaptea și m-am gândit numai la ea, la noi, la relația noastră. Am știut că nu pot să renunț la cariera mea pentru o relație care nici nu prea era relație, ci doar o întâmplare superbă pe care nu o voi uita și mă va marca dar doar atât. Aveam lacrimi în ochi când am sunat-o și am simțit că sunt dispus să renunț la toate când i-am auzit vocea gâtuită de plâns. Problema ei era că nu ne puteam vedea înainte de plecare. Am zâmbit pentru că eu mă gândeam la ce voi face un an fără ea, iar ea... dar ea avea dreptate.
Am plecat cu prima ocazie. Ai mei s-au speriat de graba mea dar și de disperarea manifestă și manifestată.
Am reușit să o văd înainte de plecare. Nu am plâns și nici nu am vorbit mai deloc. Ne-am privit ținându-ne de mână. Parcă doream să rămână ceva din celălalt cu noi. Am și acum chipul ei de atunci în minte, parfumul ei și tăcerea.
Am plecat. A fost rău de tot. Nimic din ce s-a întâmplat atunci nu am uitat.
Am ajuns în Irak și o vreme am putut să mai comunicăm.
Mă gândeam în fiecare seară la ea și-mi repetam mereu că un an va trece repede, că mă va aștepta și că trebuie să fiu tare. Erau aproape șase luni de la plecarea mea și aproape două luni de când nu mai știam nimic despre ea. L-am rugat pe fratele meu să afle ce este cu ea. Mi-a răspuns destul de repede că s-a măritat. În seara aia m-am îmbătat pentru prima oară în viața mea. Am scris o scrisoare oribilă și am trimis-o prin curier! Îi scriam că sunt fericit, că și eu am întâlnit o fată minunată și nu știam cum să-i spun că nu trebuie să mă mai aștepte. Era atâta furie în mine că nu știu cum nu m-am agățat de vreo localnică sau de una din fetele de la popotă sau de la infirmerie. Poate pentru că erau tare urâte?
Am încercat să mai stau un an. Nu s-a putut. Am revenit acasă. Mi-era dor de ai mei, dar le-am spus să nu mă aștepte. Cred că bănuiți ce am făcut. M-am dus la Dorina. Am sunat-o de undeva de lângă casa ei și i-am spus să coboare o clipă, doar să o văd. Nu știam nici ce o să-i spun, nici ce o să fac și atunci când s-a apropiat de mine am simțit că nu mai vreau decât să mor. I-am spus ce vreau. M-a luat de mânecă și m-a dus acasă la ea. Nu știu de ce și cum dar acolo erau ai mei. Nu-mi aminteam să le fi spus ceva, dar nici nu am vrut să aflu de unde știa toată lumea că mă voi duce la Dorina.