O priveam de un ceas povestind despre mitologie, mai precis despre Cupidon, zeul erotismului, creat din sex, haos și pământ. În amfiteatru mai erau doi colegi care se pupau de zor și în prima bancă, o tocilară urâtă și rea, care nota tot. Fără să aud ce spune, o dezbrăcam în gând și simțeam întărindu-se gândul rușinos. Când accentua câte un final de frază parcă cineva îmi spunea că nu o să am parte niciodată de brațele ei gingașe în jurul gâtului meu ... atâtea cunoștințe despre mitologie ... o femeie așa de fină, de rasată ..... și eu băiatul din Goești, sat răsfirat și aproape pierdut pe dealurile de lângă Craiova.

După ore s-a apropiat de mine și m-a întrebat zâmbind îngăduitor dacă știu cine e Fernandel. Fâstâceala mea a făcut-o să-mi explice cine era marele comic francez și să-mi spună, râzând, că semăn cu el. Am mulțumit timid, neînțelegând atunci că nu era un compliment. Timid, am invitat-o la o cafea și am vorbit și am vorbit, i-am povestit de mine, despre ai mei și despre Goești-satul în care m-am născut, de săr. I-am povestit cum la câte o zi de sărbătoare, fetele se întorceau în sat zburătorind, urmărite de câte un băiat, căruia-i căzuse dragă vreuna din ele. Dacă băiatul era iute de picior și cam toți erau, o ajungea, iar dacă fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult. I-am mai povestit că fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru descântece de dragoste. A zâmbit și când ne-am despărțit a adunat un pumn de zăpadă de pe capota unei mașini și m-a sărutat pe gură în stradă, sub ochii trecătorilor. M-am pierdut de tot, deși eram destul de mare ca vârstă.

Eram fecior curat și ea m-a făcut bărbat într-un fel brutal, dar asta e altă poveste.

La puțină vreme ne-am mutat împreună și după vreo două luni ne-am căsătorit la primăria sectorului 2. Am fost fericiți o vreme, mi-a făcut și un băiat, dar după un timp nu m-a mai iubit sau așa mi s-a părut mie. Când am plecat de la ea, am avut argumentele sau pretextele mele. Aveam și probleme absconse, dar le aveam și pentru că între mine și ea existau „nepotriviri de caracter”. Cert este că aveam o mulțime de nemulțumiri numai legate de stilul ei. Îi apreciam inteligența nativă, cunoștințele și o anume candoare. Nu-i puneam la îndoială bunele intenții, dar mă deranjau reacțiile ei, o anumită voluptate a etalării sentimentelor, precum și alternanța dintre emotivitate pisicoasă și brutalitate în limbaj, mai ales când făceam sex. Că era un om prea cultivat și afectat nu mă indispunea prea tare, dar că mă punea în inferioritate, în fața prietenilor, da. Una peste alta, după o vreme am descoperit că nu era genul meu. Și, probabil, nici eu nu eram genul ei. Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra relației noastre era foarte bine conturată. Putea fi greșită, subiectivă, dură, dar era clară și neezitantă. Ne-am despărțit într-un fel anume, greu de explicat.

Se apropie aniversarea noastră și am să-i trimit un buchet de trandafiri. Când va citi obișnuitele și banalele mele cuvinte de pe cartea de va râde și îi va spune băiatului nostru Cătălin: „Iar tactu s-a îmbătat și uită că nu a divorțat de mine, deși a vrut, și uită că anul ăsta faci 30 de ani. O zi pe an visează să fie liber și îndrăgostit de o altă femeie. Nu mă supăr că merge la cafeneaua noastră și bea, și bea, pentru că eu oricum primesc buchetul de trandafiri, iar dragostea lui o am deja”.