Erau trei prieteni, la rândul lor, prieteni buni și sinceri cu regele orășelului Beldeanu, orășel în care-și duceau cu toții veacul. Și la acești trei prieteni le era tare frică de frica regelui.
Încercară în zadar să-l convingă că nimeni nu-i vrea răul, dar cum ai pune paie pe foc, pe zi ce trecea, regelui i se mărea frica. La rândul lui, dezarmant de sincer, le mărturisi celor trei că ajunse până acolo, încât îi vedea cum complotează și-l duc într-o pădure să-l înjunghie.
Îngroziți că halucinațiile îl vor înghiți cu totul, cei trei nu mai rezistară și se hotărâră să-l detroneze. Unul din cei trei avea un frate vitreg, care la douăzeci de ani, exasperat că în orășelul lor nu se întâmplă nimic, fugise în București. Luară legătura cu el și acesta, ajuns în capitală om influent, îi găsi regelui un post de inspector de piețe.
Urmă apoi pasul al doilea. Detronarea. În fiecare seară, cei trei se întâlneau cu regele pe terasa palatului și în fața unei sticle de vin, cleveteau despre te miri ce subiecte, până târziu, după miezul nopții. Nimic mai simplu, în seara detronării, unul dintre ei îi turnă regelui în paharul cu vin un somnifer puternic.
Peste două zile, regele se trezi năuc, întins pe patul unei garsoniere din capitală, având pusă grijuliu pe piept o scrisoare explicativă din partea celor trei. O citi, oftă profund și neavând de ales, merse să-și ia slujba de inspector în primire.
Dimineața, pe la opt, se întâlneau într-un birou mare toți inspectorii de piețe din capitală. Pe la nouă, se risipeau care încotro, către piețele ce le-au fost repartizate. În acest interval, de o oră, regele încercă să-și găsească printre colegi, alți trei prieteni de taclale, pentru a reânvia serile mirifice din Beldeanu. Dar bucureștenii sunt prin excelență niște materialiști repeziți.
- Cum vine treaba asta?!...Adică ce să facem?!...Să ne-așezăm ca babele pe o bancă și să luăm lumea la purecat și l-antors pe dos și la scormonit până dăm de gânditorul din Hamurgia?!...Tu de pe ce planetă ai venit tinere?...râseră inspectorii cărora le propuse felul acesta de prietenie.
Rămas cu buzele umflate, într-o seară, regele luă pocăit legătura cu cei trei din Beldeanu, prin telefon. Aceștia, fâstâciți, îl informară că, de nevoie, făcură un triumvirat și cu vocile gâtuite de emoție, îi mărturisiră ce mult, ce acut îi simt lipsa de pe terasa palatului.
- M-am lecuit de frică! le strigă el bucuros nevoie mare, lăsați-mă să mă întorc în Beldeanu, dar după acestă rugăminte umilă, auzi în receptor doar șuierul îndelung al unui vânt de stepă. A doua seară îi sună iarăși.
- Ce mai faceți?
- Ce să facem la ora asta? Nu știi?! Stăm pe terasa palatului la un pahar de vin.
- Și despre ce vorbiți?
- Despre încălzirea globală și despre cazul unui schelet minuscul de extraterestru.
Participă și el la discuții până după miezul nopții.
Așa procedă regele și în serile ce urmară, având speranța secretă că la un moment dat, cei trei vor izbucni: - Haide acasă, că ne este peste mână să vorbim cu tine numai prin telefon, fără să te vedem la față!
Dar așteptă degeaba.
Într-o amiază, după ce ieși tracasat dintr-o piață în care se văzu nevoit să dea o amendă usturătoare, se întâlni cu un coleg, care, la rândul lui, de-abia scăpase întreg din mâinile unui măcelar ce vindea carnea fără certificat medical. Colegul îl invită la una mică. Din una mică se făcură câteva mari, și să-și stingă aleanul, regele îi povesti colegului de-a fira-n păr, cum ajunse din Beldeanu tocmai în capitală, și poftim la ei!, cei trei prieteni nu sunt capabili să-l creadă că se lecuise complet de frica de-a fi înjunghiat într-o pădure.
– Ce chilipir pe capul meu, se felicită în sinea lui colegul, nătăflețul ăsta de rege este o adevărată mină de aur neexploatată! și, generos, mai comandă un rând de tărie.
– Numește-mă prim ministru și dă-mi mână liberă să administrez cum știu eu mai bine afacerile orășelului vostru. În schimb, jur cu mâna pe inimă că nu trec trei zile și prietenii tăi, care mai de care, se vor întrece să te repună în drepturi.
– Cum așa?
– Las pe mine!
Știa colegul ce știa, că mai rar așa maieștri în tras sforile ca bucureștenii.
Proaspătul numit prim ministru, luă pe rând legătura cu cei trei și le spuse, fiecăruia în parte, că ceilalți doi, de frica repercursiunilor, se hotărâră să-l aducă înapoi pe rege în Beldeanu, dând în schimb vina pe el că a fost capul răutăților, și-atunci va suporta de unul singur consecințele actului de lesmajestate.
Beldeienii nu erau niște papă lapte să se piardă cu firea. Cu un dispreț și o ironie pe care regele le simți ca două palme usturătoare, cei trei îi ziseră la telefon: - În sfârșit, ne-am călcat pe inimă, haide rege cât poți de repede în Beldeanu să te ducem în pădure și să terminăm odată povestea asta! Apropo, adu-ți cu tine și ciracul care a reușit cu tactica lui să ne întoarcă stomacurile pe dos.
Desigur că dorința regelui de-a se vedea alături de cei trei la masa de pe terasa palatului, era una imperativă, de-a dreptul stridentă, dar un alt sentiment îl îmbrânci să ia trenul către Beldeanu. Un sentiment incomod și țepos, cum ai duce un palmele goale un arici făcut ghem. Mai mult să scape de arici, se întoarse acasă.
Cei trei îl așteptau pe peronul gării. Cum se dădu jos din tren, în loc de bună ziua, le strigă: - Spuneți-mi, este cinstit din partea voastră să-mi luați obsesia ca pe un pericol real?
– Păi...îi replicară cei trei, cu toții avem obsesii, dar le dăm peste bot, că atunci când încep să latre în gura mare, este de rău, te dau afară din casă.
– Și voi aveți obsesii?! se bucură regele.
– Crezi că este numai privilegiul tău? Să fim bine înțeleși, pe-a noastră o ținem sub un control strict.
– Am înțeles aluzia. Spuneți-mi-o.
– Se face că vine un străin în orășelul nostru și sub mâinile lui, devenim chinezi.
– Cu ochii oblici? Este prea de tot!
– Nu cu ochii oblici. Lucrăm ca apucații toată ziua, cădem de oboseală dar nu ne lăsăm, o mai împingem un ceas două, cu bețigașe puse la pleoape să nu ni se închidă ochii de somn.
– Oare...să fie colegul meu pe care l-am numit prim ministru, omul vostru din coșmar?
– Cine altul, că bucureștenii văd numai banul în fața ochilor și sunt în stare pentru el să tragă șapte piei de pe amărâtul de provincial.
– Dar noi ce suntem?! Cârpa lui de șters papucii?!
– Cât îi fi de bărbat, n-ai scăpare. Când trebuie să-ți vină colegul?
– Mâine dimineață.
– Știu de pe-acuma ce cadou ne-aduce în geanta lui de prim ministru. Peste două sute de taxe și impozite!
– Vezi acuma, nu el te obligă, dar cum altfel le poți plăti dacă nu lucrând până-ți iese părul prin căciulă?
– Peste tot unde ajung, procedează la fel. Mulțumim rege că l-ai adus pe capul nostru.
– De-aci înainte, adio serilor de taifas!
– Vei sta rege de unul singur la masă cu sticla de vin în brațe că nu suntem nebuni să ne târâm până la palat cu șalele frânte de lucru!
– Mare, mare, mare prostie am făcut! se prinse regele cu mâinile de cap. Dar voi sunteți de vină.
– Nu tu? Te-nghițea obsesia, cine știe de ce erai în stare. Așa că, nu mai da din colț în colț, spune-ne cum scăpăm de bucureștean?
– Și dacă obsesia mea cu pădurea se adeverește?...doar atât, că nu eu personal sunt înjunghiat? Pentru serile noastre de taclale, sunt în stare de orice sacrificiu!
A doua zi, dis de dimineață, regele cu cei trei prieteni se găseau țepeni și reci pe peronul gării, gata să-l ieie pe proaspătul prim ministru și să-l ducă fără nici un protocol în pădure.
După ce proaspătul prim ministru se dădu jos din tren, regele-i prezentă pe cei trei prieteni. Bucureșteanul dădu neglijent mâna cu ei și-l întrebă pe rege câte impozite sunt în orășel?
- Au fost trei, dar cum contabilul meu este tare de cap și se-ncurcă-n cifre, m-am văzut nevoit să mă rezum la unul.
Bucureșteanul dădu îndurerat din cap și le mărturisi: - Din cauza asta arată orășelul vostru cum arată, cu oameni ce dorm în picioare, rezemați de ziduri, că la noi în capitală, cu peste două sute de impozite pe cap de locuitor, până și câinii comunitari sunt sprințari, aleargă toată ziua pe bulevarde cu cozile ridicate semeț în sus! Þi-ai găsit omul potrivit rege, felicitări, îți garantez, nu trece anul și de la relanti ajungeți la viteza a cincea!
Cei patru se mulțumiră să-l privească cu ochii-n gol, știind că nu le mai rămase fărâmă de speranță și n-au încotro, trebuie să-l ducă în pădure. Cei trei îi dădură regelui coate și-acesta îi zise proaspătului venit: - În cinstea ta, mergem la niște grătare într-o poieniță din pădure.
Nu departe de grupul lor, ședea jos, pe un carton, o cerșetoare. Cei patru o cunoșteau. Era o fostă ghicitoare în cafea, dar cum pe rege îl apucau de-a dreptul istericalele când venea vorba despre fenomene paranormale, de frica exilării, biata femeie se văzu nevoită să renunțe la această îndeletnicire, pentru care, totuși, orice s-ar zice, trebuie să ai niște calități ce nu se găsesc pe toate gardurile. De pe cartonul ei, fosta ghicitoare trăsese cu urechea și cu o zi înainte, când se dădu regele jos din tren și acuma, odată cu venirea bucureșteanului. După invitația regelui de-a merge cu toții în poieniță, fosta ghicitoare interveni cu o întrebare: - De ce vreți să-l duceți pe bucureștean în pădure?
– Treaba noastră, vezi-ți de mizerabila ta meserie!
– Eu nu te-am jignit rege, și nu mie trebuie să-mi fie rușine de ce fac, să le fie acelora ce pun la cale o crimă!
– Dacă mai scoți un cuvânt, te exilez! Femeie fără minte! Vrei să ne vezi pe toți beldeienii în șir indian, cu coșuri pline de pământ în spate, mutând dealurile dintr-un loc în altul?!
– Vă învăț eu cum să-l anihilați și să rămâneți în același timp cu conștiințele nepătate.
Cei patru se strânseră în jurul ghicitoarei care le explică în detaliu, cu multe adnotări, cum să procedeze cu bucureșteanul. Acesta, lăsat de unul singur pe peron, se albi dintr-o dată la față. Când cei patru veniră de la cerșetoare înseninați și bucuroși către el, le strigă tremurând de frică: - Măi, de ce vreți să mă duceți în pădure?!
– Ai scăpat, nu te mai ducem.
– Jur pe ce-am mai sfânt că mă întorc în capitală cu primul tren și n-o să mai auziți de mine!
– Degeaba juri, că voi nu știți să păstrați un secret.
– Și-atunci ce vreți să faceți cu mine?
– Ne-a învățat cotoroanța asta de ghicitoare. Fiecare localitate, poate fi Hiza, un cătun cu zece case, poate fi Tokio, fiecare, deci, stă sub raza unei stele. Nici Beldeanu nostru nu face excepție. Noi stăm, mai rar așa ceva, sub o steluță contemplativă, care nu s-ar băga pe acțiune, ca pisica pe apă. Nu-i o catastrofă să fii contemplativ, atâta numai, că, să-și consume energia cu care la înzestrat Dumnezeu, cel ce privește de pe margine este, o recunoaștem cu mândrie, un vorbitor clasa întâi. În sfârșit, am deslușit misterul care ne-a uimit ani de zile! De ce și cu febră, răciți ocnă, venim la întâlnirile de pe terasă și de ce vorbim cu toții mai mărunt decât berzele ce bat toaca cu ciocurile!
– Și ce-am eu de-a face cu steaua voastră?!
– Păi, o să ai, că deseară te ducem cu noi pe terasa palatului. Bucureștiul vostru, nici nu-i de mirare, stă sub steaua dinamică a rapacității. După vreo trei ceasuri petrecute pe terasă, cu steaua noastră-n creștetul capului, te vei transforma într-un beldeian get-beget. Numai de impozite n-o să-ți mai ardă! Ce satisfacție mare o să ai când vei da de un loc cu o umbră de două palme în care să te tolănești!, că așa ne-a spus ghicitoarea, odată-n viață își schimbă omul steaua și cu ea mori!
– Dar tu rege, de ce nu te-ai întors din București, dinamic și rapace?!
– Simplu. Pentru că avem o tradiție pe care o respectăm de veacuri cu sfințenie. Abia acuma i-am prins sensul. Primele șapte nopți din viețile noastre le dormim afară, goi goluți, sub steaua Beldeanului. Suntem imuni la alte stele, ce crezi, au îndrăznit strămoșii să se joace cu soarta noastră?!
– Vă pic în genunchi dar nu mă băgați sub steaua contemplației, că o să mor de foame în București. N-avem strop de milă față de leneși. Vă rog, lăsați-mă să mă urc, așa cum sunt, în primul tren!
Cei patru se înduplecară și-l lăsară să urce în primul tren sosit în gară, chiar dacă acesta mergea în altă direcție. Uitându-se după trenul ce dispărea în spatele unui deal împădurit, unul din cei patru zise: - Bine că știm de-acuma cum să procedăm cu ei!
– Dar dacă...vine unul, cine știe prin ce întâmplare călit șapte nopți la steaua dinamică a rapacității?!
– Este prea de tot! protestă regele, scăpați de obsesia asta, că eu unul m-am lecuit de-a mea! Doamne, de ce eram în stare! Haideți să vă fac cinste! Du-te unul și chemați-o și pe ghicitoare.