Pentru eL




7.35. Balustrada balconului este rece si umedă. O cuprinde cu ambele mâini ca și cum s-ar atârna deasupra unui hău și viața lui ar depinde de aceasta strânsoare. Un fior îi dislocă sufletul de trup. O parte din el s-ar întoarce înăuntru, ar trage storurile pentru a uita că este dimineața și s-ar strecura sub așternuturile încălzite de Irina. Ar face dragoste cu ea ținându-și ochii închiși și apoi s-ar lăsa pradă unui somn profund și odihnitor. Fără gânduri și fără cuvinte. Dar cealaltă parte din el începe să se trezească și are de înfruntat atacul neîndurător al reproșurilor si al resentimentelor. O durere seacă îi împinge înainte. Peste gazonul din spatele hotelului, peste șezlongurile și umbrelele de pe marginea piscinei, peste aleea de pe faleză, peste plaja inundată de o lumină ascuțită și peste pata albastră ce se întinde până sub linia orizontului. Ochii lui căută însetați urmele vieții în deșertul ce i se întinde în față. Este prea devreme. O stropitoare automată aruncă spirale de apă peste gazon, piscina este încă acoperită de umbra hotelului, plaja este goală și niciun vapor nu străbate felia de mare. Aude doar zumzetul traficului acoperit de ecourile valurilor, dar este o dovadă prea subțire pentru nevoia lui de certitudini. Există viață și după Irina, se gândește, iar gândul acesta se luptă cu dorința lașă ce îl trage înapoi spre căldura patului. Pentru o clipă slăbește strânsoarea mâinilor aproape învins. Fierul a preluat o parte din căldura palmelor sale. Deja trăiește în închipuire voluptatea căderii: mai sunt câteva zile de concediu, este rupt de lume și închis într-un paradis cu o femeie pe care o iubește și o urăște în același timp, nu trebuie să dea socoteală nimănui, este un străin fără trecut și fără un viitor. Are prezentul la dispoziție. De ce nu ar profita? Există viață și după Irina!

Pe acoperișul unei clădiri albe ce îi blochează perspectiva spre linia curbă a plajei aterizează un pescăruș cu ciocul pătat. Își scutură nervos aripile încercând parcă să îi atragă atenția. Un semn divin. Fascinat, Mihai îi urmărește dansul încercând să deslușească înțelesuri ascunse în salturile bruște de pe un picior pe altul și în alungirile gâtului în direcția soarelui. Þipătul lui acoperă scârtâitul ușii de la balcon și lipăitul binecunoscut. Irina este deja lângă el când se hotărăște să dea drumul pentru totdeauna. Când devine pe neașteptate conștient de prezența ei, își stăpânește gestul de surpriză. Refuză să se întoarcă și să cadă în capcana de a o strânge în brațe. Privește și ea pescărușul. Pentru a ține marginile halatului roșu și-a împreunat mâinile peste piept cu un gest ce o face să pară neajutorată, iar părul în dezordine îi acoperă chipul ca un voal. El devine mai înveșunat tocmai fiindcă simte în atitudinea ei o propunere de armistițiu, de liniștire, de întoarcere. Este pescărușul lui, semnul lui personal, porția lui de singurătate. El trebuie să ierte, nu ea! Ar fi trebuit ca atitudinea ei să exprime pocăința! Dorința s-a topit acum când obiectul ei este atât de aproape încat este suficent să își întindă mâinile. Și sufletul. Dă îmbufnat “Buna dimineața!”, își anunță intenția de a face un duș și reintră în cameră. Întrebarea dacă nu cumva respingerea nu a fost prea evidentă și prea jignitoare îl apăsa prea puțin continuând să se închidă și mai mult în el însuși. Părăsește câmpul de luptă lăsând-o pe ea să ia în stăpânire balconul, grădina, piscina, faleza, plaja, marea.  Cu siguranța pescărușul nu este o pasăre a păcii.

După ce răsucește robinetul, odată cu apa țâșnind prin orificiile telefonului de duș, amintiri la fel de fierbinți îi ard obrazul. Se  reîntoarce acasă în el însuși și descoperă urmele unei intrări prin efracție și dezordinea grotescă a unui jaf. Cum oare s-a putut ajunge aici? Se sprijină cu palmele de faianța albă și își expune jetului umerii și ceafa plecându-și capul în față. Masajul degetelor apei nu îl destinde; mușchii spatelui sunt atât de încordați încât îl dor și începe să se împingă în brațe. Dacă apa ce îi acoperă cu o peliculă fină formele nu ar fi caldă ca o mângâiere, irascibilitatea i-ar spori exponențial. Oftează. Acum poate deschide ochii însă preferă să mai rătăcească câteva clipe departe de realitate. Și de Irina.

Poate e mai bine așa. Cu șase luni în urmă se afla în aceeași postura – aplecat in unghi drept, cu mâinile întinse înainte și cu tâmplele între brațe – în spatele ușii apartamentului de patru camere din Berceni. Nici atunci – ce ironie! – nu purta nicio haină. De partea cealaltă a ușii, Irina, întoarsă mai devreme de la muncă printr-un hazard căruia îi cad prada doar inocenții, încerca să intre. Bătea frenetic cu falangele în lemn, striga și zgâlțâia clanța. Bănuia că el bloca ușa  ascunzându-i un secret rușinos – o alta femeie – , iar furia trădării, pragul spre o criza de nervi, îi dădea o forță de nebănuit. Nu plana nicio umbră de îndoială asupra scenei ce o aștepta de cealaltă parte a ușii, dar vroia cu orice preț să vadă cu ochii ei. Poate mai mult privirea lui vinovată decât trupurile goale descărcate de dorința…

 Acel moment fusese capătul celei mai lungi și mai abrupte pante a rollercoster-ului unei relații de doisprezece ani… Se cunoscuseră în perioada în care speranțele lor erau încă proaspete, experiența de viata prea puțină ca să conteze și nimic nu le umbrea încrederea în oameni. Pe vremea studenției. Erau amândoi stăpâniți de nerăbdarea de a gusta din viață și din dragoste – la vremea aceea cele două noțiuni se confundau în visele lor –, duceau o viață modestă – o condiție esențială a fericirii! – și erau atât de compatibili încât s-au plăcut reciproc din prima clipă. Vorbeau câteodată de dragoste la prima vedere, dar desigur că le lipsea obiectivitatea. Exagerau. Pare neverosimilă o astfel pe poveste pe fundalul dezolant și decadent al Capitalei din prima decadă de după Revoluție, dar trebuie adăugat că Mihai și Irina crescuseră în Buzău și, respectiv, într-una dintre comunele din apropierea Ploieștiului și aduceau cu ei o parte din naivitatea și curățenia provinciei. Stăteau deja de doi sau trei ani în Capitala când s-au ciocnit – mai târziu au ales să schimbe acest termen cu unul mai romantic: „întâlnire întâmplătoare” – pe holurile sediului unui partid cu o ideologie încertă. Se înrolaseră amândoi în organizația de tineret, mânați de dorința de a se face auziți; partidul – de fapt cel care le pusese adeziunile în față – le dăduse impresia că părerea lor este importantă, că ei sunt suflul nou menit să schimbe vechile structuri și vechii oameni moșteniți dintr-un alt regim. Crezuseră; ei și o grămadă de alți colegi de-ai lor din facultățile pe care le urmau. În acea zi se alegea conducerea organizației de tineret și fiecare dintre ei susținea alt candidat. După ce „s-au întâlnit întâmplător” – în busculada produsă  între două grupuri de tineri pe un hol îngust și întunecat – au discutat aprins mai bine de o oră. S-a dovedit în cele din urmă că alegerile fuseseră de fapt aranjate, iar ei manipulați în slujba unor interese mult mai meschine. Și-au dat demisia în aceeași zi. Cariera lor politică era încheiată, însă intrau într-o altă etapă a vieții. Etapa dragostei... O lună de zile – după ce s-a terminat și sesiunea – s-au plimbat împreună prin parcurile Capitalei, au fost la filme, la teatre și au participat – mai mult ca spectatori – la petreceri studențești organizate, fie în garsoniere părăginite, fie în camere de cămin, cu bere în pahare de plastic, cu mici și cartofi prăjiți pe radiatorul din B.C.A. ... Se simțeau cuprinși de un entuziasm îmbătător atunci când se țineau de mână ca și cum exista ceva necunoscut, dar minunat și magic înaintea lor... Într-o seară de iulie, după ce au întârziat mai mult decât de obicei pe o bancă în Grădina Botanică, s-au oprit în fața căminului și s-au privit ca și cum s-ar fi privit pentru prima oară. Era răcoare. Ochii Argusului de deasupra lor clipeau prin aerul încărcat de vapori, iar pavajul cenușiu strălucea vesel. De undeva de la etajele superioare ale căminului cobora spre ei zgomotul unei petreceri ținute de studenții care mai rămăseseră peste vară. Poate și muzica antrenantă le-a dat curaj. Sărutul – mai mult o mângâiere cu buzele – i-a surprins pe amândoi. A durat puțin și a fost neîndemânatic, dar după acest sărut lumea lor nu a mai fost la fel. A urmat nunta, copilul, munca, adulterul. Doisprezece ani. Și iată-i aici…

După cincisprezece minute Mihai oprește apa și caută bâjbâind prosopul alb și pufos pe care l-a lăsat să atârne împăturit peste calorifer. Nu îi este la îndemână. Alunecă ușor când se întinde să îl apuce fiindcă trebuie să calce cu un picior în afara căzii. Își recaptă echibrul în ultimul moment prinzându-se cu mâna stângă de materialul cauciucat al perdelei. Constatarea că până la treizeci și cinci de ani a reușit să-și conserve agilitatea îi înviorează eul. Este nerăbdător să își admire trupul în enorma oglindă situată deasupra lavoarului. Își aduce și celălalt picior în mijlocul băii, apucă prosopul și se șterge cu mișcări rapide. Oglinda pe jumătate aburita îi întoarce o siluetă compusă doar din umbre dar el se închipuie suplu și viguros ca pe vremea când practica boxul la un club sportiv din incinta Combinatului. Lovește aerul cu două directe și un upercut. Imaginea din oglindă îi răspunde în același mod, dar el se ferește la timp. În intimitatea băii își îngăduie luxul de a fi penibil: prosopul petrecut peste șolduri îi alunecă pe gresie dezvăluindu-i penisul în stare flască. Pântecul îi este un pic umflat – trișează un pic umplându-și plămânii cu aer –, valurile de mușchi s-au domolit, dar încă îl mai vede și fără ajutorul reflexiei. Își încordează și brațele aducându-și pumnii spre tâmple. E un zeu încă tânăr. Și atrăgător. Are umerii largi, pieptul bombat iar pielea lui măslinie și lucioasă este acoperită de insule de păr negru.  Știe prea bine că este atrăgător căci i se aruncă zilnic momeala unor zâmbete pe culoarele firmei unde lucrează ca proiectant, iar el, săpând sârguincios prăpastia ce îl desparte de Irina, poate construi acum pornind de la aceste zâmbete relații întregi. Două colege de la contabilitate sunt chiar drăguțe. Ar putea putea la întoarcerea în București să li se alăture pe terasa în locul special amenajat pentru fumat, să le abordeze cu vreo replică , să le invite la o cafenea, la o cină, apoi la o plimbare, la teatru și, în sfârșit, să meargă la ele acasă.  Totul pare atât de simplu! A mai înșelat-o însă o dată pe Irina în trecut și a învățat că din tot amalgamul de trăirii contradictorii al adulterului nu rămâne decât povara vinei pe care nimeni nu ți-o poate lua de pe umeri; și-ar face mai mult rău lui însuși decât Irinei. Pentru a nu se răni trebuie în primul rând să fie liber. Să nu bea din cupa amară a răzbunării. Să renunțe la Irina, așa cum și ea – i se pare ca – a renunțat la el. Abia apoi poate s[ își continue viata în orice direcție va dori: spre Rai sau spre Iad. După ce caută un colt clar de oglindă începe să se bărbierească cu mișcări lente și egale. Pentru o vreme intră într-o transă ce îl izolează de gânduri prea întortocheate; trebuie să fie atent la brazdele pe care le taie prin câmpul de spumă de pe coasta obrazului și se mulțumește cu senzația că în cele din urmă totul este deja hotărât iar el nu mai poate face nimic în afară de a accepta situația. „Dă drumul” își repeta! Există viata și după Irină. Senzația devine tot mai plăcută după ce își clătește fața, se spălă pe dinți și se îmbracă: își pune șortul de baie din poliamidă si elastan, pantalonii trei-sferturi și tricoul galben cu un model cubist diluat de lumina soarelui. Nu trebuie să lupte. De fapt nu trebuie să facă nimic. Gravitația va face totul în locul lui, iar el nu va fi găsit vinovat. El a încercat; a încercat poate mai mult decât ar fi trebuit să încerce. Iar acum totul s-a sfârșit. Pentru a-și încheia toaleta își dă cu un deodorant ce împrăștie un miros superficial și optimist și îi redă pofta de viața: ar vrea să mănânce, să facă dragoste, să înoate și să lâncezească la soare. Da. Poftă de viața fără Irina.

Știe deja că urmează discuția rutinată ce îi măcina nervii zilnic. Vremea de afară, starea sănătății și întâmplări hazlii sunt subiecte meschine atâta vreme cât tensiunea dintre ei le paralizează toate mișcările și le apropie orizontul. El o acuză pe ea de reticiență și de neîncredere, dar nici el ar ieși din cercul acesta vicios. Are doar senzația reconfortantă că a încercat. Totul. De obicei are răbdarea să asculte, să se prefacă interesat și să dea răspunsurile așteptate, opunând minima rezistență, dar acum, din pricina deciziei de a se lăsa în voia tendinței centrifuge, după ce iese din baie o anunță pe Irina că o așteptă pe terasă, la micul-dejun. Pentru a păstra aparențele folosește nevoia de a fuma drept motiv. Nu așteaptă o încuviințare drept răspuns. În spațiul îngust dintre pat și televizor, doar trupurile lor se intersectează, nu și privirile, astfel încât nu are prilejul să vadă fulgerul de spaimă din ochii ei. Este prea preocupat să culeagă pachetul de țigări de pe masă, să întredeschidă ușa de metal și să se scufunde în semiîntunericul de pe culoare. Fuge.

La recepție se izbește de un zid de lumină și se oprește. Viața apendicelui ludic al Constanței, încă subjugată de kitch-urile și atmosfera comunistă reformată, îl cuprinde in brațe și îl leagănă cu un deja-viu familiar. Pereții gunzuroși și albi găzduiesc tablouri triste cu teme marine în aceleași rame din care altă dată figura conducătorului le amintea turiștilor că până și concediul este o izbândă a regimului. Între ei parcă nimic nu s-a schimbat de ani buni... E răcoare și miroase a cantină. Scânteile aruncate de mare în ferestrele mari și filtrate de perdelele încărcate de praf cad pe dalele crem învechite, desenând arabescuri fantastice. Din spatele recepției ce seamănă cu un galantar umplut cu vederi, paste și periuțe de dinți și băuturi răcoritoare îl întâmpină zâmbetul tovarasesc al unei femei îmbrăcate într-un taior bleu chinuitor de strâmt pe rotunjimile ei. Uită că a venit să fumeze. Primul imbold este să repeadă spre mare cum făcea pe vremea copilăriei ignorând strigatele tatălui împovărat de  salteaua de plaja deja umflată și cele ale mamei ce căra în două genți imense prosoape, cărți, reviste, sandvișuri, fructe, apa și un mic aparat din care răsunau șlagărele Radio Vacanța. Acum, el ar trebui să joace în această scenă rolul tatălui – să-l  strige pe neastâmpăratul Daniel, iar Irina, în dreapta lui, să îi țină hangul! –, dar Irina este încă în camera de hotel pregătindu-se, iar Daniel îl așteaptă în București. Îi este dor de copilul său – și-a închipuit că îl protejează dacă îl ține departe de ecuația despărțirii sau a împăcării – și mai mult ca niciodată ideea acestui concediu în doi, menit să îi apropie și să îi limpezească pe el și pe Irina i se pare o prostie. Cândva, poate peste o săptămână, poate peste zece ani, va trebui să dea răspunsuri la întrebările lui necruțătoare și ar prefera ca acest moment să vina mai devreme decât mai târziu, pentru ca așteptarea iertării copilului său, chiar dacă consideră că o merită, este de neîndurat.

Aerul sărat ce se revărsă în hol, când un grup de tineri voioși deschid ușile masive de la intrare, îi zgândăre rana. Trec prin fața lui fără să-l bage în seamă și se îndreaptă spre terasa restaurantului. Mihai recunoaște mirosul dulceag și grețos al canabisului imprăștiat de aburul albicios pe care ei îl sorb cu religiozitate în plamâni și apoi îl scuipă afară, în rotocoale,  iar acest fapt îi reamintește scopul pentru care a coborât din camera. Îi urmează și el în căutarea unei loc liniștit pentru fumat pe una din numeroasele cărări săpate de nisipul prins pe tălpile papucilor de plajă. Trebuie să își pună în ordine gândurile și nu are foarte mult timp la dispoziție: Irina va cobori în cel mult zece minute. E ciudat cât de repede se pot aranja femeile când se grăbesc să întâmpine soarele și apa în concediu!

Lângă piscină tinerii ocupă ultimele scaune libere la o masă sprijinită pe un picior de fier forjat. Sting țigara într-o scrumieră pentagonală de sticlă ce fixează fața de masă din damasc tocită de clor. Fără nicio urmă de emoție. Poate că nici nu își dau seama ce fac. Sunt amețiți. Mihai îi privește atent din curiozitate și le ascultă discuția condimentată cu înjurături și onomatopee când ajunge în dreptul lor. Trei dintre ei sunt bruneți, tunși cu mașina și duhnesc a testosteron și a piele închisă ca niște soldați americani din Irak; unul singur este mai înalt, are trăsături efeminate și îți ține părul blond spălcit prins în coadă. Studenți. Pentru a-și înfrunta nesiguranța pe care aceștia i-o inspiră se întoarce și le cere un foc pe un ton pe care și-l dorește relaxat dar hotărât, când constată că și-a uitat bricheta în camera de hotel. Este încă o probă a bărbăției la care se supune pentru a-și mai recâștiga din respectul de sine. Și statutul de burlac. Când Irina nu este în preajma sa își pierde farul și navighează spre dezastru, lucru pe care îl interpretează greșit drept libertate

Realizează prea târziu că nu este nici relaxat nici hotărât când se apleacă spre bricheta întinsă de tipul blond. Briza se încolăcește pe flacără ca un șarpe și o sugrumă, astfel încât trebuie să încerce de mai multe ori până când în vârful țigării izbucnește flacăra mocnită și fumul îi inundă plămânii. Cu cât își dezvăluie mai mult agitația cu atât ceilalți îl privesc mai batjocoritor cu ochi amorțiți și sticloși. Mulțumește dând din cap. E supărat pe el însuși, umbra sa revărsata peste masă devine din ce în ce mai mică, însă nu renunță și își aruncă privirea întrebătoare spre scrumiera în care zace joint-ul strivit.

„Probleme?”.

Tinerii îi adulmecă slăbiciunea și îl provoacă. Cuvântul pronunțat printre dinți cu un accent greu, suburban, – nu își da seamă cu exactitate cine dintre cei patru i l-a adresat! – zace pentru o secundă suspendat în aer, iar el trebuie să se decidă dacă îl prinde sau îl lasă să cadă în spațiul îngust dintre el și masă. Totul se desfășoară cu încetinitorul. Faldurile feței de masă se umflă, pescărușul său dă rotocoale prin aer deasupra piscinei și un val de adrenalină îi inundă mintea. Ambele opțiuni au urmări pe care nu le poate controla: dacă replică tăios, tinerii imunizați de drog împotriva fricii pot deveni violenți, dar dacă bate în retragere nu face decât să îi încurajeze să îl aleagă drept victimă și își sacrifica tocmai ceea ce încercă să recâștige: respectul de sine. …

Preferă o amenințare voalată:

„Eu nu am nicio problemă. Dar cred că voi aveți!” rostită încet, aproape complice.  Se îndepărtează după ce îi dezamorsează cu un zâmbet forțat.

După acest episod fumatul nu mai este un gest ce însoteste exercițiul reflexiv, ci se transformă într-o descărcare nervoasă iar așteptarea se dilată nefiresc de mult. De ce întârzie Irina? … Se învinovățește pentru ideea de a se reîntoarce aici, în acest hotel uitat de timp și de oameni, cu speranța deșartă că printre pereții lui se mai plimbă uneori, în nopțile cu lună plină – sau  în timpul furtunilor de iunie, fantoma iubirii lor. Nici ei și nici lui demitizarea decorului în care și-au consumat primele momente de intimitate, descoperindu-se și dăruindu-se, nu le este de vreun folos. De fapt, tocmai acest lucru îi îndepărtează. E inutil să ții cu forța doi oameni care s-au schimbat, care își ascund lucruri și care se privesc circumspect într-un loc ce le amintește de un trecut comun. Se gândesc la viitor pentru a se proteja de părerile de rău și de melancolia ce le invadează sufletul ca o ciupercă. El și Irina sunt doua păsări în colivia amintirilor.

S-a oprit la capătul terasei de unde începe rândul de șezlonguri din lemn cu pânza deformată și decolorată de pe marginea piscinei. Dincolo de apa ce duhnește a clor și reflectă lumina rece a dimineții ca o grămadă de sticlă pisată începe grădina pe care o poate vedea de la balconul camerei. Dacă ar face câțiva pași poate ar surprinde-o pe Irina admirându-și împărăția: grădina, terasa, faleza, marea, orizontul, așa cum obișnuia pe vremuri, dar i se face rușine de lunecarea în trecut căci materialitatea pestilențială a lumii prezente îi atârnă de picior. Și de suflet. Cei patru tineri încă îl fixează. Se mulțumește să se întoarcă cu fața spre mare și să înfrunte razele din ce în ce mai tăioase ale soarelui calculând probabilitatea ca ea să fie încă pe balcon. Zero. A ales – dacă memoria nu i-a jucat feste – exact aceeași cameră – a trebuit să plătească aproape dublu fiindcă recepționera văzuse în ciudata lui cerere un prilej de speculă! –, a ales aceeași perioadă a anului – începutul lunii iunie bântuit câteodată de ploi – , dar el nu mai este în stare să simtă și să facă aceleași lucruri ca atunci. Cu siguranță nici ea.  

Irina apare tocmai când el își pierde răbdarea fiindcă chiștocul îi arde degetele. O zărește de cum deschide cu lentoare ușa grea cu rame de fier și ocolește aleea deja aglomerată cu turiștii ce se perindă între mese și bufet. Face un soi de echilibristică ciudată pe marginea piscinei și nu dă semne că l-a zărit la rândul ei. Stând în picioare lângă ultimul stâlp al terasei Mihai nu știe dacă să îi facă cu mâna sau să o strige și se surprinde constatând că este totuși frumoasă în ciuda celor treizeci și șapte de ani pe care îi împlinește peste câteva zile. E îmbrăcată cu o bluză subțire și albă, fără mâneci și cu o fustă de in conică, astfel încât brațele și picioarele bronzate se mișcă liber, calin și senzual. Nu s-a schimbat foarte mult în acești ani; poate doar carnația este un pic mai moale, rotunjimile sunt mai pronunțate, iar mersul este mai legănat; dar nici peste el timpul nu a trecut fără să lase cicatrici. Nu poartă podoabe, iar părul, acum prins în coadă, îi urmează linia gâtului și i se oprește pe piept. E într-adevăr frumoasă! Nici întâmplarea de mai devreme nu i-a grăbit în așa hal inima lui Mihai. Oare lucrurile ar sta altfel dacă aceasta ar fi de fapt prima lor întâlnire?; dacă nu ar exista trecut sau dacă trecutul lor ar fi divergent și nu viitorul. O vreme a fost convins că sufletele lor erau singurele ingrediente ale unei formule magice, dar mai apoi, după ce ea s-a îndepărtat, după ce el a înșelat-o, după ce s-au separat, a început tot mai mult sa se îndoiască. Acum ar vrea să creadă din nou. Aruncă țigara și vine în întâmpinarea ei.

Pe măsură ce dimineața înaintează, gândurile pe care le-a rumegat în orele de insomnie se albesc. Aceeași schismă se adâncește între ei, însă nimic nu mai pare definitiv și catastrofal. Viața continuă. Într-o direcție în care poate recupera fărâme de speranță și de fericire și care nu o exclude pe Irina. Se agață însă în continuare de hotărârea sa, mai ales că în talgerul renunțării apăsă acum și greutatea geloziei. Femeia atrăgătoare spre care el se îndreaptă nu mai este – și nu va mai fi – a lui: libertatea pe care el și-o aroga presupune și libertatea ei și trebuie să se împace cu ideea că foarte curând – dacă nu cumva lucrul acesta se și întâmplase deja! - altcineva îi va lua locul în pat. Deși ea nu recunoscuse niciodată și evitase orice discuție pe această temă, el a aflat că în cele șase luni de separare fusese curtată intens de seful ei, un tip chelios și spân, divorțat a doua oară și cu o reputație dubioasă. Știindu-se vinovat și neputând protesta, aceasta fapt îi amplifica dorința adolescentină din vintre: are nevoie de o confirmare – fie și de scurtă durată – că ea mai este încă în posesia lui. Jumătate de an a încercat să se reîntoarcă, să-și ceară iertare, să repare totul; dar în tot acest timp ea a privit în altă parte, dezamăgită. Și totuși iată că a ales să vină cu el la mare în concediu.

Aproape a ajuns lângă ea când îl izbește un alt val de gelozie: blondul de mai devreme s-a sculat de la masă și s-a postat în fata ei blocându-i drumul și încercând cu gesturi puerile să îi trezească atenția. Ceilalți trei îl susțin de pe margine bătând cu palmele în masă. Nici când ajunge în spatele tânărului nu știe cum să reacționeze fiindcă nu sesizează pe chipul ei nicio urmă de jenă, respingere sau spaimă. Doar un zâmbet cochet. Oare nu face asta doar pentru a se răzbuna? Oare nu îi face plăcere să fie abordata de drogatul blond?  Irina s-a oprit și cedează teren prefăcându-se că îl ignoră, însă o face în același ritm în care tânărul îi dă târcoale ca într-un dans grotesc al seducției, iar Mihai ezită. Este încă soția lui – deși ea a introdus acțiunea de divorț! – iar el se simte responsabil și își spune că este de datoria lui să intervină. Și totuși nu își poate controla furia produsă de atenția sexuală pe care alt bărbat i-o acordă. Pentru acest lucru o consideră într-o oarecare măsură și pe ea vinovată. Ar trebui ca ea să protesteze și nu să-l încurajeze prin pasivitate!

Dinspre apus se cațără pe cer bancuri de nori mohorâți ce absorb și se umflă cu arșița dimineții și pe care Mihai nu îi vede încă - după cum nu vede nici norii din sufletul său!. Sunt ascunși de hotelul cu patru etaje așezat pieziș între mare și lac și vor închide cupola de funingine abia după-amiază, atunci când el deja va fi spus tot ceea ce trebuie spus, când vor sigila de comun acord trecutul iertându-se – are de gând să își asume și el o parte din vină! – și când vor fi nevoiți să-și adune tot curajul pentru a porni pe un drum de care se tem pentru că nu au învățat și nu știu altceva decât viața în comun. Atunci va începe întâi să tune și apoi să plouă ca ropotul unei cavalcade, dar nu va mai conta pentru că și acum zece ani în prima lor noapte de dragoste a tunat întâi și apoi a plouat, era rece în cameră și geamurile zăngăneau în rame, dar erau fericiți și își vor reaminti de acea fericire. Prea târziu.

Deocamdată începe să tune doar înăuntrul său. Tânărul prinde curaj și o apucă de cot cu un gest familiar în aplauzele de încurajare ale prietenilor săi; de fapt o ajută să își recapete echilibrul pentru ca, tot trăgându-se înapoi spre apa, își agață șlapul de o piatră teșită, dar Mihai este deja o bombă cu ceas. Este încă soția lui își repeta și va mai fi până în acesta după-amiază sau, mai exact, până când un judecător va declara divorțul lovind cu ciocănelul de masă. Mai devreme, în înfruntarea cu cei patru tineri a fost prudent și calculat; acum nu mai ține seama de nimic: îl înșfacă de umeri pe tipul blond care înca mai strânge ușor brațul Irinei, îi șuieră în ureche: „E soția mea!” și îi face vânt în piscină. Nu își dă seama că, dezechilibrându-se, pe marginea piscinei, blondul alege să sară de buna voie, se împinge în picioare și descrie un arc incredibil prin aer înainte de a sparge apa. Dintr-o dată târșâiul papucilor de plajă, clinchetul tacâmurilor și conversațiile de la mesele alăturate sunt înghițite de o tăcere admirativă; toți își întorc capetele către el. Chiar și ceilati tineri au colțurile buzelor căzute și se foiesc pe scaune. Nici lui nu-i vine să creadă. Se uită spre Irina așteptând și din partea ei o reacție, dar chipul lui peste care au trecut furia și ura o sperie în loc să o liniștească. Ochii lui sunt micșorați, mușchii maxilarului freamătă cu reflexii pe tâmple și între sprâncene s-au format două șanțuri adânci ce urcă și se pierd pe frunte. Toată atitudinea lui războinică afirmă că e șotia lui, dar ea simte asta mai puțin ca niciodată și înăuntrul ei începe să plouă!

Nu a mai văzut-o demult plângând. În anii pe care i-au petrecut împreună, de cele mai multe ori ploile ce i-au spălat Irinei ochii – și sufletul! – erau mai degrabă ploi de vară, iar el invățase că in aceste cazuri cel mai bun lucru pe care îl putea face era să se adăpostească din calea viiturilor. Plânsul – plânsul la care el fusese spectator! – era pentru ea de cele mai multe ori o formă de protest sau o formă de exorcizare mai mult decât o expresie a neputinței și a durerii. Rareori se lăsa cuprinsă de slăbiciune în fața lui în loc să îl înfrunte cu pumnii strânși; rareori ochii ei nu mai erau întunecați și sfidători ci se acopereau cu pleoape trandafirii și transparente, terminate cu gene lungi; rareori pe obrazul ei nu mai curgeau șuvoaie ce se îmbinau în bărbie, ci doar boabe mari de rouă… Mihai este înspăimântat de faptul că nu înțelege rostul lacrimilor. El este de vină sau tipul blond ce îi aținuse calea? Fragilitatea ei este dezarmantă. Ultima dată a asistat neputincios la scena în care răbufnirea ei nervoasă s-a stins într-un plâns liniștit cu fața în palme acum șase luni. După ce a găsit ușa apartamentului închisă și nu a putut intra, Irina, in pragul colapsului, și-a sunat o prietenă care a venit cu mașina și a luat-o din fața blocului. Dintr-un sentiment de pudoare a ascuns întâmplarea părinților ei – știa că ea l-ar fi putut ierta, chiar dacă nu ar mai fi putut trăi alături de el, dar părinții ei l-ar fi excomunicat!- și s-a refugiat la prietena ei, la o garsoniera din Centru. Aici a găsit-o Mihai, după ore de alergat pe străzi, după zeci de telefoane – a sunat-o chiar și pe mama ei într-un moment de disperare! – și după zeci de rugăminți. Stătea ghemuită într-un fotoliu roșu ca și cum ar fi vrut să se expună cât mai puțin lumii de afară; umerii ei tresăreau ritmic, scotea un scrâncet ușor iar printre degete își făceau loc lacrimi mari de sfântă. Își jurase atunci că nu o va mai face niciodată să sufere și iată că după nici șase luni Irina plânge din nou la fel de cuminte și de liniștit. Ca și atunci o privește cu înduioșare de parcă ar privi cioburile unei cești de porțelan sparte de stâmsoarea palmelor sale. Un alt pas înapoi.

Nu este momentul lor: nu îi poate spune nimic și nu o poate mângâia, pentru că pericolul nu a trecut. Cei trei tineri, după ce se scutură de admirație, se ridică de pe scaune și se apropie cu pași hotărați. Nu le poate citi intenția. Se întoarce doar pe jumătate spre ei pentru a-l putea supraveghea cu coada ochiului și pe cel pe care l-a aruncat în apa. În mod normal s-ar gândi la modalitatea pașnice de aplanare ale conflictului, dar starea Irinei și mișcările de dezmorțire pe care le-a executat în baie i-au trezit agresivitatea latentă, însămânțată în ființa lui de anii în care a practicat ca amator boxul. Își strânge pumnii fără însă a-i ridica la nivelul feței și se depărtează de Irina pentru a o pune la adăpost de iminenta încleștare. E pregătit. Din fericire drogul inhalat de cei patru readuce lucrurile la normal: blondul, după ce rămâne sub apă câteva secunde, țâșnește la suprafață, își alungă suvitele umede de pe chip cu mișcări puternice ale capului și izbucnește într-un râs cu care îi molipsește și pe prietenii săi. Sunt cu toții mult prea bine dispuși pentru a se simți jigniți, iar memoria lor de scurtă durată nu mai funcționează prea bine – au uitat deja incidentul. Bruneții își iau avânt, trec pe lângă ei ignorându-i complet și de pe marginea piscinei se aruncă cu brațele întinse înainte. Deși trupurile lor atletice săgetează sincron apa cu grație, un nor de stropi atinge obrazul lui Mihai ca o răzbunare nevinovată. Totul se sfârșește atât de brusc și de simplu încât el rămâne descumpănit privindu-se hârjoana acvatică. Se relaxează abia după câteva momente când totul revine la starea de echilibru de dinainte. Doar gelozia sa nu a dispărut. În jur oamenii își continuă periplul spre bufetul încărcat cu mezeluri, omlete, salate, sucuri, lapte și fructe, își continuă lupta cu tacâmurile în mâini și discuțiile vesele de vacanță, iar el devine conștient de zborul pescărușului, de răsuflarea marii și de prezența copleșitoare a Irinei la câțiva metri de el. Și în sufletul său.

O ia de mâna și o îndrumă cu fermitate spre masa eliberată de tineri. Trecutul – cel îndepărtat pe care îl invocă prin prezența lor aici și cel apropiat ce îl chinuie încă – devine neimportant, iar viitorul îi scapă printre degete. Pentru douăzeci de minute – atât cât durează micul dejun – pentru Mihai nu mai contează decât prezentul.

Ziua este abia la început…

Va urma