14.13. Mihai își scoate capul de sub dantela de spumă a valurilor și se întoarce cu tot trupul în direcția plajei încercând sa ghicească unde se află prosopul roșu pe care Irina se tolănește la soare. S-a ridicat cu câteva minute înainte de lângă ea pentru a nu răspunde la o întrebare iritantă și brutală, a intrat în apa ce începuse să se răcească și a înotat fără țintă, într-o încercare deșartă de a-și amorți sufletul. Oare iubirea nu este asemănătoare înotului? se întreabă. Ba da! Nu ajungi să îi cunoști limitele niciodată! Chiar dacă ești tentat să crezi că ai ajuns la capătul puterilor, întotdeauna găsești un strop de putere pentru a-ți mișca brațele și picioarele în încercarea de a mai înainta alți câțiva metri deși malul este încă foarte departe! Această alegorie – pe care nu știe dacă nu cumva a împrumutat-o din cărți! – l-a  împins să facă o cursă cu sine însuși: a depășit geamandura ignorând fluierul salvamarului, s-a luptat cu un valurile ce creșteau amenințător și se reîntorceau în larg trăgându-l după ele și s-a decis să se întoarcă abia când un cârcel i-a prins coapsa ca într-o menghine. Acum însă este in siguranță: atinge cu tălpile nisipul de pe fundul mării, este ieșit pe jumătate din apa, simte pe torsul umed șfichiul rece al vântului ce împinge norii dinspre apus, dar iată ca în primul moment de răgaz gândurile i se întorc tot pe mal. Lângă Irina. Se liniștește și in același timp se încordează când îi zărește silueta lângă scaunul salvamarului ridicat pe patru piloni. De dimineața și până acum, deși nu și-a schimbat cu nimic hotărârea, a încercat de mai multe ori să lupte cu tensiunea sfâșietoare a unui arc ce îl împiedica nu numai să se apropie, dar și să se îndepărteze. Fără succes. Un blestem implacabil făcut anume parcă pentru două personaje tragic de încăpățânate și de optimiste îi urmărește. Cu cât se zbat mai tare cu atât mai tare se prind în hățisul lui… Se hotărăște să iasă din apa clamându-și victoria atât de costisitoare, dar în cele din urmă binemeritată asupra sa. Asupra trupului și asupra sufletului. Și să îi spună în sfârșit Irinei că orice încercare este de prisos, că îi pare rău și că ar trebui amândoi să își continue drumul separați: ea fără el și el fără ea.

Sub amenințarea furtunii, orașul de vacanță își încetinește deja ritmul și se pune la adăpost ca o țestoasă gigantică în carcasa ei osoasă. Hotelurile din apropiere își ascund fațadele triste cu coloritul lor decrepit după un paravan de vegetație fremătândă și încremenesc cu balcoanele întredeschise. Par niște cuburi uitate de un zeu plictisit și lipsit de imaginație cu mult timp în urma la marginea mării. Mihai le cunoaște încă de pe vremea copilăriei când venea aici cu părinții și își amintește că și privite prin ochii unui copil aveau același aer deprimant. De abia dincolo de Cazinou și de piața ce îl înconjoară începe dominația hotelurilor noi, opulente și mândre. Capitalismul preferă să adauge doar un strat de vopsea de aur peste vechiul strat de rugină, semn al noului viciu ce îi încărcă sufletul orașului învățat să lâncezească la soare: lăcomia. Coamele lor de cărămidă sau de sticlă îmbricată in aluminiu și marile panouri publicitare sunt singurele elemente care îl smulg dintr-un flashback ce coboară mult prea adânc în memorie și îl încărca până la refuz cu toate regretele maturizării. Este obosit. Când se eliberează de lanțurile pe care marea i le atârnă de picioare se trezește în fața unui castel de nisip minuțios construit de o copilă de zece ani sub supravegherea atentă a tatălui ei. Apa valurilor mai îndrăznețe se acumulează într-un bazin, de unde, printr-un sistem ingenios de canale, se răspândește în interiorul întregului edificiu efemer. Le admiră munca întrebându-se când a avut și el răbdarea asta cu băiatul său, trece de salvamarul care îl apostrofează pentru ca nu i-a ascultat indicațiile și se oprește în fața Irinei cu apa încă șiroindu-i pe trup. Descoperă că plaja s-a golit. Au mai rămas doar câteva cupluri răzlețe ce se perpelesc pe prosoape, doi tipi care fac jogging pe fâșia gri si umedă de nisip linsă de spuma valurilor, fetița cu tatăl ei, copii din jurul toboganelor si balansoarelor de pe faleză și grupul binecunoscut de patru tineri ce joaca volei. Unii dintre turiști s-au retras sub copertina cantinei estivale atrași de ritmurile unui șlagăr pop, iar alții sunt deja în camere făcându-și siesta. Câțiva sunt încă în tranzit pe aleile ce leagă faleza de hoteluri. I se acorda intimitatea necesara pentru discuția pe care vrea să o poarte cu Irina, dar golul imens ce se cască în jurul său, jumătatea de cer cenușie și decorul copilăriei și al fericirii pierdute îl face să își piardă curajul. Pielea sa capată textura pieii de găină după ce i s-a smuls penajul, dar dă vina pe frigul ce îl invadează treptat.

Cu ochii mijiți din pricina asaltului razelor ce alunecă pe lângă trupul lui, Irina explorează și ea dimensiunea paralelă a trecutului, însă a unui trecut mai apropiat de drama lor. Îi evocă o zi anume din prima lor vacanță, o zi din preistoria iubirii, o zi care începuse sub auspiciile favorabile ale unei dimineți însorite dar spre seară fusese înecată de o ploaie diluviană:

„Ești neschimbat! Parcă mă uit la poza făcută în prima noastră zi la mare cu aparatul ala Kodak vechi cu  lentila ciobită.” Îl fotografiase atunci în timp ce ieșea cu un mers de tigru din mare, speriată și în același timp impresionată de virilitatea trupului său musculos, în total dezacord cu felul lui de a fi calculat și blând: un trup cu brațe ce știau să o cheme și să o strângă, cu un păr sârmos ce îi gâdila epiderma și cu solduri osoase gata să se odihnească între coapsele ei în noaptea ce urma să se întâmple. Pe atunci – e mult de-atunci! – erau amândoi surescitați și amețiți de apă, de soare, de nori și de iubire. Se întreabă cu duioșie pe unde se rătăcise acea poza, iar Mihai, ascultând-o, are revelația că în ciuda tăcerii, ea își pansează rănile. De ce ea nu a spus nimic până acum? De ce nu a încercat – și de ce nu încearcă! – să îi panseze și lui rănile? Ce rost au avut întrebările iritante și brutale ce l-au împins în apă? Ce rost a avut îndepărtarea ei ce l-a împins la adulter? Ia prosopul pe care ea i-l întinde, se șterge rămânând cu spatele spre soare, iar apoi și-l petrece în jurul brâului. Cu orbirea unei minți logice de inginer stăbătută de linii trase cu rigla, pretinde că totul nu este altceva decât hotărârea ei de a-l lăsa în urmă pe un raft al memoriei. Nici cuvintele rostite de ea înainte de a se întinde pe burta și de a deschide o revistă de modă:

„Am fost îngrijorată!”, deși sunt însoțite de un zbucium nedisimulat al glasului, nu au pentru el firescul înțeles că legătura coluzivă mai există totuși.

Cuvintele se nasc greu:

„Trebuie să vorbim!”

„Acum?”

„Cu cât întârziem momentul cu atât îl facem mai dureros!”. Spune de fapt într-o singură frază, cu naturalețea unui actor care și-a repetat îndelung rolul, tot ceea are de gând să îi spună... Fără să ezite și fără răsufle. Restul este doar un act formal, un lest, o justificare. Ceea ce era mai greu a trecut; nu se mai zbuciumă. Vrea ca ea să înțeleagă foarte clar că el nu îi cere consimțământul ci îi aduce la cunoștință decizia sa. Strânge din buze pentru a-și înăbuși un oftat de eliberare și îndură asaltul ochilor ei în care spaima a fost înlocuită cu o resemnare mândră. E pregătit pentru viața fără Irina. Și pentru replica ei, dar replica ei nu vine imediat. O ciudată coincidență îi face pe amândoi vulnerabili în fața presupunerii că totul este un plan divin pe care nu-l pot controla. Un nor albicios mai grăbit se interpune între pământ și discul de foc pentru câteva zeci de secunde, iar în acest răstimp și vântul și valurile se întețesc. Ploaia este aproape. Odată cu lumina ireala ce se așterne pe obiectele din jur ca un praf fin, trag în piept și tăcerea. Amână totul pentru moment, devenind solidari în fața amenințării comune. Mamele își adună copii ce se lupta pentru ordinea de coborâre pe tobogan, salvamarul fluieră scurt încercând să se facă auzit și de ultimii turiști îndrăzneți, tatăl își conduce spre un chioșc cu înghețată fetița plansă pentru că se desparte de castelul în care a fost prințesă-de-o-zi, iar cei doi alergători fac cale întoarsă spre sud. Doar tinerii se mai agită nestingheriți după o minge care devine tot mai grea și mai îndărătnică.

Într-o lume mai bună, în care nu ar simți presiunea societății de a se încadra în stereotipuri, de a-și dori lucruri de care nu au nevoie și de a-și cere libertatea chiar dacă libertatea înseamnă însingurare, Mihai și Irina și-ar lăsa cuvintele dureroase în urmă. Ar înțelege pur-și-simplu că sufletele și trupurile lor se simt bine împreună, se completează și se ajuta și asta ar fi de-ajuns. Dar instinctele ancestrale ce făuresc și întrețin relațiile dintre bărbați și femei le sunt atrofiate și au în minte atâtea despărțiri încât despărțirea lor nu are nimic deosebit în ea. Sunt programați să-și dezasambleze relația pentru a o analiza chiar dacă nu vor mai ști să o asambleze la loc. Uită că, la început, când încă mai erau amândoi la facultate,  trăiseră atât de mult la nivel senzorial încât nu fuseseră nevoiți să vorbească despre relația lor decât după aproape doi ani. Acum lucrurile s-au schimbat: se pregătesc să vorbească despre o relație care nu mai există.

Discuția continuă abia mai târziu, la cantina situată chiar în dreptul locului unde au făcut baie și au stat la soare în fiecare zi . Au împăturit prosoapele, și-au strâns lucrurile în două sacoșe de plajă din rafie și au traversat desertul în picioarele goale, aproape alergând. Deși soarele s-a reîntors în cele din urmă fără forță deasupra capetelor lor, umbra ploii și a despărțirii definitive a rămas. Au ales o masă izolată fără intenția de a mânca, deși amândoi după ce au inhalat aburii cu mirosuri îmbietoare de mâncare gătită au simțit gheara foamei. Cuvintele pe care urmează să și le spună sunt mai importante.

Stau fața în fața. Mihai vede dincolo de umerii Irinei o scară șubredă ce coboară de pe platforma de lemn direct pe nisipul fierbinte. De-o parte și de alta a scării zac înfipte într-o rână două pubele de gunoi pline vârf cu hârții, pahare și ambalaje de plastic, coji de banane și sticle de bere, iar câinii și muștele se bat pentru a ajunge la ele. Din pricina presiunii atmosferice animalele și insectele sunt mai agitate și mai virulente. Mârâitul și respectiv bâzâitul lor, mugetul mării și icniturile tinerilor ce au rămas singuri pe țărmul răscolit, punctează din când în când tăcerea ce crește între ei. Difuzoarele terasei s-au oprit fiindcă afluxul de turiști înfometați a scăzut – doar două mese mai sunt ocupate în afară de a lor. Momentul a sosit. Cu cât îl amână mai mult cu atât  acest zid de tăcere devine mai greu de străpuns. Și cu atât mai dureros. Mihai trebuie să înceapă

„Irina! Nu mă mai pot întoarce!...”. Nu se uită la ea; este suficent de egoist pentru a se privi doar pe el însuși pe dinăuntru. E drama lui și atât.

Irina îi întrerupe discursul încă de la prima propoziție:

„Nu mai poți sau nu mai vrei? Când ai descoperit lucrul ăsta?”. Sunt două întrebări rostite calm fără vreo inflexiune ironică care să-l enerveze. Nu așteaptă răspunsul. Continuă:

 „Suntem aici pentru că am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat. Să te înțeleg. Tu ce ai așteptat de la vacanța asta? Lunile astea m-am tot gândit la noi, la greșelile din trecut, am încercat să uit și să iert. Poate că trebuie și să-mi cer iertare. Am crezut că nu este prea târziu; că tinerețea noastră ne va ajuta să ne refacem sufletele; că ne merităm încă unul pe celălalt, dar acum înțeleg că ne-am schimbat prea mult.”

Mihai are oroare de spontaneitate și de eșec. Este proiectant la o firmă ce produce cipuri pentru telefoane mobile și pune înaintea oricărei acțiuni un plan pe care îl îmbunătățește continuu, până la perfecțiune. Și în viata personală aplică aceleași rigori ce garantează rezultatul. Și-a pregătit aceasta discuție cu minuțiozitate ca pe un joc de șah, însă Irina, care pune în schimb preț pe intuiție și face mișcări neașteptate, îl încurcă. Apărarea lui se năruie. Deși Irina spune exact ceea ce ar fi vrut el să spună – poate într-o altă formă! – el nu mai este de acord cu ea tocmai pentru că i-a luat-o înainte, ba chiar se simte nedreptățit.  Ar vrea să aibă șansa să-i dovedească contrariul. Nu s-au schimbat. Au probleme grave, și-au pierdut încrederea unul în celălalt dar nu s-au schimbat. El este același bărbat energic și calculat, ea – aceeași femeie fragilă și sentimentală.  Mai poate înota până la liman, își spune, de parcă abia acum ar fi descoperit că acest liman încă există.

„Nu mă pot întoarce, dar pot merge înainte”. Se corectează: „Putem merge înainte”.

 Irina pufnește și își coboară privirea pentru că nu îl crede. Mihai se însuflețește:

„Oamenii se rătăcesc, oamenii obosesc, oamenii se plictisesc, oamenii sunt ispitiți. În oricare din lucrurile astea își pot găsi justificări pentru a se despărți și a porni pe drumuri diferite. Se cred invincibili – mai ales în tinerețe! Dar poate fi doar o forma de lașitate. Îți răspund la întrebare: sunt aici pentru că și eu mai cred în noi. Pentru ca mi-ai lipsit. Nu numai în aceste luni, ci și in anii din urmă….”

„Ce vrei să spui? Poate și eu ți-am greșit, dar tu ești cel care a plecat! Tu ai ales altceva!”

„Îmi pare rău!”

„Pentru atunci sau pentru acum?”

„E același lucru! Suntem tot cei de acum șase luni!”

„Vrei să spui că ai face aceleași lucruri?”

„Nu asta am vrut sa spun! Suntem tot cei de acum șase luni, tot așa cum suntem și cei de acum doisprezece ani!”

„Si atunci ce s-a întâmplat între noi?”

„Am greșit! Am greșit!” O apucă ezitant de mână, iar mâna ei ce se sprijină moale pe masă nu se trage înapoi. Atingere aceasta îl electrocutează și își mușcă buzele, neștiind ce să mai adauge – este mult prea departe de scenariul pe care l-a închipuit. Are dreptate: nu s-a schimbat; el a văzut-o schimbată și acum o recunoaște: o pală rebelă de vânt înlocuiește mirosul cantinei cu mirosul dulceag al pielii ei arse de soare și hidratate cu loțiuni; dezamăgirea și oboseala, deși îi accentuează cearcănele, îi dau în același timp un aer de noblețe; iar palma ei catifelată se agață de palma lui. Trupul îi tânjește după trupul ei plăcut, liniștitor și familiar. Ar vrea să o îmbrățișeze. „Am greșit!”. Este punctul din care pot pleca împreună, întâi spre trecut și – de ce nu? – spre viitor. Un punct de cotitură – recunoașterea. Dar cuvintele ce trec pe o punte subțire peste hăul dintre ei le joacă feste. Mihai așteaptă ca și ea să își asume o parte din vină, dar Irina crede că el deja a exprimat vina comună folosind pluralul.

Și în același timp, din apele destinului pe care Mihai s-a pregătit din nou să le spintece înotând bras ies două sirene bronzate. Trec pe lângă ei, spulberând cu un parfum provocator vraja Irinei și coboară treptele de lemn ce duc spre plajă. Cu toate că au parul vopsit în nuanțe diferite, artificiale – una dintre ele este blondă, iar cealaltă este brunetă, asemănarea dintre ele este evidentă și stranie. Poartă aceeași saboți cu toc înalt ce le mlădiază mersul și își ascund siluetele suple – mărturie a unor torturi culinare cumplite! – cu un șal identic – transparent și sugrumat în talie. Pe brațele lor îndoite la nouăzeci de grade oscilează la unison ca două metronoame, genți cochete de plastic. Amândouă au pleoapele încărcate cu rimel, și-au irosit buzele și obrajii și își suna discret perlele de la gât și brățările formate din șiruri de cercuri colorate. Nu au nici cea mai mică intenție de a intra în apă; ies la soare doar pentru a fi alese de cei pe care îi vor devora la noapte. Sunt convinse de frumusețea și de eleganța lor. Erotismul kitchos din atitudine le modifică în același fel fizionomia: au ochii mari și fioros de reci, sprâncenele arcuite nefiresc și maxilarele încordate a dispreț.  Mihai le privește cu coada ochiului încercând să nu își schimbe expresia feței pentru că știe că Irina îl fixează. Nu vede doar doua tinere superficiale și senzuale; vede poarta spre o lume a distracției, a relaxării, a sexului fără obligații, a aparențelor, o lume în care s-ar putea refugia temporar de toate responsabilitățile și problemele lui, o lume căreia el nu îi aparține dar care îl face curios. Imaginea lor se alătură altor imagini dintr-o panoplie posibilă în care ultimele achiziții, făcute chiar în această dimineața, sunt colegele ce îl privesc provocator pe holurile firmei unde lucrează. Sunt alegeri ușoare, fără bătăi de cap și fără discuții interminabile, menite să înlocuiască lipsa marii balene albe: Irina.  Îl răscolește gândul că poate aceasta Moby Dick nu merită efortul de a naviga pe mari înghețate. De ce nici acum, în ultimul ceas, ea nu își găsește nicio vină și joacă rolul unei victime?

Sirenele lui Mihai se opresc după ce fac cu stângăcie câțiva pași pe nisip. Doi câini gri cu spatele curbat și botul alungit, ieșiți din spatele tomberoanelor, le dau târcoale. Sunt curioși fără a fi agresivi. Fetele sunt în pericol, dar Mihai se întreabă dacă nu ar trebui să le sară în ajutor. O pornire nu întru tocmai dezinteresată; nu și-ar dori ca lucrurile să se oprească aici: ele i-ar fi recunoscătoare, i-ar da numărul de telefon, el le-ar duce pe seara la club – genul asta de fete nu trebuie invitate la o plimbare pe faleză, la o cafea sau la cină! – și apoi și-ar petrece noaptea în compania amândoura în camera lor de hotel. Dar el este căpitanul Ahab. Renunță cu un sentiment de frustrare ce se adăuga nervozității deja existente fiindcă prada neajutorată este remarcată și de alți vânători.

O ascultă pe Irina fără a-și muta atentia de la scena ce se petrece pe plajă în apropierea lor.  

„Ce aștepți de la mine de fapt?” îl întreabă Irina. „Eu nu îți pot cere să te întorci! Și nici tu nu îmi poți cere mie lucrul asta! S-au întâmplat mult prea multe lucruri! Și nu vorbesc doar de acea zi nenorocită! Știu că și tu te uiți în urmă și nu mai regăsești starea aceea de grație și de noutate a iubirii. Îndrăgostirea. Fluturașii din stomac. Trebuie să acceptăm fie că noi ne-am schimbat, fie ca iubirea s-a schimbat. Îmi este mai ușor să cred că noi ne-am schimbat. Altfel trebuie să accept că ceea ce a fost între noi s-a sfârșit. Desigur, poate începe ceva nou, dar” – repetă – „ceea ce a fost între noi s-a sfârșit! S-a sfârșit!”

„Și cum să nu se sfârșească?! M-ai lăsat în întuneric pentru atâta timp? Cum să nu se sfârșească dacă ani de zile după nașterea lui Daniel am trăit cu firmituri de iubire. Ce am ajuns pentru tine? Un partener de afaceri, un coleg de cameră? Pun pariu că sunt colegi de serviciu cu care te comporți mai drăguț decât te comporți cu mine; pun pariu că sunt colegi care te-au văzut aranjată în fiecare zi și cu care flirtezi” – face  referire la colegul ei chel și spân despre care nu știe nimic dar despre care bănuiește ce este mai rău. ”Eu cu ce rămân? Eu rămân cu imaginea unei femei ce se plimbă prin casa în pijama, plictisită și neinteresată de bărbatul ei! Sunt atât de aproape încât nu mă mai vezi? Mai rea decât respingerea este indiferentă!”   

Este un reproș nedrept… Au urmat amândoi traiectoria cuplurilor căsătorite prea devreme – și mai ales căsătorite din dragoste! – , traiectorie ce sfârșește de cele mai multe ori în aceeași capcană. Au plecat din fata altarului cu convingerea fermă că vor beneficia de atenția partenerului toată viața și aceleași sentimente intense de dragoste le va umple sufletul la orice oră din zi și din noapte. Toate aceste așteptări – pe undeva normale și de înțeles la doi tineri îndrăgostiți cum erau Mihai și Irina în urmă cu cincisprezece ani! – s-au confruntat însă cu rutina – și rugina! – unei vieți cu nimic mai spectaculoase decât cea a părinților lor. Adaptarea la această rutina nu a făcut decât să adâncească falia dintre vise și realitate și nu a însemnat nici maturizare și nici restrângerea orizontului așteptărilor lor. Ei au rămas aceeași doar că viziunea exactă a viitorului, lipsa provocărilor – și dragostea lor la început fusese o provocare! –, lipsa neprevăzutului, i-au adus în punctul în care s-au întrebat dacă nu își doresc de fapt altceva. Un poet a descris această dramă, repetată în zeci și zeci de ipostaze mai ales în lumea modernă unde există atât de multe altenative și tentații pentru spirite inocente, ca fiind drama lipsei de dramă…  Odată cu venirea pe lume a lui Daniel, Irina s-a simțit dintr-o dată stoarsă de energie – atât fizică, cât și afectivă!; s-a dedicat în totalitate lui și l-a transformat pe Mihai într-un simplu cărăuș de pamperși, micșorându-i în același timp drastic și rația de atenție și afecțiune. Desigur că și Mihai, adoptând titulatura de tată, a căutat să se adapteze, însă după o vreme a ajuns să se simtă în plus în relația tot mai strânsă dintre mamă și fiu. În plus i s-a surminat și mai mult poziția de tata prin intervenția energică a soacrei sale, care și-a închipuit că sunt amândoi prea tineri pentru a purta singuri povara creșterii unui copil. A tăcut și a acceptat totul din comoditate – sau dintr-un sentiment al datoriei prost înțeles!, dar frustrarea s-a acumulat în interiorul său îndepărtându-l de familie… La aproape un an și jumătate de la nașterea copilului, când încă Irina stătea acasă, situația devenise critică, fără ca cineva să bage de seama. Mihai dezertase complet, se refugiase în munca și în scurtul timp petrecut cu Irina și Daniel era morocănos și distrat. La rândul ei și Irina, copleșită de stres, de oboseala cronică acumulată și de izolarea prelungită, devenise sâcâitoare și aspră. Încercase exercițiul supărărilor și al certurilor, dar pentru că el o dezarma tot timpul cu o atitudine non-combativă  alesese nepăsarea și se dedicase și mai mult lui Daniel, lucru care nu era în cele din urma decât o altă fațetă a comodității. Din acea perioada datează și primele lui imbolduri de a o înșela pe Irina – mai mult o dorință de răzbunare pentru  calmul distant cu care îl trata zilnic și pentru altruismul ei ostentativ ce ajunsese să îl înnebunească. Sufletele lor se rătăciseră unul de altul… S-a ajuns apoi și la momentul inevitabil în care Irina, eliberată, odată cu creșterea lui Daniel, de lanțurile grijii permanente, a dorit să își recapete viața ei de femeie, iar Mihai a cedat imboldurilor…  După șase luni de atunci, timp în care a dus o viață de pustnic, Mihai crede că acea greșeală i s-a iertat și că este îndreptățit să caute rădăcina vinei. 

Îi mai spune:

„Am încercat: te-am invitat la cină, la film, la plimbări în doi, în excursii; ți-am adus flori, cadouri! Am încercat să te recâștig! Încerc de ani de zile!”

„Nu! Ai încercat doar în ultimele luni. În rest ai tăcut și ai lipsit! Crezi că asta schimbă acum ceva? Ar fi schimbat cu șase luni în urmă! De ce nu ai făcut toate astea până atunci? Acum e târziu! Acum s-a sfârșit!”

Merg pe acest fir din ce în ce mai subțire aducându-și noi și noi argumente și dovezi pentru a se convinge că totul s-a sfârșit. De fapt astfel se sfârșește totul. Nu au curajul să se privească în ochi și sunt mai preocupați să pună pe masă tot ce au adunat în suflet decât să asculte. Deși joacă acum cu toate cărtile întoarse pe față, nici unul dintre ei nu se uită la cărțile celuilalt. Dacă nu și-ar mișca din când în când capul – el pentru a urmări ce se întâmplă cu sirenele sale, iar ea pentru a cerceta orizontul și chipurile chenerilor cu accent pronunțat moldovenesc – ar semăna cu două statui la masa veșniciei.

În planul secund personajele – și natura – au un alt tonus. Nu numai câinii ci și cei patru tineri zei sunt atrași de cele două sirene. Blondul oprește jocul, culege mingea și executa un serviciu perfect în direcția lor – o mostră de estetica a sportului de care bărbații sunt capabili doar atunci când știu că sunt priviți: corpul perfect întins ca un arc cu mâna dreaptă deasupra capului, obrazul atingând umărul, privirea extatică îndreptată în sus, mișcarea accelerată și rotundă a brațului ca un bici, explozia , zborul balonului, poza de final ce aduce cu poza unui samurai în așteptarea prăbușirii adversarului spintecat. Proiectilul cade foarte aproape de animale nedumerite ce încep să mârâie și se retrag spre pubele privind tot timpul în spate pentru a nu fi surprinse de un nou atac. Urmează o serie de ovații și de fluierături din partea prietenilor săi, întâmpinate de câtre tinere cu un soi de geamăt de surpriză și de spaimă. Și în același timp de ușurare – un semnal cât se poate de clar. Mai clar și mai senzual decât o invitație directă. O invitație la ridicarea trofeului pe care blondul, urmat de cei trei bruneți, nu o refuză. Înaintează cu toții spre ele împingându-se unul pe altul, râzând și împroșcându-se cu nisip, într-un înduioșător spectacol al naivității și al infatuării tinerești. O risipă inutilă de energie. După ce le încercuiesc, cu aceleași priviri caline pe care și câinii le avuseseră mai devreme, execută un dans caraghios în fața lor cu fandări, reveniri și piruite – ce seamănă izbitor cu dansul executat în fața Irinei la piscină!, se trântesc în genunchi și se prezintă. De la distanță, deși își încordează auzul, decuplându-se de la discuția pe care o poartă cu Irina, Mihai nu aude decât zgomotul de fundal al valurilor. Este foarte posibil ca nici tinerele să nu audă nimic, dar oricum limbajul corpurilor bronzate și musculoase este limpede și mai mult decât suficent, iar ele, descifrându-l, încep să chicotească și să-i încurajeze. Tot prin gesturi. Singurii spectatori ai scenei comice de film mut – căruia îi lipsește acompaniamentul alert al pianului! – daca nu îi mai punem la socoteala pe cei doi câini, sunt Irina și Mihai.

Din păcate, înainte de apogeu – de apogeul confruntării dintre Irina și Mihai și de apogeul noilor legături – decorul de vară – orizontul desenat limpede pe pânza cerului, recuzita prăfuită de pe plajă și de pe faleză, butaforiile vechi și scorojite ce sugerează hotelurile – se năruie. Vântul uscat ce bate cu furie dintre vest se întâlnește cu o briză umedă și ridică în mici vârtejuri o pulbere galbenă și fină. Hârtii, plastice și frunze smulse din penajul tufișurilor și al copacilor răzleți aleagă spre mare, iar copertina întinsă peste terasă zbate ca velele unei corăbii. Câteva farfurii răsturnate de pe tava unui chelner neîndemânatic se sparg cu un zgomot sec ce se pierde repede în simfonia din jur. Vântul pare mai puternic decât forța gravitațională. Se face frig. Se întunecă. Și peste tot acest haos cerul vinețiu se încruntă tot mai amenințător. Și Irina, și Mihai, și cei sase tineri, și câini sunt condamnați să fie striviți sub el fiindcă vântul îi dărâmă pilaștrii. Doar undeva lângă orizont, ca o muscă rătăcită într-un cadru în care nu are nici un rol de interpretat, un petrolier ieșit în larg în ciuda avertismentelor meteorologice, își întoarce pupa către țărm.

Pubela din stânga scării de lemn se răstoarnă și una dintre potăile alungate de reușita voleibalistică a blondului, pentru a nu fi prins sub ea, înaintează câțiva pași în direcția celor șase tineri. Are maniera ezitantă și impredictibilă de a se deplasa a unui bețiv.  Cu botul lui ascuțit și rânjit adulmecă din loc în loc. Este prea derutat ca să înțeleagă de ce gestul său este luat drept un nou act de agresiune și stârnește o altă demonstrație sportivă. Lătră scurt și se năpustește pe terasă – unde probabil ospătarii l-au adăpostit și în alte dăți, când pentru a doua oară blondul pune mâna pe minge și o aruncă după el. De data asta mult mai neglijent, pentru că deja și-a asigurat simpatia fetelor. 

Tot atunci Irina i se adresează lui Mihai:

„Știi câte zile au trecut pentru mine fără noima în perioada în care Daniel era mic-mic? Îmi amintesc cum mă plimbam prin parc toamna înainte de prânz, singură – Daniel dormea în cărucior – și mă gândeam că viața mea s-a sfârșit, că nu mă mai așteaptă nicio bucurie, că trebuie să renunț la tinerețe. Priveam în lungul aleilor pustii, alungam cu un evantai gazele și plângeam” – plânsul acela pe care el l-a văzut și de dimineața.„Plângeam ca o proastă. Dragostea pentru tine mi se usca așa cum se usucă frunzele după arsița verii. Mă întrebam unde ești. Mă întorceam în trecut – nunta, concediile noastre, viața de dinainte – și fantazam cu ochii deschiși”. Are glasul aproape stins și încărcat nu de melancolie, ci de umbra unei melancolii mai molipsitoare decât melancolia însăși și cu toate acestea gândurile îi sunt în total dezacord cu vorbele. Se surprinde rememorând aniversarea de acum trei ani a lui Daniel, ultima la care a fost și Mihai prezent. Se apleacă spre trecut pentru a culege un grăute de fericire, menit poate prin singularitatea lui să îi întărească convingerea că face ceea ce trebuie să facă. Oricare ar fi motivul, amintirea o încântă. Da! A fost o petrecere reușită. Au organizat-o la un restaurant cu specific italienesc și au invitat doar trei cupluri cu copii, pentru ca știau că nu se pot bizui decât pe capacitatea de înțelegere și de rezistență a altor părinți. Mihai și Daniel s-au distrat de minune. Au fost atracția serii: și-au pus cireșe la urechi, au cântat un cântec despre „omleta din ouă de broască țestoasă” și s-au alergat în jurul unei fântâni arteziene amenajate în mijlocul sălii principale a localului. La sfârșit Daniel a adormit în brațele tatălui său, iar imaginea caldă a celor doi bărbați din viața ei, indisolubil legați printr-o dragoste robustă și egal împărțită, continuă să o înduișeze și astăzi. 

Mihai are și el un răspuns funerar pregătit:

„Daca tot am ajuns aici te întreb: tu chiar crezi că mie îmi făcea plăcere să îmi petrec atâta timp la serviciu? Am tot sperat că este doar o perioadă care va trece. Alergam. Alergam pentru a grăbi timpul. Alergam pentru a ajunge mai repede la fericire. La tine. Dar până la urmă starea de provizorat a devenit prin obișnuință viața de zi cu zi. Și peste mine s-au prăvălit anii.” Și la el există aceleași dezacord între gânduri și vorbe. Deși zgândăre rănile trecutului, se trezesc în el amintiri însoțite de senzații unice de împlinire, de liniște și de împăcare cu sine. Amintiri despre diminețile de duminică petrecute alături de fiul său prin același parc pe care Irina îl detesta – modalitatea lui de a-și încărca bateriile și de a-și întări convingerile pentru a rezista în continuare. Se așeza invariabil pe aceeași bancă și mișcând lent căruciorul sau, mai târziu, urmărind joaca lui Daniel, citea documentații tehnice pentru două-trei ore. Era el cu el însuși; era fericit și habar nu avea… Acum își dorește din nou să fie el cu el însuși, dar lipsa Irinei anulează echivalența dintre liniște și singurătate. Acele momente de odihnă erau minunate pentru că știa că este așteptat acasă și ca, la picioarele sale, depinzând de el ca o viță de arac,  dormea sau se juca Daniel. De acum înainte diminețile de duminica vor fi doar goale și interminabile…

Încheie:

„Am decis să accept divorțul! Cred că ar trebui să ne întoarcem astăzi în București”

Irina încearcă să mai spună ceva:

„Crezi că?...”.

Mingea de volei îi întrerupe. Trece razant pe deasupra pubelei rămase în picioare și își rătează ținta fiindcă animalul are timp să se adăpostească după un scaun. Atinge umărul osos al Irinei, masa – pe care din fericire se afla doar o solnița – și se oprește în bărbia lui Mihai. Obrazul acestuia se înroșește instantaneu. Noroc că mingea este destul de moale și că aruncarea nu a avut forță. Pe Mihai îl încearcă doar o amețeală ușoara iar durerea transmisă de maxilar în ceafă se disipă repede. Rămâne doar orgoliul rănit. Lovitura directă și reacția prostească a tinerilor – ce rostesc un „Oh!” prelung , jumătate din jenă, jumătate poznaș și se întorc cu spatele – nu îi lasă posibilitatea de a considera totul doar un accident. Este a două oară.

Mihai apuca mingea și ingnorând rugămințile Irinei – făcute fără glas, printr-o mișcare a capului de la stânga la dreapta  – de a nu protesta, se ridica in picioare. Nu are pe cine înfrunta pentru ca niciunul dintre tineri nu îl privește. Trupurile lor coapte sunt scuturate de spasmele râsului înghițit. Nu a văzut cine a aruncat dar îl bănuiește pe blondul cu părul prins în coada, ce pare să fie și conducătorul grupului. Mihai îi poată încă pică. Mai degrabă pentru motivul din urma și-l alege drept țintă. Are de gând să trimită mingea înapoi. Face un pas pentru a ieși de sub copertina terasei, o aruncă în sus cu ambele mâini și apoi, pe când aceasta coboară, o lovește furios cu podul palmei. Deși un fir de lumină îi intră în ochi, iar Irina îl strigă pe nume, insistă să urmărească traiectoria înaltă a mingii. A lovit nu numai bucata rotundă de piele ci și obrazul tânărului. Și poate și tot ceea ce reprezintă nesfârșita zi pe care o trăiește: renunțarea, despărțirea, cearta, furia și resentimentele. A lovit toate aceste lucruri și le-a trimis spre mare. Este îndreptățit să se bucure de izbânda asupra lor.

Căldura umedă a amiezii a rămas doar o amintire. Tremură. Vântul care a făcut ravagii în jur îl înjunghie și pe el în spate, pe sub tricoul purtat peste pantalonii scurți. Același vânt prinde mingea din zbor și o poartă fără niciun efort vizibil pe deasupra capetelor celor șase tineri, pe deasupra întregii plaje, până în mijlocul spumei ce se formează la mal. Incredibil. Peste așteptări. Irina repetă chemarea: „Mihai!” făra nicio urmă de admiratie în glas și de aceea Mihai o ignoră din nou. Se simte eliberat și răzbunat. Și el este tânăr și liber; și lui îi sta în putere să impresioneze tinere; și el își dorește blitzkrieg-uri și nu lupte de uzură. Această  servă de volei îl reconfirma ca bărbat. A acceptat divorțul. Se va întoarce în București. Începe viața fără Irina.

Fără Irina. Când își întoarce capul spre masă, după ce urmărește un timp cu satisfacție și încercarea celor patru zei decăzuți de a-și recupera mingea, constată că Irina a plecat. Spre hotel probabil. E descumpănit fiindcă nu astfel și-a dorit ca ea să dispară din viața lui: fără nicio urmă, fără rămas-bun, fără o scenă cu lacrimi, fără un epilog. Nu aceasta poate fi despărțirea. Despărțirea mai are și alte episoade. Se trezește alergând printre mese, pe faleză, printre tarabele de fructe ce își închid obloanele, pe alee, spre hotel.

Primele picături de ploaie aduc cu ele o liniște relativă.   





Va urma