CAPITOLUL 13

PLUSURI ȘI MINUSURI

Iunie 1994

Trecuse aproape un an de când Silvia, urcând treptele din blocul administrativ se despărțise emoțional de cel ce fusese prima ei iubire adevărată. „Foarte bine” spusese ea atunci, nepăsătoare și cu aceste cuvinte îi întorsese spatele fără să privească înapoi. „Îmbătrânise” cu un an – sau poate că asta se numea maturizare. Nu mai știa nimic despre el, ultimele vești fiind vechi de vreo patru luni, când aflase că avusese o ascensiune fulminantă în ierarhia firmei, ajungând într-un timp record pe un post de director. Ana obținuse o funcție mai mult decorativă la departamentul de relații cu publicul. „Exact ce i se potrivește ei” gândea Silvia nu fără oarecare răutate, deși, de la ultima lor întâlnire revenise în ceea ce-o privea, la sentimente mai bune. Doar promisese, sub emoția momentului, că va ține minte ce fusese frumos în relația lor, dar, la drept vorbind, nu-și amintea prea multe în sensul ăsta.
Între timp, se schimbaseră câteva lucruri la IREEN. Institutul urma să devină societate comercială pe acțiuni. Se aștepta din partea noii conduceri un cu totul alt mod de abordare a activității manageriale. Odată ce mâna statului avea să fie retrasă – cel puțin parțial – de pe umărul instituției, tot ceea ce se producea aici – materie și inteligență – urma să iasă pe piața concurențială. „Ne așteaptă vremuri grele” gândea Silvia, fără ca totuși să ia lucrurile în tragic.
În acea perioadă, un personaj pe care îl considerase ieșit din viața ei, își făcu o revenire în forță, indirectă, fără ca măcar să se arate. Printr-o coincidență destul de stranie, află vești despre verișoara ei, Laura Tănase. Într-o zi, cineva de la Politehnică aduse o lucrare, nici mai mult nici mai puțin decât teza de doctorat a susnumitei doamne. Cum subiectul abordat era din domeniul automatizărilor în energetică, fu dată spre a fi recenzată de un specialist de la LCPH. Cum în problema respectivă nu era nici un specialist mai specialist ca Silvia, dl. Marcu o însărcină pe ea cu această misiune.
Trebuie spus aici că, dacă înainte de Revoluție, doctoratul era o încununare a unei activități de o viață, un fel de coroană de lauri pentru ceva cu totul original, pe urmă el avea să devină un soi de instituție post-universitară cvasiobligatorie pentru studentul abia ieșit de pe băncile facultății, dornic să obțină (în lipsă ori pe deasupra de altceva) un plutitor în drumul spre înalta societate – managerială cel puțin, dacă nu științifică.
Spre exemplu, dl. Marcu, care avea la activ cinci invenții brevetate și vreo douăzeci de inovații, nu-și găsise niciodată timp pentru sine, pentru a întreprinde asemenea demersuri. Și nici nu considerase necesar să-și lipească în frunte vreo etichetă – munca și realizările lui erau suficiente și vorbeau de la sine. Aici era de fapt diferența: între cei ce făceau eforturi pentru sine, și cei care le făceau pentru societate. Ce mai conta că dl. Marcu adusese de-a lungul timpului, în seiful institutului, echivalentul – la nivelul anului 1994 – al unui miliard de lei? Ce mai conta că dăduse de lucru – în atelierul de producție – și în proiectare, la cel puțin o sută de oameni? Dacă ar fi concurat pentru vreun post de director, să zicem, împreună cu Laura Tănase, nu era nici o îndoială că victoria i-ar fi revenit tinerei și ambițioasei doamne „doctor inginer” sau PhD, cum își spunea mai nou, pentru a nu stârni hilaritate prin analogia cu titlul „sinistrei” de tristă amintire.
Așezându-se pe scaunul de musafiri din biroul d-lui Marcu, Silvia se apucă de citit. După o vreme, șeful ei o văzu zâmbind, apoi o auzi râzând încet, pentru ca în cele din urmă s-o vadă cutremurându-se de râs.
- Oh, nu, nu se poate! Păi, d-le Marcu, ăsta e practic cursul nostru de ... și pomeni numele unui curs care se făcea la Automatică, prin anul IV. Ca grad de originalitate, lucrarea asta nu ajunge nici la nivelul unei sesiuni de comunicări – faza pe facultate. Asta e teza ei de doctorat?
- Ei bine, zise dl. Marcu, am înțeles că e doar o sinteză ...
- Dacă asta e sinteza, răspunse Silvia, râzând, nu mă îndoiesc cam cum e restul. Nu, nu pot să recenzez o asemenea lucrare. Dați-i-o altcuiva. Dacă m-aș apuca să scriu un punct de vedere, ar însemna ori să spun minciuni, ori să aștern pe hârtie lucruri dezagreabile. Nu, nu pot, zise ea, sculându-se, amorțită de pe scaun. Poate că altcineva din secție – care măcar are scuza că nu e de specialitate – se simte în stare s-o facă în locul meu.
Cât despre autoarea lucrării, Silvia află că aceasta se întorsese anul acesta de la o bursă în Anglia, pe care o „câștigase” în 1992. D-na asistent universitar pășise cu dreptul în carieră. Aflând de țara în care avusese bursa (unde stătuse aproape 2 ani), Silvia nu se îndoia că dintre toate țările lumii, o alesese special. Þinuse, desigur să-i fure visul ei, visul Silviei din copilărie. Așa era Laura.
Amintirea ei venea ca o otrăvită suflare caldă în universul unor imaculate zăpezi, al unui ger purificator. Asprimea muncii pe care o făcea aici – muncă ce uneori îi răpea somnul și pofta de mâncare, dilemele proiectantului de aparatură ori de soft în grija de a alege soluția optimă, apoi delegațiile obositoare, statul în picioare, în centrală, cu ochii la aparate, răspunderea firească pentru cel ce făcea programe destinate unui domeniu vital, toate aceste lucruri, în care Silvia se văzu din ce în ce mai mult implicată, și cu precădere în cursul ultimului an (avea trei lucrări la care era responsabil și executant) o făcuseră să aprecieze tot ce era în jurul ei la o justă valoare.
Savantlâcul demagogic, teoreticismul spumos, argumentația scânteietoare, toată această șampanie intelectuală n-o putea îmbăta pe ea, ori pe cei ce-i erau camarazi de arme în această luptă. Căci prietenia sinceră ce-i unea pe membrii colectivului era asemănătoare cu acea frăție ce se naște între oamenii ce luptă cot la cot într-un război.
Proiectul „Hidromonitor”, acest gigantic arbore în care fiecare lucrare era o creangă, începea să se înalțe viguros de la pământ. Și nu s-ar putea spune că „staff”-ul institutului îl udase prea mult la rădăcină. Dimpotrivă, parcă niciodată condițiile nu fuseseră mai potrivnice. Fără a fi vorba de data asta de o reavoință expresă, erau victimele unei recesiuni generale, cauzate și de lipsa unei clarviziuni manageriale la nivel înalt.
Fuseseră mutați un etaj mai sus; în biroul unde acum stăteau Silvia, Ada Telinschi și d-na Maxim, vântul sufla pe la încheieturile geamurilor. Cu toate reșourile, radiatoarele și alte încălzitoare improvizate, tremuraseră de frig toată iarna. La un moment dat Silvia avusese ideea să lipească ștraifuri de hârtie între tocurile ferestrelor, blocându-le evident, dar așa reușind cât de cât să mai amelioreze climatul. D-na Maxim se îmbolnăvise și tușise toată iarna și chiar acum, în plină vară, mai avea accese chinuitoare. Erau pe partea cu soare și începând din iunie, te sufocai de căldură. Aduseseră un mic ventilator, cam de 10 centimetri în diametru, demontat de la un calculator FELIX, un dulap de circuite ce fusese devalizat și aruncat pe culoar.
Dar nu numai clima era dușmanul unei activități normale. Aveau să constate că niciuna dintre planșete nu era – și ce era mai grav – nu putea fi reglată bine, încât liniile paralele să iasă paralele și cele perpendiculare, perpendiculare. Era un chin să desenezi în asemenea condiții: exact ca și când un muzician ar fi trebuit să cânte la un instrument dezacordat. Răspunsul era unul singur: nu puteau fi alocați bani pentru schimbarea obiectelor de inventar.
Trebuie spus că Silvia avea acum de lucru en-gros pe parte mecanică și Ada la fel. Instalaseră pe calculatorul pe care îl foloseau cu schimbul, un program dedicat proiectării, un instrument foarte util ce putea înlocui clasica planșetă. În acea primăvară și vară, ea și Ada se ocupaseră de proiectarea reperelor stâlpului prototip pentru retranslatare ce făcea parte din ansamblul gândit de dl. Marcu. Execuția începuse, în atelierul de producție al IREEN-ului, și fetele erau deseori chemate acolo pentru a da explicații și asistență muncitorilor. Odată executate, tronsoanele aveau să fie îmbarcate într-un camion și asamblate la locul de amplasare stabilit, undeva, în județul Prahova, înspre Măneciu. Le așteptau delegații grele, mai grele decât cele obișnuite. Într-una din aceste delegații, singură fiind în vagon, la o oră târzie (era de multe ori nevoită să plece după amiaza, din cauza nesfârșitelor încurcături birocratice) Silvia se trezise față în față cu câțiva indivizi întunecați la chip și la intenții ce se postaseră în fața ușii, chiar când trebuia să coboare pe peronul pustiu al gării de provincie.
Cu o prezență de spirit disperată, deschisese ușa din partea cealaltă, cea unde nu era peron și sărise aproape din mers, aproape rupându-și picioarele în pietrișul colțuros de pe terasamentul căii ferate, rugându-se îngrozită ca cei trei bandiți să nu facă și ei la fel. Dar cum gestul îi luase prin surprindere – nemaifiind în stare să acționeze când ceva nu fusese conform planului, ea ajunsese în siguranță în gară, iar ei probabil așteptaseră o altă victimă.
În ciuda greutăților și pericolelor de tot felul, însă, prin iulie, avură satisafcția să vadă lucrările finalizate și stâlpul așezat în fundație, de acum parte din peisaj. Șampania fu desfăcută la fața locului și ea, Ada, dl. Marcu și muncitorii care lucraseră pe acel „minișantier” își împărtășiseră bucuria.
- Mai ții minte, Sil, când stâlpul ăsta era doar un băț pe hârtie încărcat cu tot felul de forțe, momente și diagrame de eforturi? întrebă Ada.
Silvia zâmbi. După atâta timp avea o bucurie adevărată. Contribuise și ea, 50 la sută la izbândă. Îl atinsese cu mâna. Era un sentiment nou: până atunci munca ei nu dusese direct la realizarea unui obiect fizic. Și atunci când îți iese un program, ai o satisfacție, când știi că el va ușura munca cuiva, și că va duce în cele din urmă la o economie de bani, ori de timp. Dar e altceva când vezi înaintea ochilor rezultatul palpabil al muncii tale. Avea satisfacția dublă, a programatorului și a constructorului. Îi mărturisi asta Adei.
- Vrei să-ți spun o butadă, Sil? replică ea. Cu riscul că te vei supăra pe mine. Se zice că cineva de la o companie de soft a spus: „Dacă constructorii ar construi precum fac programatorii programe, orice ciocănitoare ar putea distruge civilizația”.
Râse.
- Evident, persoanele de față se exclud, adăugă ea.
- Nu zău, ripostă Silvia? Asta pentru că voi, constructorii vă supradimensionați construcțiile atunci când prin calcul nu puteți prevedea toate solicitările ce ar putea să apară. Tot timpul vă luați un coeficient de siguranță; toate alea le înmulțiți cu un unu virgulă, dacă nu un doi, trei, patru. Voi supradimesionați prin material ceea ce nu vă ajută imaginația să prevedeți. Un programator, dimpotrivă, trebuie să-și imagineze orice situație posibilă. Numai că om fiind, n-o poate face întotdeauna.
- Bravo, fetițo, o complimentă dl. Marcu. N-o lăsa pe Ada să se obrăznicească.
- I-aș mai zice eu despre programatori, dar ea e un programator prea bun ca să i se potrivească. E chiar prea minuțioasă , zise Ada luând-o de braț. Și acum rămâne ca vântul și chiciura să dovedească în timp cât de bun a fost constructorul.

*
Silvia abia se întorsese de la servici, când auzise telefonul sunând. Ridicase receptorul și când recunoscuse vocea, fusese gata-gata să-l scape din mâna.
Acea voce care o mai făcea încă să i se furnice pielea!
- Dan, reușise ea să spună, cu glasul sugrumat, simțind că obrajii i se roșesc ca focul.
Bine că nu putea s-o privească. Îi spusese că vrea s-o vadă. Stabiliseră ora și locul, undeva în oraș. Se întreba, curioasă, ce voia să-i spună.
De o jumătate de oră, în fața oglinzii, stătea nehotărâtă, neștiind cu ce să se îmbrace. Tocmai când se hotărâse, cineva sună la ușă.
- Tu ?? Nu trebuia să ne întâlnim la locul stabilit ? exclamă ea surprinsă, poftindu-l să intre.
Îl întrebă cum de nu era și Ana cu el. Se așteptase să-i întâlnească pe amândoi.
- Ana e la un curs de perfecționare.
Care era așadar scopul vizitei lui ? De ce oare instinctul îi spunea că nu dorul de ceea ce fusese între ei îl adusese aici ? Timpul fusese prea scurt ca să își facă iluzii. Și totuși chiar și așa, știindu-i prea bine firea, chiar dacă trecuse aproape un an de când se despărțiseră, încă mai avea putere asupra ei – puterea s-o rănească, s-o facă să spere și să sufere. Ceea ce îi propunea el acum era nici mai mult nici mai puțin decât să vină la firma unde lucra el. Aveau nevoie de oameni ca Silvia. În plus, el, ca director de producție, se angajase față de patronul străin că vor scoate la anul pe piață un soft în genul celui pe care îl făcuse cu Silvia pentru cele două cascade de hidrocentrale. Era vorba de mii de dolari. Nu se îndoia că un asemenea program va fi cumpărat de toate filialele hidro.
O clipă ea se gândi, năucită, la ceea ce Dan tocmai terminase de spus. Se gândi la ce ar fi însemnat să fie din nou colaboratori ... și prieteni. Din nou cu el în aceeași barcă pe valurile vieții : o barcă cu trei pasageri ... Apoi, din ce în ce în ce mai tulburată începu să pătrundă partea cealaltă, cea întunecată, reversul medaliei. Ceea ce îi cerea el era ... practic să-l abandoneze pe dl. Marcu și să facă concurență propriului laborator, să-l trădeze și să-i fure visul celui care îi fusese, în toți acești ani, ca un tată.
- Nu, nu pot, se bâlbâi ea șocată. Cum aș putea ?
- Silvia, gândește-te că aici ai avea salariu de 3 ori mai mare, plus delegații în străinătate. Gândește-te: într-un an, cel mult doi ai avea suficienți bani pentru casă și mașină. Apoi, zise el ațintindu-și flacăra privirii asupra ei, apoi am fi din nou colegi.
Cum ea îl privi dezorientată, el îi luă mâna și începu să-i vorbească, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai aprins și în cele din urmă, mai nervos și mai deznădăjduit pe măsură ce simțea reacția ei inconștientă tot mai negativă, refuzul ei neexprimat încă ferm, dar omniprezent în semnele trupului. Văzând în cele din urmă că nici un argument n-o făcea să spună „Da”, după 20 de minute de atac și eschivă, începu să-și piardă răbdarea și exclamă disperat:
- Te rog, Silvia, mi-am dat cuvântul. E o chestiune ce nu se poate termina cu un refuz. Este în joc slujba mea în firmă. Dacă nu vrei să vii să lucrăm împreună, fă-mi o copie după toate fișierele programului și adu-mi discheta. O să încerc să-l continui și să-l adaptez singur.
Silvia rămase pentru câteva clipe fără glas. Pe urmă își reveni și șopti, pe un ton foarte calm:
- Dane, îți dai seama ce-mi ceri? Programul ăsta ... e proprietatea intelectuală a IREEN-ului, a LCPH-ului și nu în ultimul rând face parte dintr-un proiect al domnului Marcu. Chiar dacă a fost făcut de noi doi, ideea a fost a lui. Iar noi am primit un salariu în schimbul muncii noastre. L-am vândut, așadar institutului unde lucrez iar tu ai lucrat. Nu poți vinde același lucru la doi cumpărători.
El protestă și încercă să-i explice din nou, invocând tot felul de argumente, că cei care gândeau ca ea erau sortiți să n-ajungă nicăieri în viață. În ce-l privea pe el, considera că nici dl. Marcu, nici IREEN-ul nu contribuiseră cu nimic la realizarea programului. Prin urmare, le aparținea. Vremurile erau dure, iar el n-avea de gând să piardă. Era prea mult în joc.
- Silvia, e în joc viața mea. Te rog, nu mă lăsa tocmai acum. O să-ți rămân recunoscător pentru totdeauna dacă mă ajuți acum când am atâta nevoie.
Văzu pe fața ei semne de îndoială, de cedare, simți lupta ce se dădea în mintea și în inima ei. Era momentul pentru asaltul final.
Cuvintele i se terminară. Mâinile lui, obosite de atâta gesticulat se opriră pe pieptul ei. O sărută pătimaș și cum stătea lângă ea pe canapea, degetele începură să-i frământe trupul tot mai sălbatic. Îi descheie nasturii bluzei.
Disperată, neizbutind să înghită, cu gura uscată, simțind cum mecanismul vieții se pune în mișcare involuntar, neascultând de apelurile disperate ale minții, Silvia, precum un înecat ce se agață de ultimul pai, reuși să-și aducă în memorie cuvintele d-nei Manu:
„Vei deveni o jucărie în mâna lui, un instrument la care va cânta cum și când va dori. Lasă portița închisă”.
Apoi îl revăzu pe dl. Marcu, cu sticla de șampanie în mână, la botezul pilonului de antenă:
„Am mai făcut un pas înainte. Sunt mândru de voi, fetelor”
De undeva, de sub valurile dorinței, o stâncă tot mai solidă creștea, salvând-o de la înec. Regăsindu-se pe sine, regăsindu-și conștiința și rațiunea, îl îmbrânci pe bărbatul ce gemea aplecat peste ea, se încheie la cămașă și sări în picioare.
Cu gura încă uscată, reuși să articuleze stins:
- ... Ieși!
Fără să scoată un cuvânt, cu ochii plini de dorință, de ură și de certitudinea că totul se terminase, că nu mai exista nici o speranță, înfrânt, Dan Vlasiu se ridică și ieși.

La scurt timp după ce el ieșise din casa ei, pe Silvia o apucară niște crampe cumplite. Petrecu o noapte de groază; durerea ce se formase în pântece, născută din dorința reprimată, se urcase în sus sub forma unui spasm muscular ce o împiedica să stea culcată, făcând-o să se încovoaie precum un fetus. Deocamdată durerea fizică îi blocase orice alt tip de suferință, suferința morală, care altfel ar fi fost copleșitoare, atotputernică. Mintea nu putea prelucra două semnale deodată: era prea ocupată cu unul singur. Durerea nu cedase inițial cu nimic, nici când își pusese pe burtă o sticlă cu apă caldă, și fusese la un pas de a o suna pe Ada să o ducă la spital. Dar durerea scăzuse încetul cu încetul și spre ziuă, o liniște binecuvântată o cuprinse: acea amară mulțumire a omului cu datoria împlinită și conștiința curată; a aceluia ce, triumfând asupra propriei condiții umane, atât de supusă păcatului, ispitei și greșelii, alesese din nou calea cea bună. Adormise și a doua zi nu se duse la servici. Pe la prânz Ada și d-na Maxim o vizitară. Nu le spuse nici uneia ce se întâmplase, dar Ada găsi întâmplător o carte de vizită uitată de Dan și scrâșnind, spuse printre dinți:
- Dacă îl întâlnesc vreodată față-n-față îi rup oasele nemernicului ăstuia!
Apoi uitându-se la Silvia, zise:
- Silvia, nu cumva a îndrăznit să ...
- Oh, nu, nu, stai liniștită! Nu, în nici un caz!
Aveau să audă, peste câtva timp, că Dan își pierduse slujba de la firmă. Necruțătoarea lege a afacerilor acționase. Silvia se bucură sincer, nu de răul care i se întâmplase, ci pentru că nu-l lăsase să facă acel pas greșit, să comită acea faptă urâtă și să fie recompensat pentru ea. Nu apucase să guste din fructul escrocheriei și să-i placă. Pentru el era mult mai bine așa. Altfel ar fi fost iremediabil pierdut. Cu atât mai mult cu cât, viața avea să-i ofere o a doua șansă: nu peste mult timp reuși prin concurs să obțină o bursă de studii aprofundate în Italia la o universitate cu prestigiu. Ana obținuse și ea viza pentru un angajament ca baby sitter și avea să îl urmeze. Destinul părea să le surâdă celor doi îndrăgostiți – care în ciuda tuturor împrejurărilor, nici acum nu se căsătoriseră.

Silvia stătea supărată, cu proiectul în față, nereușind să se concentreze. Ada încercă să lege o conversație cu înnegurata ei colegă. Erau doar ele două în birou.
- Ce s-a întâmplat, Sil? Mie poți să-mi spui. Hai, lasă-mă și pe mine o dată să cred că sunt bună de confidentă, insistă ea, văzând că Silvia continua să tacă.
- Nu cred c-o să pot, Ada. Mă doare inima.
Ada oftă.
- Cine te-a necăjit?
Pe moment se gândi că Dan Vlasiu era pricina indispoziției; apoi avu intuiția că alta era pricina. Una ce se lega de prezent, nu de trecut.
- Nu cumva tot nenorociții ăia de la tine din cartier?
- M-am săturat să mi se strige „perverso”. Nici când mă plimb cu d-na Maxim prin parc nu mai sunt acum în siguranță. Am sperat ani de zile că lucrurile astea vor înceta. Și acel cretin cu pată de sânge care îmi poartă sâmbetele din copilărie și care apare de te miri unde și dispare! Ada, nu e nici o soluție?
- Nu mă-ntreba pe mine, Silvia. Tu știi „soluția” mea.
- Aceea? Chiar așa să fi ajuns viața? „Pumnul în slujba dreptății”? Dan Vlasiu i-a alergat odată prin curtea școlii. Am crezut atunci că s-au potolit.
- Ei da, dacă o făceai tu însăți cu ani în urmă, era altceva. Nu spun că asta era singura cale. Dar un conflict netranșat la timpul lui, în copilărie, se adâncește uneori pe parcursul anilor. Și acum într-adevăr mijloacele pe care le ai la dispoziție nu mai sunt aceleași.
- Știi, nea Gabi mi-a spus odată că trebuie să mă rog pentru dușmanii mei. Așa scrie în Evanghelie.
- Dacă poți s-o faci sincer și fără ipocrizie ...
- Cred că mai degrabă m-aș ruga pentru mine. Ca lucrurile să se lămurească ...
- Orice lucru se lămurește până la urmă.
O ciudată continuare la discuția lor avu loc mai târziu. Erau la o prezentare de produse, la blocul turn. Domnul Marcu venise și el și Silvia, gândindu-se într-adevăr la Dan Vlasiu, spuse, fără a reuși să-și ascundă amărăciunea:
- Stau și mă gândesc, cum o fi oare să ai parte cu adevărat de respect? Măcar pentru munca pe care o faci. Cum o fi în străinătate? La firmele mari, la companiile cu renume?
- Cum să fie fetițo? Acolo e respectat postul și nu omul în sine. Ești doar un nume pe un listing. Cât despre respectul omului în societate – dacă la noi, de bine de rău acesta se mai și câștigă, acolo se cumpără pe bani. Totul e o marfă. Nu vezi și aici cum a început să fie? Intri într-un fast-food, plătești și consumi: zâmbetele și politețea sunt incluse în meniu.
”Aș da și eu oricât să cumpăr puțin respect, gândi Silvia. Sau poate că într-o zi o să-l câștig, ori poate că atunci nici n-o să mai conteze?”