agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2146 .



Răchita
proză [ ]
Capitolul 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bogdannicule ]

2010-07-08  |     | 



Unul dintre locurile de care mi se leagă multe amintiri ale copilăriei este spatele grădinii, mărginit de un pârâu care vara era aproape inexistent, iar toamna inunda grădina. Locul acela se vedea bine iarna și primăvara de mai la deal, de lângă șură, până se înălța porumbul. Apoi numai îi bănuiam existența. Vara știam că e acolo, mai la vale, la capătul unei cărări ce se pierdea prin porumbul înalt. Păpușoiul crescut era ca un perete magic, în spatele căruia se ascundea o oază de libertate pregătită parcă pentru sufletele noastre de copii. Nu aveam prea mari probleme că ne împiedicam în sfeclă sau bostanii ce creșteau printre rândurile de porumb. Faptul că puteam dispărea într-o clipită și că puteam ajunge într-o zonă în care cu greu ne mai vedea cineva era de-ajuns.

Era zona cu mulți copaci a gospodăriei, cei mai variați: meri, corcoduși, pruni, tei, sălcii, plopi.
Sentimente aparte am păstrat pentru 3 sălcii înalte peste măsură, erau o specie aparte, supradimensionate parcă, cu ramuri subțiri și multe, îndreptate în sus, dispuse în brâuri. Asta le făcea imposibil de urcat, inabordabile. Au rămas mereu pentru mine o zonă ce poseda o imagine ciudată de loc intangibil, de o măreție înfiorătoare, vizibilă permanent în peisajul atât de familiar al grădinii noastre.
Când le-am tăiat într-o iarnă pe ultimele din ele a fost întâi un sentiment vindicativ în capul meu, dar ulterior sufletul mi-a fost inundat de amărăciune când am văzut cât de dezolant e peisajul fără ele... Ne adunaserăm mulți ca să le dăm jos, aduseserăm frânghii groase și macarale să le controlom căderea, am muncit mult la baza lor până au început să pârâie. Îmi amintesc filmul căderii lor dat cu încetinitorul și fără sunet. Doar că au căzut pe zăpada proaspătă, au mai săltat vibrând de vreo 2 ori și atât le-a fost. La final nu a fost decât un acut sentiment de dezolare. Nu pentru căderea sălciilor, cât mai ales pentru locul acela rămas gol, pentru locul care se modifica atunci pentru totdeauna. Pentru grija exagerată acordată ramurilor prunilor sau merilor din apropiere. Și toate astea într-un decor de iarnă, cu un cer închis la culoare, trist ca și sufletul meu atunci. A fost pentru prima dată când am simțit acut că sunt evenimente ireversibile în viată, pași fără întoarcere, care nu bănuiești câte dezolare pot aduce.
Eram deja adolescent când s-au tăiat sălciile. Nu mai știu exact de ce s-a hotărât să fie tăiate, dar momentul acela mi-a lămurit că lucrurile se schimbă și că nu prea pot face multe să le opresc. Că locurile se modifică și aura lor rămâne doar în puterea amintirilor. Că oricât am vrea, părăsim vârste și tablouri, iar viața ne cheamă mereu în altă parte. Pe cât de semețe erau în acea dimineață cele două sălcii, pe atat de tăcute au căzut, legate fedeleș, cu multe frânghii, ca să nu le dea multă libertate în căderea lor. Impasibili, oamenii le-au tăiat în bucăți cu drujba. Nici nu mai stiu dacă le-am pregătit pentru foc sau le-au luat alții. Nu am mai avut vreme să mă îngrijesc de soarta lor.
-------------------------------------------------
Povestea căderii primei răchiți din cele trei e mai interesantă însă. Ne-am apucat într-o zi, de nebuni, să dăm cu topoarele în ea să o dăm jos. Ideea fusese a unuia din tații noștri iar noi, copiii, ne-am suflecat entuziaști și am pus mâna pe topoare de parcă nu știu ce mare faptă de glorie aveam de facut. Mai mult din curiozitate decât din luciditate ne-am făcut datoria cu spor o bună bucată de vreme, pâna ne-a luat pe rând oboseala. Lovisem bietul copac de parcă era singurul și marele nostru dușman de atunci. Săpaserăm și la baza lui, mai tăiaserăm din rădăcini. Simțeam că începuse să se caltine ușor, dar nicidecum nu dădea semne că va ceda. Nici tații noștri nu reușiseră o brânză mai mare. Ei au dat mai mult în rădăcini, le luaseră la rând pe fiecare din cele mai mari și mai impozante, care ar fi putut ține ditamai copacul. Dar nici un semn că ar ceda.
După o vreme, când s-a tot uitat la noi cum ne muncim, întâi din capătul grădinii, apoi chiar de lângă noi, s-a apropiat domol și bunicul. În stilul lui molcom s-a aplecat peste tulpina copacului și s-a uitat în groapa din jurul rădăcinii, la toate loviturile date cu generozitate de noi. Apoi a cerut încet toporul. Noi ne dădeam coate, că ce era și el să facă acum, la cât l-am bontănit noi, ce îi mai putea face o mică lovitură a unui bătrân lipsit de putere...? N-a spus decât „ia, feriți!” și ne-a făcut semn încotro avea să cadă copacul. Apoi, cu un gest a cărui ritualitate nu am înțeles-o mult timp, a lăsat toporul rezemat de tulpina copacului și și-a scuipat în palme. A luat toporul cu mâna dreaptă, s-a mai uitat o dată la noi, să fim feriți și a lovit sec, o singură dată. N-am auzit nimic plesnind sau crăpând. L-am văzut numai cum se dă bunicul de-o parte și se uită în sus, la răchită. Parcă dojenită de privirea lui, răchita nu a mai așteptat mult. S-a cumpănit de două ori în vânt și s-a aplecat spre grădină. Nu a căzut cu viteză, să facă zgomot, să îți vâjâie capul. Mai degrabă aș zice că s-a așezat cuminte, pe pământul din care se născuse și pe care îl privise de sus atâta vreme. Era ca o întoarcere acasă, un eveniment liniștit. Cred că a fost una din cele mai liniștite căderi de copac la care am asistat vreodată.
Noi ne cam uitam unul la altul cu ochii mari și ne cam venea să ne scărpinăm în cap... Că ce să mai zici? Rămânea să mai scoatem rădăcinile rămase și să nivelăm pământul, că urma să se are pe acolo și să se mai semene una-alta.
-------------------------------------------------
Dupa aceea ne-am obișnuit încet-încet cu peisajul doar cu două răchite. Eram copii, nu acordam la acel moment prea mare importanță modificărilor de acest gen, nu înțelegeam decât la nivel logistic lucrurile. Ne bucuram să o vedem jos, să o putem călări, fiind cea mai mică dintre suratele ei.

Nodul în gât l-am resimțit mai acut când le-am mai tăiat și pe celelalte două sălcii rămase. Era și iarnă. Și era de parcă ți-ar pleca copii de-acasă și rămâi să te bată vântul.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!