Poltava-iulie 2007 (pămîntul vechilor sciți-grecul Gelon –cetate?) jurnal de călătorie

Motto: important ca acolo unde pleci, nemaiducîndu-te altă dată și în oamenii pe care îi vezi pentru întîia oară, să cauți mai ales părțile bune sau pe acelea de care ai tu nevoie ca să devii mai bun,iar cu celelalte să fii mai îngăduitor și mai puțin aspru-I.B.

Opishnea-dealul chel, sau dealul vidmelor(vrăjitoare-magie) Kievul-capitală a vrăjitoarelor, deține primul loc cu șapte dealuri, Opishnea pe locul doi cu trei dealuri și treisprezece vrăjitoare. Pe 6 iulie vidmele se adună pe dealuri. Este și ziua excursiei noastre în aceste locuri, însoțit de tînărul și pasionatul arheolog băștinaș. Tot aici crește și multă cicoare, numită de localnici și Biciul Apostolului Pavel (probabil folosit uneori și pe spinarea vidmelor!)
Sec. XI cneazul Kievului supune uniunea nordului ce se desprinsese de autoritatea acestuia, trimițînd armata la Opishnea. Zona era considerată un adevărat hotar între stepă și zona locuită, între pădure și deșert, o zonă de graniță între Europa și Asia, cu alte cuvinte-teatrul unor permanente lupte. Aceasta a fost cauza apariției cazacilor zaporojie (de graniță) și gorodschie (de oraș). Tot aici a apărut prima constituție din lume.
Un timp comunitatea umană a zonei se retrage pe cel mai înalt deal al așezării, cu o mare vizibilitate, unde se poate apăra mai ușor de intruși și unde se mai văd încă urmele a două rînduri de sisteme de apărare. Această așezare durează însă doar preț de două generații, după care, mai ales din cauza lipsei surselor de apă și a imposibilității de a cultiva pămîntul, se retrage în vechea vatră.
Localitatea Opishnea este așezată pe straturi succesive de argilă. Șmandela-o argilă ce ajunge la 11 metri sub pămînt, foarte utilă în diverse leacuri.
Odesa-orașul deschis, european, cosmopolit, din punct de vedere cultural, mustind de istorie, de valori ale patrimoniului architectural de tip meridional neoclasic, plin de turiști străini și avînd cum se spunea în fostul imperiu, locuitori cu un special simț al umorului.
Primorski Bulevard, fost Pușkin, o maiestuasă pietonală ce vine spre și dinspre mare, de pe faleza de sus, cu umbrele celor patru șiruri de arbori, cu sute de bănci și lampadare de epocă, îmbrățișînd statuia poetului rus Puskin cu un platan uriaș îmbrăcat în lumini, aproape de planul de capăt în care se înscrie primăria marelui oraș și port în stil neoclasic, împodobită cu douăsprezece coloane ionice.
Din punct de vedere arhitecural, pentru toate aceste merite și realizări, celebrul boulevard este inclus pe lista UNESCO a patrimoniului mondial de situri, ca fiind unul din cele mai frumoase locuri din lume.
Podul soacrei leagă capătul nordic al bulevardului amintit cu un frumos castel, (recent inaugurat), plin de povești cu ruși care aduceau fete printr- un tunel (din cele multe ale orașului) ce ducea în port, spre a le vinde turcilor. Legenda spune că un guvernetor local ar fi construit acest pod peste o văioagă, pentru a ajunge mai repede la colțunașii (varinichi) soacrei.
Cu timpul podul a devenit Podul tinerilor căsătoriți: În ziua căsătoriei tinerii își sigilează dragostea printr-un lacăt închis pentru totdeauna pe care îl prind de barele podului și-i aruncă cheile în mare. Mii de lacăte ca niște rîndunele adormite împodobesc podul devenit un nou simbol al Odesei.
Besarabskaia Bulevard- artera comercială ce unește bulevardul Primorski cu gara feroviară. La capătul riveran atracția începe la Casa cu atlanți, continuă cu scuaruri pline de platani și arhitectură veche, uneori ponosită și te copleșește cu impactul ce te lovește în umăr, apoi în suflet, făcîndu-te automat martor uimit și activ al celebrei Deribasovskaia (după numele primului guvernator al orașului-amiralul de Ribas)-parc unic și pietonală cu aer imperial, străjuit de lampadare de epocă, cu terase luxoase, cafenele, restaurante, totul străjuit de un gazon made în England (care a fost închis pentru mașini în anii optzeci) și ducînd spre cel mai vechi parc-Garden City. Aceasta este strada principal și zona preferată de mers pe jos a odesenilor și oaspeților iubitului lor oraș.
Am căutat zoriți o alimentară să cumpărăm alimente pentru drum. După un serios maraton, Elena a înțeles că în această zonă sunt doar terase, librării și magazine cu suveniruri. Și pentru că nu ne permiteam să întîrziem, deoarece șoferul ar fi putut pleca crezînd că nu mai venim, am intrat în primul fast food. Vederea ațîtor turiști flămînzi a făcut tînărul personal să zîmbească și să ne servească cu maximum de operativitate. Microbuzul închiriat ne aștepta în fața gării. Imediat după pornire, ne-am așternut de masă și am constatat cu toții că era cea mai bună șaormă ce o mîncasem vreodată și ne-am promis în glumă că la toamnă, vom lua încă una pentru la școală.
Kiev-Intrarea în capitală dinspre Poltava etalează blocuri gigantice pentru est dar de o formă, culoare, diversitate, modernism și idividualizare impresionante. Nipru, aprig și domol totodată, le oglindește în jurul său ca pe niște aripi futuriste.
Drumurile de beton ale fostului imperiu ne avîntă cu un microbuz ceva mai de soi, spre zona centrală a capitalei Ukrainei, înspre sufletul ei plin de evlavie, în apropierea Lavrei kieviene.
Coborîm din mașină, după o copioasă masă rece , cu ouă fierte, cașcaval, salam, roșii, castraveți și pîine, (mîncate în pumn, sau în punguță) în fața unei biserici, vizavi de monumentul luptătorilor în Avganistan.
Suntem un echipaj romîno-moldav însoțit de prietena noastră nedespărțită, ceramistă din Poltava, un artist de excepție, cu multe premii și expoziții în lume, veche prietenă a Elenei (colega și translatoarea noastră) și trăitoare timp de 20 de ani la Chișinău. De aceea atît ea cît și simpaticul său fiu Nicolas, rupeau nițel romînește. Sveta era totodată și directorul artistic al festivalului, căruia îi dăduse, prin valoarea ei de artist, o anvergură internațională. Modul ei de etalare a funcției era mai ales o prietenie exuberantă și o gazdă permanent atentă, năvalnică, mereu dăruind. Avea un mod foarte personal de a dialoga cu noi: cu mîinile și vocea ei gravă (în ciuda înălțimii reduse, parcă dirijînd dialogul, după cîteva a-uri și ă-uri prelungite reușea în genere, cu reminiscențele limbii romîne pe care între timp și le amintea, să se facă înțeleasă, sau mai corect să te facă să înțelegi direct a la prima, ce voia să-ți tramsmită. Măcar reușea să comunice și asta foarte des și cu o energie debordantă în tot ce făcea.
De data asta ne explică prin intermediul Elenei, că puii de mesteceni rupți din fața monumentului sunt de fapt simboluri ale durerii; mesteacănul rupt nu mai crește și își trimite crengile spre pămînt, parcă a rugă.
Lavra Kievului- splendoare monahală desfășurată pe colinele ce urcă pe malul stîng al Niprului, domeniu mănăstiresc de dimensiunile unui orășel, împărțită între Patriarhia Kievului și a Moscovei, ca u mic Ierusalim nord-est european. Am fost atenționați să nu fotografiem în partea rusă a mănăstirii apoi am aflat că ăartea ukraineană e mai tolerantă și a transformat mănăstirea în muzeu, pentru a o păstra. În catacombele orașului subteran sunt adăpostite moaștele a sute de sfinți, din care, pot fi văzuți în grote, în racle din sticlă, cîteva zeci din aceștia. Locul este un pios și permanent pelerinaj creștin, cu o mare trăire spirituală, tipică slavă.
Drumul /Poltava-Kiev, integral asfaltat- zdorovoi beton- doar cu mici denivelări ce le simți în salturi alternative, mai ales dacă te afli într-o mașină veche rusească, cum eram noi în aceste momente. În rest, întins, fără sinuozități inutile (ca la noi!) și în genere bine marcat, se desfășoară de regulă pe două benzi comode iar pe laturi cu două rigole ușoare de iarbă, ceea ce-l face relaxant pentru cei din mașină. Apropierea capitalei se face simțită prin apariția autobenzilor (de tip estic…însă).
Pe la kilometrul 45 de Opishnea, o mare de pini ce aleargă în dreapta șoselei și cîteva dealuri rup desfășurarea normală a peisajului, alcătuind o mirabilă cîmpie, fără egal în memoria mea reală și ideală; cîmpii cu cereale, cu floarea soarelui, porumb, cartofi, delimitate perpendicular prin fîșii de arbori (ale moșiilor am crezut inițial, sau ale vechilor colhozuri) iar pe fundal cu păduri sau fîșii vegetale paralele cu noi; asta cînd liziera de copaci nu mergea în prim plan, aproape de mașina în care te deplasai.
Revenit acasă, pe Google, aceste fîșii se văd ca niște afluenți împăduriți ai Niprului. Doar obcinile bucovinene îmi lăsase asemănătoare urme în memoria afectivă, acolo însă, prin rigoarea perfectă a fîșiilor de porumb înrămate în cadrele aurii ale florii soarelui, ce se ridicau odată cu coamele maiestuoaselor formațiuni subcarpatice.
Peste cîmpiile atît de întinse ale acestei părți a Ukrainei, frumusețea și nevoia acestor înalte liziere vegetale, spărgeau monotonia reliefului, ceea ce făcea să nu simți nevoie de varietate a reliefului.
Totul era conservat cu cea mai mare atenție, arbori maturi și bine îngrijiți păreau străjeri și dirijori în același timp pe această aleasă cîmpie. Rareori apărea lucind cîte un ochi de apă, încadrat de regulă cu stuf verde argintiu. Aveam impresia că nu mai văzusem atîtea nuanțe de verde niciodată! Poate doar pictasem….
Un asemenea drum nu putea decît să te facă să simți relaxarea în toate fibrele, deasemenea să te facă să ai un anumit comportament la volan, pentru că îți doreai să-ți umpli privirea conducînd totodată, nu să alergi disperat, să fii doar martorul tăcut și meditativ al unui drum printr-un rai pămîntean, unde să-ți dorești să revii, nu să te contopești cu el.
Undeva, după Poltava, mergînd spre localitatea ce ne găzduia, la un moment dat, pare că iese din liziera pădurii un elan argintiu în mărime naturală. Deși turnat în metal sau alt material cu aspect metalic, fiorul straniei apariții era plăcut, puternic și plin de orgoliu local.
În apropierea detinației, pe la km 17 apare în capătul unei deviații spre stînga, un simbol arhitectonic de un alb imaculat, iar în apropiere înfiptă în iarbă, o coloană verticală pe care vezi de departe cuvîntul dikanka. Nu degeaba aici a creat gogol o parte din nemuritoarea-i operă. Coborîm, încercăm să convingem niște băbuțe să fie amabile și să ne lase să vizităm biserica. Reușim să aruncăm o ochiadă în vechiul lăcaș și plecăm sub privirile ciufute și plictisite ale localnicelor care o găzduiau în acel moment. Ne regăsim optimismul, facem poze sub patru stejari, monumente ale naturii cu vîrste între opt sute și o mie de ani, bine protejați, cu istoria la vedere și loc de întîlnire al scriitorului cu fiica boierului moșiei Dikanka.
Poltava- localitate vestită pentru celebra bătălie dintre Carol Gustav- regele Suediei și Petru I –țarul Rusiei. Actualmente un oraș cultural cu 350.000 locuitori, cinci universități și muzee importante, sau cum spunea Sveta-un oraș ce trăiește din cultură, adăugînd complice,… deci se poate!
De jur împrejur Poltava are bineînțeles sateliții industriali necesari unei zone active economic: o fabrică de horilcă (băuturi spirtoase) una de turbomecanică în colaborare cu rușii, o alta de ulei, cu investiții englezești și cu exportul asigurat de partea britanică și poate cea mai importantă, fabrica de diamante sintetice, vestită în fostul imperiu sovietic și la partenerii acestuia.
Poltava este așadar un oraș natural, unde istoria se întîlnește cu prezentul, iar cultura cu dorința primarilor de a ridica permenent orașul, întrecere deasemenea susținută și la nivelul administrațiilor diferitelor orașe din țară. Planul său urbanistic,(elaborat de un arhitect francez) pleacă radial din parcul central, dominat de monumentul coloanei slave , și dedicat victoriei în celebra bătălie . La baza monumentului , montate în marmură roșie, ies ca dintr-o carenă de corabie, tunurile originale de pe vremea țarului Petru I.
Călătoria pe care o relatez m-a lămurit pe deplin în probleme de vegetație și urbanism . Poltava etalează doar arbori mari și viguroși ; castanii și teii fac legea și umbra străzii. Asici poți merge la umbră atît pe trotuare cît și pe străzi (ca la Odesa), cel puțin în zona centrală și în cea istorică a orașului.
Tot aici m-am convins iremediabil că nu sunt obsedat de această problemă și că tăierile de arbori publici ce se fac la anumite presiuni, sunt de fapt (sau doar fac loc) la afaceri de duzină.
Oricum de mult nu am mai văzut atîta respect pentru natură ca aici, respect ce întotdeauna îl impune populației autoritatea administrativă, politică, cultural, etc. a respective comunități. Aici la fel ca și la Kiev și Odesa nu numai că nu se taie crengi sau arbori aiurea ca la noi, dar pînă și crengile uscate din parcuri , ce se usucă prin lipsa luminii, sunt lăsate lalocul lor.
Ideea general este aceea de neintervenție și ocrotire aproape sacrosantă a copacului. În zonele de promenadă sunt destui arbori decorativi, creați special pentru acest scop și puși acolo unde trebuie-arbori mătăsoși cu talia mică și formă compact, aproape geometrică, sau pur și simplu copaci tineri, dar în nici un caz arbori mutilați și rupți.
Am înțeles încă odată, în zilele de caniculă ale lui 2007, că orașul poate fi în aceste condiții uman, răcoros și că poți să te plimbi cu plăcere pe trotuare și pietonale concepute în acest scop, adică la umbră natural și totodată am mai înțeles că edilii băcăuani ar trebui să regîndească rolul naturii urbane.
Vizităm una din bisericile scăpate de la detonarea bolșevică (pentru că aici s-a rugat Petru I înainte de marea bătălie). Este o biserică în altă biserică. Inițial din lemn, a fost “îmbrăcată” la un metru distanță cu zidărie pentru a nu fi incendiată. Asistam smeriți la slujba de duminică. E ziua mea și prietenii au făcut-o să fie deosebită. Cadoul primit, adus de studentele moldave a făcut furori: un sutien mic, împletit cu cîteva mărgele minuscule, tocmai bun pentru o șoricioaică și un biscuit cu cremă în care ardea o lumînărică. După pupăturile de rigoare mi se cere rugător să pun …cadoul pe nas. Merita să le fac hatîrul pentru că au fost implicați. Îmi propun să “mă răzbun” pe ei, la o terasă, în oraș unde urma să plecăm curînd.
Seara, două doamne din partea administrației, se așează în fața cantinei, (la ora aceea, din fericire, destul de goală) și după un spici oficios în care îmi aud numele, îmi oferă din partea gazdelor, o oală de ceramică pictată și glazurată precum și cîțiva trandafiri roșii. Mă luase prin surprindere gestul lor, precum și autoarea deconspirării și mă rugam să nu se mai întîmple ceva de genul acesta, în ziua aceea, atît de lungă, dar lucrurile nu se vor opri aici spre (dez)onoarea mea de atunci și de aiurea.Îmi amintii pentru a nu știu cîta oară în situații asemănătoare, zisa unui personaj interpretat de Dorel Vișan într-un film romînesc de tot: Două lucruri nu mi-au plăcut în viață: să mă vorbească cineva de rău și să mă vorbească cineva de bine!”
Hrana- La cantină mîncarea era gătită destul de elementar, (parcă amintind de vremurile foamei istorice și a deceselor masive din cauza inaniției, în perioada războiului civil din URSS.) Asta era de fapt prima impresie, superficială în fond, pentru că masa era foarte sățioasă prin masiva prezență a pastelor, cărnii și vestitelor piroști la abur, cu vișine și carne, varinichi- un simbol alimentar național (pentru noi mai puțin îmbietor, un aluat aerat și care părea nefiert , la o distanță apreciabilă față de piroștile sau colțunașii moldovenești). Dar eram prinși sub imperiul alunecos al impresiilor care ți le produce o lume nouă, amintind însă de vremuri trecute și totodată de ceva cunoscut.
Pe locul întîi în meniu se afla hrișca, ce însoțea de multe ori aproape orice mîncare, apoi pastele fierte, ușor sărate și păsatul.Cartoful atît de prezent la noi , a apărut o singură dată ca garnitură și rareori în supe; unică a fost și prezența ochiurilor, neinspirat (pentru noi!) însoțite de paste fierte și sărate. Pîinea în schimb era foarte bună și prezentabilă. Hmmm! Și ce cașcaval galben de care ne amintim cu toții, elevi și profesori, savurînd amintirile!
Vestita hrișcă, de altfel o cereală cu reale virtuți digestive și nu numai, fiartă simplu avea un gust diferit și pregnant, încît unul din elevii noștri căruia îi reproșam odată că nu mănîncă, mi-a replicat iritat: mai bine stau flămînd, că doar nu sunt cal să mănînc hrișcă! La care fetele de la masă i-au răspuns, dîndu-i o lecție despre bunul simț și comportamentul de invitat, care-i lipseau: animale! Da, eu sunt animal, noi suntem animale, gazdele sunt animale pentru că mănîncă hrișcă!? După un timp Dan, că el era eroul, s-a adaptat ,neavînd de ales și luînd cu el, o nouă lecție de viață .
Tot reminiscențe ale acelor timpuri amintite mi s-au părut și ciorba cu carne și cubulețe de salam, ciorba cu pește din conservă, precum și ciorbele simple cu varză ( mai tîrziu am aflat că de fapt unele feluri erau cunoscute rețete din gastronomia rusă). Sau poate astea erau doar rețetele pe care le permiteau bugetul zilnic. Prezența legumelor în supe era de altfel minoră, iar zarzavaturile (pătrunjel) era pus cu o linguriță peste supa din farfurie în momentul servirii acesteia.
Compoturile și nectarul de fructe erau excelente și sporeau onoarea gastronomică a casei. De regulă se serveau deserturi pe care le completam la plimbările zilnice, cu fructe etalate în pomii de peste porțile gospodăriilor sau chiar din grădini, unde eram invitați de sătenii care începeau să ne cunoască.
Arthur- Un capitol aparte a însemnat vizita la Arthur, bravul și simpaticul artizan al fierului, ce dorise să ne cunoască și ne invitase la atelierul de fierărie unde lucra, aflînd că ne interesează metalul pentru viitoarele lucrări. Ne/a primit cu inima largă, echipat de lucru cu nelipsitul șorț de piele și un batic colorat legat la spate, de bonton cu coada lui blondă și cu forja arzînd.Era o figură carismatică și necesară a comunității locale din jurul muzeului și al gimnaziului de ceramică. Era un tip generos și temperamental, îi plăceau caii și modelarea fierului la forjă. Farmecul și talentul lui a făcut-o pe frumoasa lui soție, dansatoare la Kiev să-l urmeze aici aproape de granița cu Rusia, unde ținea casa, își iubea bărbatul și creștea împreună cu Arthur trei copii și doi cai.
Tocmai ne pregătise forja la care am fost invitați pe rînd să tragem cu ciocanul în fierul roșu. S-a amuzat de unii, i-a încurajat pe alții, cu talent pedagogic și bucurîndu-se ca un copil, ca în final să modeleze un căluț de mare stilizat, de care a fost sudată o tijă cu un arc de cerc între ea și lucrare. Era o creație comună a grupului romîn ce urma să fie montată pe un suport de șamotă, lucrată de Elena, colega și ceramista noastră autentică și semnat de toți ceilalți .
Apoi ne-a invitat să ne alegem bucăți de metal pentru lucrările noastre, remarcate ulterior de presa din poltava, tocmai prin faptul că au fost neconvenționale și am combinat ceramica cu metalul. Poate și de aceea el ne simpatiza, văzînd că avem pasiuni comune. După ce patronul a supervizat metalul ales, ne-am retras la o fîntînă de la poartă, unde l-am tratat pe Arthur cu o pălină romînească, dăruindu-i și un c.d. de colecție cu Maria Tănase.
La plecare ne-a condus o bună bucată de drum , povestindu-ne despre satul lui cu oameni de treabă și cinstiți, cu toate că pe vremuri era o așezare de lotri care prădau la drumul mare, despre ororile comuniștilor care trimisese armata în sat să-l radă de pe fața pămîntului, pentru faptul că mai mulți comuniști trimiși de sus, pe vremea naționalizării sovietice , au fost înecați în apă. Ne mai spunea despre casa de la poalele pădurii pe care patronul i-o dă în folosință și unde i-ar plăcea să aducă artiști în tabere de creație și să crească caii. Arthur avea un mod special de a se bucura de viață, radiind bună dispoziție; avea și un respect vădit pentrui creatori, chiar dacă era și el, în felul lui simplu, un artist al fierului. Evoluția lui în contextul în care trăia l-a făcut respectat și prețuit. Drept recunoaștere i s-a montat în curtea muzeului o lucrare din fier forjat. Mai avea în campusul muzeului colaborări și la alte lucrări de ceramică combinate cu metal, dar erau doar contribuții rămase anonime, lucru ce-i aducea în glas o urmă de mîhnire, atunci cînd ne relata istoria acestora. Lucrarea era un ou uriaș din bare de fier pentru gard, răsucite la forjă, avînd o perfectă formă ovoidă. La mijloc, în secțiunea de aur. O bucată de fier gros ca un braț de copil, răsucit sub formă de nod desfăcut. Mi-a răspuns la întrebare, spunîndu-mi că s-a chinuit mult, lucrînd la ea doi oameni șapte zile pline.
Tinerii- Știu că de regulă caut partea bună a lucrurilor(acolo unde este!), și mă întrec în a fi laudativ(de cele mai multe ori), dar despre tinerii în toate frumoși pe care am avut ocazia să-i cunosc acolo, mai ales în serile din jurul focului de tabără sau de lîngă cuptorul de ceramică, nu aș putea să spun decît ceea ce spun de regulă..
Seri de vecinătăți gogoliene cu aerul plin (ce ne ducea cu gîndul la „Piesa neterminată pentru pianina mecanică”) cînd savurai respirînd în surdină tot ce se întîmpla în jurul tău, de frică să nu te trezești din visul spectacolului care se derula și în care erai spectator cu ochii deschiși. Seri în care cei veniți la corturi și la gazde, în special studenți din diferite părți ale Ukrainei, cîntau la chitări, fluier și tamburine, în tonalitate scăzută, aproape de muzica naturii, făcîndu-te părtaș și prizonier totodată al muzicii bune. O seară au cîntat special pentru noi românii cu care încercau prin limbajul muzicii să comunice. Alături, la cuptorul de ceramică neagră, tinerii artiști ardeau lucrări pe care le ofereau ca amintire prietenilor mai vechi sau mai noi, Acolo am văzut prima dată lucrări de ceramică pătată, o tehnică specială în care piesa de ceramică, scoasă din cuptor, se arunca într-un vas cu material aproape alterat, pentru clătite!. Locul atins de amestecul inedit în tumultul vulcanic ce se producea atunci, devenea de un cafeniu închis cu aspectul unor pete de leopard.
Iar despre tinerii noștri, văzîndu-i, înțelegîndu-i și privind imaginile de pe c. d.- urile pe care le am făcutulterior, pot spune ca și ei dealtfel, că au avut o vacanță de vis și că au prețuit la maximum libertatea găsită și oferită precum și oportunitățile și prieteniile pe care le-au întîlnit și petrecut. Și că toate aceste pagini scrise de mine nu pot să spună mai mult decît una din sutele de fotografii ai căror eroi fericiți erau și încă mai sunt.
Simpozionul de la Opishnea –La începutul taberei am tînjit după bucătăria taberei din toamna trecută de la Chișinău, dar treptat am descoperit alte lucruri mai pline de sevă: calitatea și amabilitatea, corectitudinea, deschiderea spre comunicare a oamenilor de aici și nu în ultmul rînd interesul aparte pentru echipa romîno-moldavă.
Interesul a fost atît de mare, încît cineva apropiat ne-a comunicat că șeful Academiei de arte din Lvov, huțulul Ștefan, a venit special să-i cunoască pe romîni. De altfel Ștefan a plecat mult mai devreme, confirmînd acest zvon, nu înainte de a organiza o seară de băut horilcă belarusă de foarte bună calitate, cu multe cîntece, lîngă cuptorul de ceramică, aflat în curtea interioară; la plecare nu a uitat să ne dăruiască două frumoase cataloage ale catedrei de ceramică din Lvov.
Leavon, un artist belarus, vine într-o seară la un pahar de vorbă în camera fetelor unde eram toți adunați în prelungirea sărbătoririi zilei mele de naștere. Un tip de un calm așezat și o fizionomie aparte și care venise să ne spună despre țara lui și despre limba proprie pe care aproape o pierduseră, dar mai ales venise să ne asculte vorbind romînește. Ne întrerupea doar atunci cînd auzea vreun cuvînt apropiat sau identic cu un cuvînt din belarusa veche, iar într-un tîrziu neobosita noastră traducătoare din toate limbile slave, ne precizează că oaspetele nostru îi propune să nu mai traducă, fiindcă el deja a început să înțeleagă puțin limba romînă. Între timp am aflat de la oaspetele nostru de puternica influență a religiei catolice și prin ea a limbii latine în istoria și evoluția limbii belaruse.
Văzînd că echipa formată din artiști din Bacău și Chișinău este foarte unită și vorbește aceiași limbă, ghida noastră Elena primea de la toți reprezentanții slavi întrebări despre diferențele și asemănările limbilor noastre, a culturii. Ea le răspundea tuturor impasibil că sunt doar asemănări pentru că este aceiași limbă și cultură. Și nu am auzit niciodată pe nimeni comentînd. La masă și eu mi-am permis să adaug, în rusa mea rămasă din liceu, că dezinformările privitoare la aceste limbi diferite, ce fusese amintite în discursul colegei, prietenei și translatorei noastre, țineau de sovietskaia propaganda.
În ziua plecării, reporterul unui ziar din Poltava, atinge cu întrebările și problema care simțeam că-i frămîntă și care generase în atitudinea gazdelor față de noi, o inedită diferență-cea a recentei aderări a Romîniei la U.E. și care produsese un soi de ruptură nedorită. Deasemenea am fost întrebați despre avantajele și eventualele dezavantaje ale acestei aderări în viața și societatea noastră. Răspunsurile noastre acre au fost de data asta evazive, ușor alunecoase, încercînd să le mîngîie orgoliul oarecum rănit, nu au făcut decît să le prelungească suspansul dorinței lor de integrare în Uniunea Europeană.
Probabil că am rămas aici cu mari datorii, de mi-am uitat, în infernalul autobuz sovietic, oala de ceramică pictată primită cadou de la Tatiana-directoarea artistică a gimnaziului, o pereche de pantofi, precum și textul cîntecului cerut panei Ludmila, directoarea cu o voce de excepție (era și normal pentru că am mers cu bagajele în brațe, între scaune și pe sub ele). Textul era al unui un cîntec cu un subiect ce m-a lăsat mască –dragostea dintre doi copaci. Îl rătăcisem de fapt în timpul seratei lungi și adevărate de la Liceul Igor Vieru din Chișinău, sau căzuse victimă a unei divergențe feminine, cine mai știe!
Seara de la Chișinău a fost de fapt seara de adio a grupului moldo-romîn, sporită cu apariția lui Marius ce tocmai terminase o tabără cu ștaif de la Chișinău și a unor artiști basarabeni, prieteni de-ai noștri. Unul dintre ei, Simion, venise cu soția , frumoasa rusoaică Elena Karacențeva și ne împărtășea impresii din tabra de unde tocmai venise: exoticul și îndepărtatul Kazahstan. Exuberanța lui era ca de obicei molipsitoare, indiferent ce-ți relata. A fost o seară plină, o seară a regăsirii și a promisiunii că ne vom revedea la Saloanele Moldovei, ce devenise podul de flori neîntrerupt al plasticienilor din Moldova Prutului de mijoc de țară. Noaptea trecută fără somn, din trenul –dormitor Poltava-Odesa își spunea cuvîntul și mă împinse la un moment dat, după un obicei încetățenit la petrecerile artiștilor băcăuani, dar care nu se potrivea acum, s-o șterg englezește cînd nu mai ținea, atunci în seara de adio, lăsînd poate senzația că episodul Poltava nu doream să se încheie așa de repede și realitatea lui putea continua și dincolo de realitatea zilei.