Scrisori De Dragoste


Vis


O văzusem și m-am îndreptat decis spre ea. Era supărată pe mine și refuza să îmi vorbească. După nenumărate insistențe, o luasem de mijloc și mi-a spus ca nu vrea să mă ierte pentru ceea ce am facut. Nu înțelegeam, sau nu vroiam să înțeleg.
Apoi eram pe balcon... Jucam un joc timid, de teamă să nu fim vazuți de părinții ei, care au apărut la final. Tatăl purta ochelari de soare, ca cei ai polițiștilor americani, ce ascundeau ochii albaștri spre verde al unui fost, și cum îmi plăcea să o necăjesc pe Alissa, al unui actual, veritabil Don Juan. Mama era undeva în ușa balconului, nu vorbea, doar ne privea suspicioasă, bănuind ceea ce se întâmplase acolo.
În final Alissa se supără din nu știu ce motiv, iar rugămințile mele rămâneau fără vreun răspuns din partea frumoasei mele iubite, moment în care m-am trezit.
Alissa nu era iubita mea, ci femeia pe care o dorisem în trecut, dar din cauza unor ezitări de moment și a lipsei interesului pe care ea îl vroia din partea mea, prea mare pentru convingerile mele de atunci, relația noastră nu s-a materializat niciodată, rămânând la stadiul de conversații prelungite, cu încărcături sentimentale puse în cuvinte simple, cu dorințe ascunse, dar știute, inconștient, de amândoi, iar toate acestea aveau ca bază scrisorile prin care noi comunicam.
Când noi doi vorbeam, totul în jur dispărea parcă, nimic nu mai avea nicio valoare; eram doar eu pentru ea, și ea pentru mine, ca atunci când citești o carte și ajungi la punctul culminant. Oricine ar încerca să deranjeze sau să te distragă, nu ar reuși, decât în situații extraordinare sau dacă acțiunea își rărește pașii. Noi, în schimb, eram într-o fugă neîntreruptă unul după celălalt, căutând să impresionăm, sau să ne lăsăm impresionați, să ne facem geloși, dar cel mai important, căutam să fim împreuna. Cuvintele parcă își faceau simțită prezența abia după terminarea conversației, când analizam spusele celuilalt. Pentru noi prezența era cea mai importantă, în pofida spuselor.
Þineam foarte tare la ea, și tot timpul am regretat că am lăsat-o să plece.
Era o duminică plăcută, de primăvară, cu soare, numai bună pentru o ieșire la fotbal și la o bere pe terasă. Tot discutând cu amicii, de la o vorbă la alta se făcuse amiază. Uitasem că trebuia să ne vedem, și că azi era ziua cea mare, în care noi ne decideam destinele, cel puțin așa era pentru ea, căci eu nu prea luam în serios toate chestiile. Eu consideram că pentru orice există mâine, un mâine cu soare și propice pentru orice.
Începuse să plouă, și asta mi-a dat un motiv numai bun să amân întâlnirea noastră, însă aflasem mai târziu că nu mai exista un mâine în situația noastră, și că ultimatuumul dat de ea, era într-adevăr un ultimatuum.
Încercasem de mai multe ori să o invit la o cafea, sau măcar la o întâlnire amicală, o revedere simplă, însă mereu eram refuzat, într-un mod foarte politicos și cu multe detalii și scuze, însă eu de fiecare dată vedeam duminica aceea frumoasă și apoi ploioasă, parcă în legătură cu starea ei de spirit de atunci, și refuzul ei, ca o răzbunare pentru lipsa mea de interes de atunci.
Totuși nu reușesc să înțeleg de ce o visasem azi dimineață, după 3 ani de când nu am mai primit niciun semn de la ea.
Apoi vocea Elenei mă trezește din starea de visare de după vis, în care căzusem, și care îmi trezea amintiri și unele regrete, apăsătoare acum mai tare ca niciodată.
-Iubitule... cafea!
-Da dragă... numai puțin..


Paralele între lumi


În timp ce îmi beam cafeaua gândul îmi era în același loc, și nu reușeam să înțeleg de ce tocmai acum, după 2 ani de mariaj, încep aceste frământări, și mai ales de ce mă gândeam tocmai la Alissa, când eu îmi iubeam soția așa tare.
-Iubitule, ești bine? Te vad abătut... și îi vedeam parcă o urmă de îndoială, de nepăsare, de întrebare de protocol... Nu mă mai gândisem niciodată la asta... Aveam încredere că mă iubește și ea, dar parcă azi totul e mai ciudat.
-E slabă... ai schimbat cafeaua? Ceva era într-adevar schimbat.
-Nu puiule... Din nou aceeași bunăvoință de fațadă.
Þigara ardea singură în scrumieră, iar în fumul gri albăstrui se conturau imagini și forme din trecut. Căzusem iar într-o adâncă stare de visare hrănită de imagini de pe vremea cănd eu plecasem în Italia, ca majoritatea tinerilor, și nu numai, împinși de blocajul din sistemul românesc, unde toate parcă erau în formare, dar nimic nu se forma, toate se deformau și încet încet visele tinerilor se transformau în fantasme, irealizabile din cauza asupririi celor deja intrați în mișcarea asta, greu de clintit din locul care era deja format după ei, ca scaunul unei mașini vechi, condusă de același șofer, în al cărei parte inferioară era forma șezutului celui care condusese mașina atâta timp.
Imediat după terminarea liceului plecasem. Eram inscris la o facultate, deși știam că nu o sa o fac pană la capăt, lucru care de altfel s-a și întâmplat.
Plecasem în italia, iar după o perioadă destul de ștearsă, în care activitățile mele erau munca și citirea unor cărți, prea puține de altfel, că foarte curând se terminaseră, iar procurarea lor era dificilă, deoarece oamenii plecați acolo aveau cu totul alte preocupări decât cititul sau alte activități culturale. Totul se rezuma la o partidă de fotbal prost jucată, o bere pe terasă sau o ieșire la iarbă verde.
După câteva luni însă mă mutasem într-un cartier al unui oraș italian, Monza. Așezat la câteva minute de mers cu mașina de Milano, Monza, renumită pentru circuitul de Formula unu și Parcul Regelui, era un oraș viu, plin de viață, trăită însă în ritm lent, care ascundea multe de la care noi, comunitatea noastră, eram de cele mai multe ori absenți, privind cu interes de la distanță ceea ce se întâmpla, ca mai apoi să discutăm ore în șir, plecând de la imaginea care a stârnit discuția,d ar ajungând la cu totul alte teme, mai ales când numarul berilor creștea și alcoolul își fă cea simțită prezența în creierul celor dornici de a-și spune părerea.
Cunoscusem mule persoane, dintre cele mai diferite, din toate zonele geografice ale României, iar cercurile în care mă învârteam erau puține și bine conturate, diferite total ca prezențe și foarte rar se intersectau personaje aparținând unor cercuri diferite, iar lucrul acesta mă obosea fizic, deoarece nu vroiam să lipsesc de la întâlnirile fiecărui cerc în parte, pentru a nu genera discuții sau pentru a nu-mi pierde în vre-un fel apartenența sau credibilitatea.
Astfel, la sfârșitul zilei de muncă mergeam la un bar arab unde ne consumam liniștiți berea, discutând diverse sau puneam la punct organizarea pentru a doua zi, printre nenumărate glume de la cele mai subtile până la cele care deranjau pe cel căruia îi erau adresate.D upă o prealabilă pregătire ieșeam în cartier cu colegul meu de apartament, unde ne întâlneam cu ceilalți amici și amice, discuțiile prelungindu-se până după ora 22, dar niciodată foarte târziu, majoritatea pregătindu-se pentru următoarea zi de muncă. La mine însă abia începea seara, părăseam Monza și mergeam într-un oraș vecin, unde se aduna o mică gașcă, iar activitațile de aici erau dintre cele mai diverse, prelungite mult după miezul nopții când,întorcându-ne acasă urmau câteva reprize pe calculator,c are mă punea în actualitate cu ceea ce se întâmpla acasă, cu amicii din România și de aici, care erau în alte zone, și cu Alissa. Prin intermediul internetului o cunoscusem, de fapt singura persoană cu care am creat o legătură, nefiind un amator al relațiilor virtuale, ea însemnând paradoxul gândirii și principiilor mele.


Alissa


Era iarnă, iar ieșirile în oraș erau destul de rare, iar când erau, nu se prelungeau târziu în noapte datorită sezonului și timpului capricios, căci rar erau zile cu ninsoare care să readucă spiritul copilăriei și să incite la joc, majoritatea fiind zile ploioase, mohorâte, care incitau doar la baie fierbinte și la o supă la fel, motiv pentru care petreceam destul de mult în fața calculatorului, fără un scop definit. Asta până o cunoscusem pe Alissa, parcă venită special din locul unde era, să îmi umple timpurile moarte, și curând să înlocuiască activitățile mele obișnuite, făcând ca timpul petrecut cu ea să devină obișnuință.
Era frumoasă, deși o văzusem doar în poze, care nu erau foarte recente, poate chiar vechi de câțiva ani. Ochii îi oscilau între verde și albastru, dar frumusețea lor nu consta în asta, ci în faptul că ascundeau, sub o prefață extrem de timidă și cuminte, pasiune și dorință, ce transformau purtătoarea din școlăriță cuminte într-o veritabilă devoratoare de bărbați. Dar nu era așa. Din contră, avea un iubit, de care se despărțise de curând din cauza insistenței lui de a face dragoste cu el, ea nefiind pregătită, spunea ea, deși avea 18 ani.
Într-o dimineață primesc un mesaj. Eram obișnuit cu mesajele matinale, așa că amân să îl citesc până ajung la muncă, deoarece conduceam.
"Nu vreau să crezi că eu insist, dar pentru mine tu exiști. Alissa"
Acel mesaj mi-a dat speranță, dar totul se duse de râpă într-o duminică ploioasă.
Trecuse mult timp de când vorbeam, trecuse și șansa de a lega o relație, fapt care a dus la răcirea relațiilor dintre noi, deși vorbeam uneori, dar în discuțiile noastre nu mai era pasiune, poate din cauză că fiecare aștepta de la celălalt generarea ei, sau poate pentru că murise sâmburele, deși eu îmi doream să încercăm să legăm relația dar nu aveam curaj, mai ales considerându-mă vinovat într-o oarecare măsură, iar fiecare refuz pe care îl primeam, mă făcea să renunț pentru o anumită perioadă, astfel totul era într-o oarecare repetiție.
Trecuse un an de când o cunoscusem, și deși mai avusesem unele relații trecătoare, gândul meu fugea uneori la ea. Nu îmi ieșise din minte, așa că am hotărât să o caut. Eu eram în România, căci fie sentimentul naționalist renăstea, fie sentimentul de provocare, de tentație, de nou pe care mi-l crease Italia murise, iar perioada în care o contactasem pe ea, coincidea cu venirea ei în România și momentul era propice unui nou început.
Trebuia să mă sune imediat după venirea ei în țară, iar eu așteptam cu sufletul la gură și mai mereu cu mâna și ochii pe telefon, dar apelul ei întârzia. Mă amăgisem că o fi obosită din cauza drumului și așteptarea devenea tot mai apăsătoare, iar fiecare ora ce trecea mă deznădăjduia mai tare. Ajunsesem să cred că o făcuse intenționat, să se răzbune pe mine pentru ca îi dădusem speranțe ca mai apoi să las tot de izbeliște, gând care nu m-a părăsit până la aflarea adevărului, deși îi lăsasem în fiecare seară mesaj cu numărul meu, asta în caz că îl notase greșit sau îl uitase acasă.
La reîtoarcerea ei în Italia, o întrebasem ce s-a întâmplat, de ce nu mă sunase, iar răspunsul era oarecum previzibil, îl notase greșit. Deși cu multe explicații și discuții pe tema asta, cu ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi întâlnit, hotărâsem să răcesc relația cu ea, fapt care s-a și întâmplat, nu fără regrete din partea ambelor părți, dar așa decisesem că e cel mai bine.
-Iubi, ești bine?
-Da.. cred că am răcit... Elena, dă-mi te rog haina, am nevoie de puțin aer.


Elena
(Reîntoarcere în trecut)


Ieșisem puțin la aer, că aveam nevoie de o introspecție rapidă, să mă facă să înțeleg ce se întâmplă cu mine, de ce aceste gânduri și aceste derulări ale trecutului meu.
Stăteam pe o bancă, iar gândul îmi zbura de data aceasta la Elena. Poate sunt pe moarte, că peste tot se spune că înainte să mori îți trece prin față viața, dar eu nu reușisem să înțeleg cine se întorsese de acolo, să spună chestia asta.. Chestia mai adevarată care îmi vine acum în minte e când tatăl meu făcuse un atac de epileptic, din senin și total diferit de tot ceea ce știam eu de atacurile de gen, e că mie, în timp ce încercam să îl fac să respire și să-și revină, îmi trecuse prin cap multe imagini cu el, dar ce era mai ciudat, și acum îmi vine să râd, eu organizasem în câteva secunde toate detaliile unei posibile înmormântări. Nu știu nici acum de ce îmi trecuseră acele lucruri prin cap, și mai ales încă rămân uimit uneori când mă gândesc la viteza de reacție și de gândire a creierului în momente critice.
Cert este că nu voi muri așa curând, doar că treceam printr-o perioadă de criză, ceva îmi amintise de Alissa, și de asta o visasem, iar rememorările, chiar dacă sunt introspective, se țin tot timpul lanț...
Îmi amintesc cum o cunoscusem pe Elena. Eram într-o discotecă dintr-o localitate destul de îndepărtată, unde mergeam de obicei sâmbăta, nici acum nu știu exact din ce motiv, poate pentru că fusesem bine primiți de prima dată acolo. Rămăsese singură după ce un amic o invitase pe tovarășa ei la dans, și din bun simț practic o invitasem la rândul meu pe ea, deși nu mă impresionase în vreun fel. După câteva ore de discuții mă trezisem într-un val de săruturi pasionale și atingeri care ar fi trezit din starea de adormire pe oricine.
Serire petrecute împreună se adunau și prinsesem drag de ea, mai mult de felul ei pasional de a-și arăta dragostea, deși era o școlăriță timidă, dar ca orice pui de leu scăpat din cușcă, se aventurase în cercul pasional al iubirii, iar plăcerea oferită de acesta o facea ca de fiecare dată să își dorească mai mult.
Pasiune ei și dragostea ce mi-o purta mă făcea să țin la ea, să o iubesc, deși mă feream să îi zic, dar nu ezitam să îi arăt de fiecare dată când aveam ocazia. Dar pe lângă dragoste, aveam un sentiment mai puternic, dragostea pentru femei, care nu îmi dădea pace, și mă făcea ca în lipsa ei să caut diferite plăceri lascive, fără fond, dar care mă făceau să mă simt încă apt, dar care de multe ori porneau certuri, ea neștiind ce se întâmplă de fapt, dar bănuind că ceva este în neregulă pentru că de multe ori nu îi răspundeam la telefon, eu găsind în asta un motiv de ceartă, cum că nu are încredere în mine, este prea geloasă și mă sufocă uneori. Nici nu mai știu de câte ori ne despărțisem. Uneori și de mai multe ori pe zi, și de fiecare dată eu luam hotărârea asta.
O țineam așa de un an, și căzusem de comun acord că așa nu merge, și rupsesem relația.
Trecuse un an de la despărțirea noastră, eu eram în Italia și petreceam mult timp cu Alissa, dar într-o seară, ea nefiind, o contactez pe Elena, și, din vorbă în vorbă, ajungem să depănăm amintiri, regrete și multe alte chestii cu mai multă sau mai puțină încărcătură sentimentală. Îi povestisem și Alissei ce vorbisem cu ea, și îi cerusem părerea, dar ea era destul de distantă, probabil geloasă, iar răspunsurile ei erau mult prea false.
La întoarcerea mea în România hotărâsem să o contactez, și nu după mult timp ne întâlnisem. Era studentă la Drept acum, gândirea mult mai matură, o fațadă de beton trasă peste adevărata ei fire de catifea, fațadă pe care o penetrasem destul de ușor prin punctul ei slab: ochii. Îi spusesem de fiecare dată că pe mine nu poate să mă minta, mai ales când suntem față în față, căci ochii o trădează mereu. Ea îmi răspundea că nu o trădează, doar că eu sunt mai special și că am învățat să citesc.
Întâlnirea decurse normal, cu promisiuni de reîntâlnire, care se materializaseră curând și decurgeau spre o viitoare relație, diferită de prima, bazată pe sentimente reale și pe adevăr, căci eu acum eram mult mai matur și mai conștiincios în orice, iar ținerea unei femei aproape nu mai era ca înainte, în gândurile mele era lege că relația e o problemă matematică, în care necunoscuta trebuie rezolvată din în mai multe moduri, dar acum problema era mai simplă: dacă apar complicații în rezolvarea ei, cauți răspunsul complicației în problemă, sau în rezolvările anterioare.


Elena(Patos)


La a doua reîntâlnire, ceva era diferit; s-au deschis parcă ușile sufletelor noastre, și discuțiile curgeau lin, ca apa pe un acoperiș de sticlă înfocat de razele Soarelui care anunțase din-nainte furtuna ce urma să vină.
Eram foarte sentimental, sentiment nemaiîntâlnit de mine până atunci, deși vorbe frumoase știam să aleg oricând, dar fără să le simt sau să le fi trăit vreodată, ca un plagiat bine întocmit, dar pe care ochiul critic al unui cunoscător, chiar dacă nu l-ar recunoaște, cu siguranță ar simți lipsa autenticității. Totuși acum eram un veritabil poet, care mai întâi simte apoi spune ceea ce simte, iar cuvintele nu trebuiau alese, ele veneau pe nerăsuflate, uimindu-mă parcă.
Rămăseserăm tăcuți o vreme, gândurile erau trecătoare, reprezentate de vise, dar care treceau ca niște norișori albi pe cerul albastru deschis, care se dizolvă făcând loc la alții, ce urmau aceeași soartă, animând bolta cerească, la fel cum visele animau gândurile noastre.
O doream. Săruturile noastre prevesteau cea mai frumoasă noapte din viața mea. Era superbă! Parul, de care mă agățasem într-un joc care continua de la sine, era zburlit, plin de senzualitate sălbatică, ce incita fiecare celulă din corpul meu. Ochii străluceau în semiîntuneric, radiind lumina verde și pasiune, și buzele jucau un joc de-a prinselea cu mine, apropiindu-se și depărtându-se în momentul în care vroiam sa i le sărut. Uneori reușeam, iar atunci o mușcam și nu îi mai dădeam drumul până nu promitea că nu mai face, ca apoi să îmi spună ca avea degetele încrucișate.
-Auzi, tu m-ai iubit vreodată? iar ochii îmi arătau că vroia un răspuns, că întrebarea nu fusese pusă doar așa, să ceară un răspuns fix, vroia explicații și detalii. Evit răspunsul cu o încercare de sărut, dar ea mă evită, dându-se înapoi.
-Paul! Răspunde-mi!
-Poate că da, poate că nu... Acum te iubesc... Sincer... Asta e tot ce contează!
-Þi-ai bătut joc de mine!
-Nu e adevărat! Ce-ți veni? Eram tânăr, vedeam altfel viața. În plus, tu erai un copil atunci...
-De unde știu că nici acum nu îți bați joc, că nu sunt un alt capriciu de-al tău care după ce e satisfăcut e uitat deja?
Nu îi răspund nimic și mă prefac supărat. Îmi aprind o țigară, așezat pe marginea patului.
-Mi-e puțin teamă... Nu te supăra... Mai bine nu îți ziceam nimic; și iar îi simt aerul copilăresc, ca atunci când eram copii amândoi și făceam pe supăratul, doar ca să o fac să își ceară scuze.
-Te înțeleg, dar înțelege și tu că mereu ai fost specială pentru mine. Nu m-aș fi întors altfel...
-Ia-mă în brațe atunci!
-Mai presus ca iubirea, e doar țigara!
Nici nu apuc de terminat fraza, că mă trezesc cu o pernă în cap, urmată de o a doua. Îmi cere o țigară, apoi spune că nu vrea decât un fum, iar când îi dau o stinge.
-Dacă vrei țigară, trebuie să treci de mine!
Intru în jocul ei și o strâng în brațe, căutând să ajung la pachetul pe care îl ținea strâns la spate. Bag mâna sub talia ei, iar pieptul i se arcuise evidențiând sânii, iar jocul nostru căpăta încet semnificații pasionale. O imobilizasem și începusem jocul ei de-a sărutul care nu durase mult, căci în momentul în care îmi prinse buzele se înmuiase toată și mă strânse în brațe, continuând jocul început mai devreme.
A doua zi o trezisem cu săruturi pe abdomen și sâni, iar lucrul acesta mi se părea oarecum interesant pentru că, pentru prima dată, simțeam rostul lor; Era un fel de mulțumire că e acolo, de răsplată, mai bine zis, așa simțeam că îi arăt că țin la ea. Era pentru prima dată când vedeam azi ca o continuare, nu ca un nou început. O continuare alături de ea, frumoasă cum era, radiind ca și cum ar fi renăscut, ca natura primavara, cu muguri verzi și felurite culori oferite de florile care jubilează și ating ochiul obosit de strălucirea zăpezii care nu de mult se topise.
Mă sărutase și ea la rândul ei, cu privirea ridicată spre mine, coborând ușor de pe piept spre abdomen.
-Cam nesătulă mai ești tu... Cât crezi că poate omul?
-Nesătulă de tine! Și poate omul... știu eu...
-Acum ești nesătulă de mine, și mâine o să sari în brațele altuia, pentru că are sprâncenele pensate și e depilat pe picioare.
-Ești rău! Nu o să te părăsesc niciodată!
-Doar nu vrei să îmi stai toată viața pe cap?
-De ce nu?
-Păi în fiecare dimineață tot tu? O să mă plictisesc... Mai ales că ești și urâtă de pe acum... Peste 10 ani nu o să te mai las să ieși din casă! Nu nu... nu asta îmi doresc de la viață!
-Ești un prost, Paul!
-Serios! O să fim doi bătrâni care nu se suportă!
-Dar o să ne prefacem că ne iubim...
-Deja nu te mai suport!
Făcea pe supărata, iar lucrul acesta o făcea mai atrăgătoare!


Elena(O incursiune pe tărâm necunoscut)


Zilele treceau în același ritm, dar lăsând loc pentru ceva nou în fiecare zi. Mă bucura prezența ei și vroiam să o am aproape tot timpul, așa că propusesem să ne mutăm împreună. Trecuseră deja 8 luni de când eram oficial iubiți, așa că gestul nostru nu era unul pripit sau vulgar, mai ales că ne cunoșteam de când ea avea 13 ani.
După mutare parcă totul devenea mai frumos, faptul că mă trezeam lângă aceeași persoană nu era anost cum bănuiam, dimpotrivă, totul înflorea parcă ar fi fost o zi de mai cu nenumărate flori animate de albine, al căror zumzet frenetic atinge interiorul sufletului încălzit de razele calde ale Soarelui care își arăta astfel supremația pe cer.
-Unde mergem în vacanță? Mă surprinsese întrebarea nu din cauza faptului în sine, ci pentru că nu vorbisem nimic înainte, concentrat să analizez fumul de țigară, în timp ce televizorul mergea fără să fie urmărit de cineva.
-Mă urmărești? și își scutură mâinile de apă în chiuveta în care tocmai spălase vasele, apoi se șterse pe mâini cu un prosop pe care îl lăsase la voia întâmplării.
-Mergem la mare. Vroiam astfel să îi arăt dezinteresul meu pentru locul în care o să ne petrecem vacanța de iarnă. Mergem la bunica... Vrei?
-Nu știu... ar fi frumos, dar nu vreau să deranjăm.
-Ce deranj? fii serioasă; așa o să o văd și eu, că tot timpul se plânge că nu o vizitez și că o să moară înainte să își vadă nepotul ei preferat.
-Ești singurul, de asta ești preferat.
-Nu are nicio relevanță asta; Deci ce zici? Mergem? E o zonă frumoasă, numai bună pentru o relaxare de iarnă. În plus ne vom simți mai în largul nostru, fiind într-un fel sau altul acasă.
-Da... dar să anunți din timp, așa e frumos.
-Nu mai contează asta... Și nici locația; oriunde aș fi, dacă sunt cu tine, mă simt cel mai bine;
-Poetule! Așa mă vrăjești tu pe mine... și mai ciudat e că, deși știu că zici doar așa ,mie tot îmi place.
-Ei, știi foarte bine că nu te mint; și chiar nu o mințeam. Simțeam că nimic nu mai are nicio valoare când sunt cu ea, iar când ne jucam sau când ne iubeam nu mai gândeam deloc, acaparat doar de mișcările ei, de expresia și gesturile pe care le făcea, și fiecare era plin de gratie, parcă bine calculat de un regizor, și pus în aplicare de o foarte mare actriță.
Plecasem în Borșa, unde locuia bunica mea și unde urma să ne petrecem vacanța, scurtă de altfel, dar acest loc mai avea o viitoare semnificație: hotărâsem să o cer de nevastă, deși lucrul acesta mă speria oarecum, nu din cauza a ce va urma după, doar pentru simplul fapt că nu știam cum să o fac. Nu sunt emotiv deloc, sunt chiar degajat în orice; îmi amintesc când dădusem examenul pentru școala de șoferi, însoțit de tatăl meu, care era mai emoționat ca mine și mă încuraja, deși eu nu aveam emoții deloc, iar încurajările erau mai mult pentru el, mai ales că după câteva minute de la începerea examenului, eu ieșisem afară și lucrul ăsta îl speriase oarecum, nevrând să mă creadă că am terminat până când nu a văzut dosarul. În schimb de data asta aveam emoții de pe acum, ca un copil căruia i se vorbește de prima zi de școală, care avea să fie abia peste câteva zile.
Momentul nu știam cum să îl aleg și nici cum o să îi spun, așa că purtam inelul tot timpul cu mine, cotrobăindu-mă foarte des, de frică să nu-l pierd.
Zilele treceau, iar eu nu reușeam să îmi fac curaj, așa că mă hotărâsem să las pentru ultima zi. Aranjasem camera într-un decor foarte romantic, cu lumânări și bețișoare, urmând sfatul bunicii, care era o mare amatoare a chestiilor de gen și care mi le și dăduse. De altfel bunica era un fel de complice, căci o ținuse de vorbă până eu reușisem să aranjez tot, fiind și oarecum neîndemânatic și nehotărât în poziția finală a fiecărui obiect, găsind parcă de fiecare dată o nouă organizare mai interesantă, dar revenind după la cea inițială.
Venise Elena. Cum intră, chipul i se luminează și uimirea avea să îi fie exteriorizată prin exclamații.
-Ce frumos!!! Nu îmi vine să cred; ai făcut tu asta pentru mine... superb! și apoi mă ia în brațe și mă sărută ca semn de mulțumire, continuând exclamațiile.
-E ultima zi, și vroiam să fie ceva mai special.
-Îți mulțumesc din suflet!
-În plus, mai e ceva... Stăteam și mă gândeam azi... Te iubesc, știi?
-Da, știu, deși o zici cam rar.
-Și tu mă iubești, nu?
-Da, evident...
-Atunci... mă gândeam că poate, dacă ești și tu de acord, bineînțeles, să ne logodim.
Cele câteva secunde de tăcere erau chinuitoare parcă. Nu vedeam un refuz până acum, dar acum îmi apărea în față și posibilitatea asta.
-Acum m-ai uimit de tot.. M-ai lăsat fără cuvinte...
-Hai zi, că nu mai pot... vrei?
-Da vreau... cum să nu vreau?!
-Sigur?
-Paul!!!
-Am emoții, nu am mai făcut asta înainte, vreau să fiu sigur, în plus nici nu știu ce să zic...
-Te iubesc!
-Ai dreptate, asta trebuia să zic...
-Deci e oficial?
-Oficial!
Bătusem palma pentru a pune punct târgului proaspăt încheiat, apoi profitasem din plin de decorul romantic care reprezenta acum un nou început, un început în care eu nu mai existam, și nici ea; eram noi...doar noi.


O Bancă. Într-un Parc


Stăteam acum pe banca din parc încercând din nou să realizez de ce rememoram, dar mai ales de ce fiecare secvență ce îmi apărea în minte era schimbată;de ce imaginea Elenei se amesteca cu a Alissei, și mai ales ce căuta Alissa acolo.
Priveam copacii, pierdut în aceleași gânduri, care se pierdeau la rândul lor în imaginea din exterior. Priveam copii ce se jucau timid și fiecare separat, în timp ce parinții discutau la o distanță destul de mare de ei, admirându-și odraslele.
Trebuia să o sun. Astfel o să se termine totul, când o să aflu că ea e măritată și o să-mi spună că nu vrea să o deranjez. Dar dacă nu e? Dacă va fi bucuroasă să mă audă și discuția va continua spre altceva decât o despărțire amicală? Singura posibilitate era să încerc, așa că o sunasem.
Aveam emoții iar, și priveam telefonul care avea afișat numarul și numele ei. Alissa 33429656; apelasem apoi am închis. Nu aveam curaj. Ce o să se întâmple cu Elena, și mai ales ce se întâmplă acum cu mine?
Nu rezistasem să nu o sun, iar discuția, destul de lungă, de altfel, se prelungise lin și greoi, ca apa varsată pe o masă uscată, absorbită de lemnul care instantaneu își schimbă culoarea. Rămăsese să mai vorbim, lucru care s-a întâmplat. Aflasem că urma să divorțeze, deoarece lucrurile nu mergeau foarte bine în relația lor, iar faptul că el era plecat mai tot timpul o bucura.
Am mers acasă, iar schimbarea creată de discuția mea cu Alissa a fost repede sesizată de Elena.
-Unde ai fost?
-Am ieșit la aer, ți-am spus că mă simt rău.
-Ce s-a întâmplat azi cu tine? nu mai pune tot pe seama faptului că te simți rău. Știu că e ceva în neregulă.
-Nu e nimic; merg să dorm, nu am chef de cicăleli.
-Paul, vorbește cu mine!
-Nu e nimic!!! și ridic tonul, pentru a-mi face cunoscută frustrarea, fapt care nu făcea decât să întărească ceea ce ea presupuse. Îmi imaginasem câte gânduri treceau prin mintea femeii pe care o iubisem așa mult și a cărei dragoste încă ardea în interior, dar al cărei foc stingea focul meu cu repeziciune, furându-i oxigenul. Se gândea probabil că o înșel, deși acum era prima dată când vorbisem cu o femeie, cu alt scop, un scop oarecum erotic.
Nu reușesc să adorm, pierzându-mă în gânduri amestecate. O contactez pe Alissa, iar discuția durează de mult, și prevedeam că va urma la fel de mult de acum.
Îmi spune că week-endul ăsta avea să îi spună că divorțează, iar eu vedeam asta ca o șansă pentru mine, să îi dau vestea soției mele, nevrând să mai amân deloc. Orice s-ar întâmpla între mine și Alissa, relația mea cu Elena nu mai avea salvare, în primul rând pentru că murise pasiunea, nu de azi, ci de mai multe luni, iar strânsorile pe care o căsnicie le impunea nu erau pentru mine. Poate sunt prea imatur pentru asta, sau poate prea visător, văzând iubirea ca pe acel lucru sacru, ce nu poate fi atins de nimic și ce acceptă absolut orice de la persoana iubită, chiar și trădarea. Eu nu simțeam asta pentru Elena. La cea mai mică greșeală a ei urma un scandal de proporții, fiecare încercare de apărare a ei atacând-o mai tare în mintea mea.
Mă trezisem dimineață,iar Elena era cu ochii în lacrimi.
Plec fără să scot un cuvânt. Din nou caut să vorbesc cu Alissa, de data aceasta hotărâm să ne vedem. În drumul meu spre casă primesc un apel de la ea, dar nu era ea la telefon. Era un străin, care văzuse ultimul apel de la numarul meu. Vestea care o primesc mă șochează enorm. Alissa făcuse un accident de mașină, era în drum spre spital.
Nu știam ce să fac, deoarece ea era casătorită, iar apariția mea ar fi creat confuzii și păreri care ar fi vulgarizat-o. Tot apelam căutând să aflu cum se simte, iar aflarea veștilor era un chin mai mare, ea fiind în comă, iar medicii nu se puteau pronunța.
Stăteam pe pat, Elena nici nu exista, iar ea știa asta, motiv pentru care nu scoase nicio vorbă, iar durerea posibilității pierderii Alissei îmi pătrundea adânc în inimă, înfiletându-se încet.
Mă scol din pat și plec... Plec spre un vis...