Se auzi soneria. Bătrânica zărise pe fereastră bicicleta poștașului legată de gard în fața scării și se-ndreptă cu pași repezi spre ușă. O deschise. În prag stătea un băiat cu obrajii înflăcărați.
- Sărutmâna, spuse voios, și intră în casă.
Rușinată, parcă, bătrânica nu-i răspunse. Se dădu puțin într-o parte, făcându-i loc.
- Astăzi doamna învățătoare mi-a spus că semăn c-un viezure, rosti băiatul încercând să-i capteze atenția.
- Atât ai reținut tu de la ore? - îl privi înseninată, apoi continuă, schimbă-te și treci la masă. Într-o oră plecăm.

Se auzi soneria. De data aceasta era poștașul.
- Bună ziua, doamnă, v-am adus pensia.
- Bună ziua. Vă așteptam, răspunse bătrânica.
După ce primi retribuția, semnă formularul și-i strecură o monedă de cinci lei poștașului, totodată, mulțumindu-i.
- Meseria asta s-o alegi că e bănoasă, îi zise deodată băiatului. El se gândi că ar fi bine să se plimbe cu bicicleta zi de zi.
//

Pistruie, gropițe, multe gropițe în obrajii de pământ ai vremii. Impresia că își cerea răsadurile de maci încolțite-n fantastic și prezervate de mecenați. Poate cele mai frumoase. Așa era în parc. Ultimul tur al trenulețului prin orășel, la capăt cobora amintirea, grăbită să prindă rădăcini, altminteri ar fi fost sechestrată în ghilimele limitrofe.
//

Soneria. Ușa se deschise lăsând să iasă o privire albastră, fixă, neîntrebătoare.
- Lumina. Aveți trei facturi neachitate.. semnați aici, și puse arătătorul pe un unghi de hârtie.